In the circle

Împreună cu Tatiana & Claudiu am fost la Sâmbăta pe la pr. Teofil. De dimineaţă când am plecat era rece, însă pe la ora prânzului se încălzise bine. La uşa pr. stătea ceva lume. Nişte femei devenite subit evlavioase aşteptau să intre în chilia părintelui pentru că – ne luminează ea – „părintele nu vede” şi „îţi pune mâna pe cap” şi „trebuie să-i spui ce boală ai şi se roagă pentru tine”. Am intrat şi noi. Revederea a fost – as usual – emoţionantă. De la venerabilul părinte, Claudiu şi Tatiana au primit, once again, binecuvântarea (în numele Bisericii dreptmăritoare) pentru drumul pe care împreună vor să pornească. După ora petrecută la Sâmbăta, fiindcă atât Claudiu, cât şi Tatiana au fost de acord, am luat-o spre Frăsinei, deşi ora era avansată. Când am ajuns acolo curtea mănăstirii era pustie. Am pornit în căutare. Primul care mi-a ieşit în cale a fost un călugăr masiv, mult de zile. Mi-a spus că pr. Valerian e plecat. N-am înţeles prea bine unde. Am întrebat şi de pr. Vlasie. A zis că e plecat pentru totdeauna. „A murit” – zice el. După care adaugă: „Care? A, da, e dirijorul corului. E aici.” Îi mulţumesc acestui monah şi, când dau să plec, scoate ceva dintr-un buzunar (un fel de wooden seal representing a cross) pe care vrea să mi-l dăruiască pentru 5 lei. Îi spun că n-am bani cu mine. (N-am minţit). Plec apoi la pangar şi călugărul de acolo îmi confirmă, amabil, mutarea pr. Valerian la o altă mănăstire din zonă şi mă îndrumă apoi spre chilia pr. Vlasie. (Voia să mă cazeze şi să îmi dea de mâncare. No way! – gândeam eu. I-am explicat că nu sunt singur, că nu doresc să rămân peste noapte şi că nu sunt flămând.) În mai puţin de două minute i-am bătut la uşă pr. Vlasie. Gazdă primitoare, m-a poftit înăuntru şi mi-a vorbit despre importanţa rugăciunii la copil. Mulţi părinţi – spune el – nu acordă importanţă deprinderii odraslelor lor cu rugăciunea, dar caută să le dezvolte talentele pentru diverse „ocupaţiuni mintale” (cum ar fi spus Moromete). Îl poftesc să vină până în curtea mănăstirii pentru a-i întâlni pe Claudiu şi pe Theodor. Pe drum îmi vorbeşte despre sluţirea limbajului – inclusiv la intelectuali, sau la cei se consideră astfel - în ultimii ani, despre agonia poeziei din limba românească, despre impostura traducătorilor de texte sacre, despre frumuseţea şi adevărurile traducerilor din Bibliei ante-1914. În fine, ajuns la maşină, îmi spune că un copil ca Theodor este – contrar gândirii comune - un prilej de neînchipuită bucurie. (A doua zi, o colegă care aflase motivul pentru care l-am dat pe Theodor la şcoala „Iris” a jucat – fără să ştie – exact rolul pe care orice om de rând şi-l asumă într-o astfel de situaţie.)

Cu AE am purtat (încă) o conversaţie strânsă pe marginea unor postări de-ale mele pe blog în care - susţine dlui într-un email în care a ataşat două poze de-ale noastre unde aveam aceeaşi vârstă: şapte ani - îmi astenizez posibilii cititori cu mereu aceleaşi – obsessive, pathetic, and ultimately tedious – recurrent themes: „Când citesc gândurile tale de pe blog am senzaţia că mă învârt într-un cerc - aceleaşi exemple, aceleaşi referiri, aceleaşi filme. Într-un fel, şabloane. Am obosit. Vreau să ştiu despre tine că faci tot posibilul să te desprinzi de trecut. E nociv, nu e constructiv. VA VENI ŞI TIMPUL CÂND NU O SĂ MAI AI CE FACE DECÂT SĂ ÎŢI ADUCI AMINTE DE TRECUT. Wake up, man !”...Acum când îi recitesc îndemnul la trezire (şi, aş adăuga eu, la trezvie) îmi dau seama că aseară (când am dezbătut, on the phone, miezul problemei) am uitat să-i spun că aş avea, totuşi, un atu: în adolescenţă, una din muzicile care – prin sound-ul electronic insolit - m-a marcat ireversibil se cheamă chiar In the Circle (I wonder who on earth composed it...:) Că, la începutul anilor 80, un anume compozitor (I wonder who it was :) avea să afirme – iar eu aveam să-l cred wholeheartedly - că, în filmele lui Andrei Tarkovski, coloana sonoră este crucială (nu genială!). Lui AE i se pare că nu mă mărturisesc îndeajuns pe blog, că nu explorez cât s-ar cuveni „corola de minuni a lumii” (minuni largo sensu, necapitalizate de nicio religie), că nu îndrăznesc, că mă limitez, că mă îngustez, că îmi refuz dreptul la informaţie. Pricina? Nimic altceva decât lenea – spune dlui. Aşa o fi. Nu pot să-l contrazic. Ceea ce e (şi trebuie să fie) cu adevărat important e că the guy in the glass (sinele omului) nu poate fi păcălit, tot aşa cum căciula nu poţi să ţi-o furi. Sau poţi. Dacă te încălzeşte sau - ar spune pr. Teofil - dacă te aranjează cu ceva.
În privinţa timpului când, spune AE, omul n-o să mai poată face altceva decât să îşi amintească de trecut, iarăşi are dreptate. Şi parcă, de la o vreme, simt că acea vârstă se apropie tot mai tare. Mă întreb însă dacă surogatele oferite de mass media în ambalaje (tehnologice, ideologice) atractive sunt cu adevărat folositoare şi ziditoare („constructive”). Dacă filmul (în proporţii uriaşe, alarmante chiar, american şi americanizat, croit exclusiv – excepţiile se pot număra pe deşte – pe şabloane) fabricat în studiourile uzinei de vise (the dream factory) - pe care, de mult refuz să-l mai urmăresc - mai este (aşa cum once upon a time – apropo şi de titlul blogului de faţă – reuşea să fie) un refugiu, o artă, o şcoală şi o oază de frumos. În ceea ce mă priveşte, am găsit – thank goodnes for that! - răspunsul şi, pentru ignorarea clipurilor imbecile şi imbecilizante de acum (e doar era lor), nu simt nevoia să cer iertare.

P.S. Semnificativ feedback: de la OC primesc tot felul de clipuri ce condamnă „ecumenismul” unor feţe bisericeşti ortodoxe (inclusiv atitudinea – în opinia fundamentaliştilor – mult prea laxă a pr. Teofil faţă de ne-ortodocşi), iar FD îmi trimite un extrem de interesat short film despre un călugăr francez catolic (=romano-catolic) stabilit o vreme în România, unde vieţuieşte în condiţii aspre, pictează icoane de o rară frumuseţe şi slujeşte – cât timp de află pe pământul României - în ritul bizantin. Limbajul folosit de el (ne cunoaşte foarte bine limba) este absolut remarcabil: o limbă română ce sună - rara avis - firesc şi clar – semn al unei minţi riguroase, bine organizate şi al unei personalităţi cu totul deosebite.

Raindrops Keep Fallin'

Un alt actor (un superstar) s-a urcat la ceruri: Paul Newman. A fost răpus de lung cancer. L-am văzut prima dată prin 1981 în uvertura filmului care mi-a marcat adolescenţa: A Little Romance, unde regizorul George Roy Hill a ţinut să includă câteva secvenţe (starring Newman & Redford) din două filme de succes (pe care tot el le-a regizat): Butch Cassidy & Sundance Kid şi The Sting. Apoi l-am revăzut în 2 disaster movies (The Towering Inferno şi When Time Ran Out) care erau pe atunci en vogue. La cinemateca de la Casa Tineretului l-am văzut (prin 1986) într-unul din filmele sale timpurii: Somebody Up There Loves Me.
O scenă memorabilă e – pour moi – plimbarea cu bicicleta (împreună cu Katherine Ross) din Butch Cassidy... pe fundalul sonor întreţinut de hit-ul pop care în 1970 a fost răsplătit cu Oscar pentru cel mai bun cântec: Raindrops Keep Fallin’ On My Head.
May he R.I.P.

Urban Capella – Candori de Chagall şi accente de Bacon

În pânzele de mari dimensiuni ale lui Dan Voinea, reunite sub titlul Urban Capella, personajele – eroi şi judecători - împrumută ceva din levitaţia mirilor din tablourile lui Chagall. Decorul e însă altul. În locul elementelor aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian, Dan Voinea foloseşte instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor shocking semnate de Francis Bacon. Amestecul de culori vine dinspre Bacon, însă capella concepută de Dan Voinea ne dă sentimentul că are un centru de greutate (şi un caracter) personalizat, bine definit.
De la prima privire aruncată asupra lucrării „Rugăciune” (care, trebuie să recunosc: m-a surprins şi m-a încântat) mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (prin apropierea privirii de humus, de lut, de pământ). Zgomotul pare întrecut de muzică. Iar compozitorul Adrian Enescu participă şi el – prin compoziţiile sale de muzică electronică devenite în timp un adevărat brand – la universul creat de Dan Voinea.
Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine (pe aceeaşi linie dostoievskiană, personajul Kris Kelvin, din Solyaris-ul tarkovskian spunea că „ruşinea va salva omenirea”) - pentru că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă „faţă către faţă” - dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu on the road) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest tough guy zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. Artistul îl surprinde aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea.
O altă lucrare trimite spre finalul filmului Requiem for a Dream. Un trup viguros făcut ghem, în poziţie de foetus, aminteşte de cele patru personaje de loseri plăsmuite de Darren Aronofsky care, păcătuind (nu în sensul de sinning, ci de missing the mark) îşi ratează menirea şi se chircesc: dorind să devină precum pruncii, iau pe rând forma unui făt - două dintre ele pe câte un pat de spital, celelalte două pe o canapea şi, respectiv, pe patul închisorii. La Dan Voinea, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare.

Reverence

Ce actuală e lecţia Fratelui (fiului risipitor) despre care scrie Noica în Jurnalul filosofic - din purtarea sa merită reţinută (şi...prefăcută, rostuită) pornirea spre trufie. Ce actuală e şi lecţia Părinţilor Bisericii: greşita gospodărire a timpului şi ieşirea din buna rânduială, arată ei, duc la akedie şi apoi la gândirea individualistă, la spleen şi la descompunere.
Pornind – oarecum – de la înţelegerea reverenţei în duhul lui Ambrose Bierce din The Devil’s Dictionary (http://www.thedevilsdictionary.com/) - „the spiritual attitude of a man to a god and a dog to a man” - am tăifăsuit pe mess (în pauzele dintre planificările ce le-am întocmit pentru şcoală) cu Cornel alias rubycond. Replica lui m-a pus pe gânduri. Personajele de „intelectuali realişti” (în special savanţii şi profesorii din Solyaris şi Stalker) din filmele lui Tarkovski sunt, zice amicul meu de debates on line prin fereastra de pe Yahoo! Messenger, nişte caricaturi ce minimalizează importanţa ştiinţei pentru omenire. Eu credeam (şi mai cred) că lucrurile stau cu totul altfel. Sartorius, savantul de pe Solaris jucat de Soloniţân, era de un cinism exagerat, însă oricât de inflexibil şi de pietrificat i-ar fi fost sufletul (vezi reproşurile aduse lui Kris, care începuse să neglijeze cercetările ştiinţifice pentru a petrece timp cu Hari, „materializarea” iubitei lui de pe Pământ), avea colţul său de candoare nesluţit de „gândirea pozitivistă”: şi-a confecţionat, în camera sa de pe navă, un fel de franjuri de hârtie pe care îi ţinea în apropierea unui ventilator ce funcţiona non stop, pentru a-i da iluzia că aude foşnetul ierbii şi al frunzelor de pe Terra. Această situaţie este, de fapt, întreg filmul in a nutshell: omul nu are nevoie să cucerească spaţiul extraterestru, el doar vrea să extindă Pământul la dimensiunile universului. Celălalt savant (Snaut) spune: „Omul are nevoie de om” şi îl roagă pe Kris Kelvin să citească un scurt fragment din Don Quijote în care se spune că somnul (care un singur cusur are: prea seamănă cu moartea) îl face pe prinţ cerşetor şi pe cerşetor prinţ. Ca să nu mai pomenim de Gibarian, cel care şi-a pus capăt zilelor datorită unor „probleme de conştiinţă”, cu puţin înainte de venirea lui Kris Kelvin pe nava Solaris. În Călăuza, Profesorul (sprijinit de blazatul Scriitor) vrea să pulverizeze Camera Dorinţelor, pentru că „nu poţi şti niciodată cu ce fel de dorinţe vin oamenii”, deci e un potenţial pericol pentru omenire. Ultimul cadru în care apar cei doi nihilişti îi surprinde privindu-l pe Călăuza care, împreună cu femeia lui şi cu fetiţa lor (invalidă, căci nu putea merge, ci este dusă pe umeri de tatăl ei, aşa cum acesta este dus pe umeri – spre deosebire de Scriitor şi Profesor, care au devenit „idependenţi” şi „liber cugetători” – de înaintaşii lui fără număr întru credinţă), iese din barul acela murdar pentru a se întoarce acasă împreună cu „câinele psihopomp” găsit în Zonă. Iar acasă, în timp ce nevasta­ îl pregăteşte – ca o mamă pe pruncul ei – de culcare, îi spune, referindu-se la cei doi pe care zadarnic i-a călăuzit în Zonă: „Ei nu cred în nimic. Organul acela cu care gândim s-a atrofiat pentru că nu e folosit. Ce oameni! Doar ai văzut, nu citeşti nimic în ochii lor. Îi obsedează gândul că trebuie să se vândă cât mai scump. Să li se plătească totul, fiecare vibraţie sufletească. Ei „nu s-au născut degeaba”. Ei au o „vocaţie”. Ei trăiesc „numai o dată”. Oare aceşti oameni mai pot crede în ceva? Nimeni nu crede, nu numai aceştia doi. Pe cine să mai duc acolo? Dar cel mai cumplit lucru este că nimeni nu are nevoie de camera aceea. Strădaniile mele sunt zadarnice...”
De fapt întreaga discuţie avută azi cu Cornel a pornit de la afirmaţia lui că e posibil ca peste 500 de ani oamenii să se închine la Microchip în Biserica Microchipului Sfânt. Că, adică, oamenii au tendinţa de a venera trecutul până la idolatrie. Păi venerarea şi idolatrizarea tehnologiei şi a confortului pe care ea îl aduce în viaţa omului este o chestiune la ordinea zilei, nu subiect de SF. Iar în privinţa viitorului, am spus, profetul cineast (şi cineastul profet) care mi se pare că surprinde cel mai bine ce va fi (privind totdată – vezi Andrei Rubliov ­– cu maximă atenţie spre trecut) cu omenirea, cu Biserica ei este Tarkovski. În Stalker asta găsim o societate care a trecut de faza închinării la Sfântul Microchip, o lume în care mai pluteşte doar aroma trecutului. Restul e o ruină. În acea lume însă, Don Quijote şi Mâşkin continuă să trăiască. Povestea merge mai departe, spune Tarkovski. În ciuda tehnologiei. Şi chiar mai mult decât atât: „Omul are nevoie de Frumuseţe (care duce la Dumnezeu) cu cât este mai mult rău în lume”.

Bitter Bierce

Decupez, tot din cartea lui Abrose Bierce (supranumit Bitter Bierce, un veritabil cârcotaş) The Devil’s Dictionary (http://www.thedevilsdictionary.com/) câteva alte definiţii acide ale unor concepte mult vehiculate în spaţiul euro-atlantic:
EXPERIENCE, n. The wisdom that enables us to recognize as an undesirable old acquaintance the folly that we have already embraced.
To one who, journeying through night and fog,
Is mired neck-deep in an unwholesome bog,
Experience, like the rising of the dawn,
Reveals the path that he should not have gone.
—Joel Frad Bink
INFIDEL, n. In New York, one who does not believe in the Christian religion; in Constantinople, one who does. A kind of scoundrel imperfectly reverent of, and niggardly contributory to, divines, ecclesiastics, popes, parsons, canons, monks, mollahs, voodoos, presbyters, hierophants, prelates, obeah-men, abbes, nuns, missionaries, exhorters, deacons, friars, hadjis, high-priests, muezzins, brahmins, medicine-men, confessors, eminences, elders, primates, prebendaries, pilgrims, prophets, imaums, beneficiaries, clerks, vicars-choral, archbishops, bishops, abbots, priors, preachers, padres, abbotesses, caloyers, palmers, curates, patriarchs, bonezs, santons, beadsmen, canonesses, residentiaries, diocesans, deans, subdeans, rural deans, abdals, charm-sellers, archdeacons, hierarchs, class-leaders, incumbents, capitulars, sheiks, talapoins, postulants, scribes, gooroos, precentors, beadles, fakeers, sextons, reverences, revivalists, cenobites, perpetual curates, chaplains, mudjoes, readers, novices, vicars, pastors, rabbis, ulemas, lamas, sacristans, vergers, dervises, lectors, church wardens, cardinals, prioresses, suffragans, acolytes, rectors, cures, sophis, mutifs and pumpums.
PIETY, n. Reverence for the Supreme Being, based upon His supposed resemblance to man.
The pig is taught by sermons and epistles
To think the God of Swine has snout and bristles.
—Judibras
PILGRIM, n. A traveler that is taken seriously. A Pilgrim Father was one who, leaving Europe in 1620 because not permitted to sing psalms through his nose, followed it to Massachusetts, where he could personate God according to the dictates of his conscience.
PRAY, v. To ask that the laws of the universe be annulled in behalf of a single petitioner confessedly unworthy.
REDEMPTION, n. Deliverance of sinners from the penalty of their sin, through their murder of the deity against whom they sinned. The doctrine of Redemption is the fundamental mystery of our holy religion, and whoso believeth in it shall not perish, but have everlasting life in which to try to understand it.
We must awake Man's spirit from his sin,
And take some special measure for redeeming it;
Though hard indeed the task to get it in
Among the angels any way but teaming it,
Or purify it otherwise than steaming it.
I'm awkward at Redemption — a beginner:
My method is to crucify the sinner.
—Golgo Brone
REVELATION, n. A famous book in which St. John the Divine concealed all that he knew. The revealing is done by the commentators, who know nothing.
REVERENCE, n. The spiritual attitude of a man to a god and a dog to a man.

Azi e rândul meu

Azi, pilula de înţelepciune pregătită de calendarul zilei, grăieşte astfel: Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul. Mai rămâne de înţeles doar atât (următor înţelegerii Lui): cine e „noi” şi cum rămâne cu „unul pe altul”? By the way: viaţa este teatrul în care descoperim, iar şi iar, că „noi” nu este - aşa cum, cu o suavă naivitate ni se predică endlessly – o entitate omogenă, lipsită de contradicţii. Şi, bineînţeles, mai trebuie să deprindem obişnuinţa şi îngăduinţa faţă de cei care vor să ne înveţe alchimia iubirii cu acid sulfuric. Şi pe aceştia se cuvine a-i iubi hic et hunc, nu de la distanţă sau după ce s-au mutat la cele veşnice, când – nu-i aşa? – ne vine infinit mai uşor a iubi, a înţelege, a tolera.

Tot despre beţia iubirii necondiţionate cânta în urmă cu câţiva zeci de ani (anii 60-80) Florin Bogardo & Stela Enache, iar textieri inspiraţi reuşeau să găsească mereu cuvintele potrivite pentru note. Un astfel de şlagăr – azi uitat - este Azi e rândul meu: De ce, de ce, de ce de ce? / De ce a-nălţat cerul spre larg steagul speranţei la catarg şi valurile-n el se sparg? / Şi de ce roua azi în zori a preschimbat sfioase flori în purpuriuri de culori? / De ce pe stradă aş fi vrut pe cel dintâi necunoscut să-l iau în braţe să-l sărut? / Sunt mulţi „De ce” cu tâlc ascuns, taine ce par de nepătruns, dar inima le da răspuns / Fiindcă azi e rândul meu, m-am întrăgostit şi eu / Şi văd mereu totu-n jurul meu schimbat şi minunat / Totul bun totul curat adevărat / Fiindcă orişicât trăieşti om începi să te numeşti doar din ziua când iubeşti / De ce, de ce, de ce, de ce? / De ce dezleg un vechi secret văzând amurgul violet cum îl văzuse un poet? / Iar cu al ploii vechi refren recit în gânduri alt catren dintr-un poem scris de Verlaine? / De ce îmi pare rupt din vis un mugur înca nedeschis care zâmbeşte-ntr-un cais? / Sunt mulţi „De ce” cu tâlc ascuns, taine ce par de nepătruns, dar inima le da răspuns / Fiindcă azi e rândul meu, m-am întrăgostit şi eu / Şi văd mereu totu-n jurul meu schimbat şi minunat / Totul bun totul curat adevărat / Fiindcă orişicât trăieşti om începi să te numeşti doar din ziua când iubeşti... Tainic botez, iubirea cea mare. Ca o vindecare de orbire, ca o renaştere, ca o revelaţie.

Fratele fiului

Constantin Noica în Jurnal filozofic: „Toată viaţa noastră morală încape aici: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi – şi să ţii minte.” Şansa omului: să deprindă suferinţa, să reziste până la capăt („până în pânzele albe”), mereu primenindu-şi sufletul prin căinţă (vederea şi înţelegerea propriei ratări, acel missing the mark), asemenea fiului risipitor, fără să se acrească. Să suporte ofensa inevitabilă. Oamenii însă nu suportă ofensa, ci, asemenea fratelui fiului, aşteaptă doar lauda.
„Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.” (J.f.)

Bâlciul derizoriului

Apropo de cele discutate deunăzi cu elevii mei pe tema libertăţii de exprimare post-1990. Găsesc în Jurnal filozofic de Constantin Noica (prima carte care m-a „prins”, imediat după instaurarea regimului „post-ceauşist”, în decembrie 1989): „Libertate: când aveau constrângeri de loc, timp şi acţiune, anticii sau modernii făceau tragedii bune; şi astăzi, când au toate libertăţile, nu mai fac. Căci astăzi poţi să scrii aproape orice, oricât şi oriunde; ai toate „libertăţile”. Şi cine le folosesc? Autorii de revistă. Mi-e frică să nu fie aşa peste tot... Ce uşor vând oamenii libertatea, singura, marea libertate, pentru câteva libertăţi.”

Găsesc în DEX on line: revistă, reviste, s.f.: Reprezentaţie teatrală constând dintr-o succesiune variată de dansuri, cântece, scenete vesele cu subiecte din actualitate; spectacol de varietăţi. – Din it. rivista. Cf. fr. r e v u e. Cam asta trăim acum, după ce – de Crăciun - ne-am luat (în 1989) raţia de libertate: o interminabilă revistă, o nesfârşită telenovelă, un reality show derizoriu (vezi priza pe care o are la românul de rând postul OTV). Totul sau aproape totul s-a transformat într-un bâlci al derizoriului aici, unde – tot C. Noica o spune – „totul e posibil, totul e permis înăuntrul fiinţei lor [românilor], vorba lui Ivan Karamazov”.

Concert din muzică de Bach

Cu elevii mei de clasa unsprezecea am discutat despre „atunci” şi „acum”. M-a interesat să văd cum văd ei lumea „de ieri” (ante-1990) faţă de realitatea prezentului. I-am provocat la discuţie doar pe trei dintre ei (de nivel intermediate şi chiar upper-intermediate) şi au recunoscut că minunea vremurilor de azi este computerul, cu toate facilităţile informaţionale oferite de internet. Pe de altă parte, recunosc şi ei că tehnologia a adus după sine multă comoditate. Şi-au mărturisit dificultatea cu care se apropie de cuvântul scris şi preferinţa pentru mediul audio-vizual. Cu 25 de ani în urmă am întâlnit un om care - vreme de nouă ani - avea să-mi fie step-father şi, nemulţumit de mofturile pe care le făceam la vârsta pe care o au acum elevii mei (16 going to 17) îmi povestea că, deşi trăiam în „epoca de aur” (economii peste economii, la curent, produse alimentare etc., umilinţe aduse omului de rând şi fără relaţii, lipsit de informare şi de libertate de mişcare etc.), trebuia să mă consider – în raport cu tinereţea lui – un răsfăţat. El - îmi povestea acest om pe care, aşa cum avea să-mi spună adesea, nu l-am uitat – petrecuse peste doi ani în armată, unde pierduse jumătate din greutate. Când plecase la cătănie avusese 70 kg, iar când a fost lăsat la vatră avea numai 35 kg. Prinsese, ce-i drept, o perioadă critică: anii „marilor transformări democratice”, care numai democraţi nu erau. Era perioada de trecere de la capitalism la socialism, anii 1945-1947. Iată cum fiecare le ştie pe-ale lui. Mama unei eleve care a participat la discuţii o astenizează cu predicile şi cu reproşurile („Să fi avut eu condiţiile tale de acum...”). Toţi ceilalţi elevi au recunoscut că au aceeaşi poveste despre părinţii lor (care, aflu cu surprindere, nu au împlinit nici 40 de ani): sunt cicălitori şi nu vor să înţeleagă că timpul şi moda nu stau pe loc, au mentalităţi depăşite.
Seara am trecut pe la mama (s-a întors din concediul perecut la Moneasa), iar de la 8 p.m. am fost la un recital de orgă (în program lucrări de Bach: Toccata şi fuga în re minor, Concertul în la minor, Clavierubung III „Allein Gott in der Hoh sei Ehr”, Preludiul şi fuga în mi minor) la Domul Catolic din Piaţa Unirii. Maestrul de ceremonii (unul dintre organişti, care a anunţat la microfon programul) şi-a încheiat scurta prezentare astfel: „Vă rugăm să nu uitaţi să vă porniţi telefoanele mobile la sfârşitul concertului.”

An old friend

Seara am mai ajuns la un concert la Sinagogă: Mozart (Eine Kleine Nachtmusik; Laudate Dominun), Händel (Messiah, Dixit Domine, Ombra mai fu), Torelli (Concertul pt. trompetă şi orchestră în Re major), Leclair (Sonata nr.3 pt. vioară şi orch.). Theodor, pe drumuri de la ora şase dimineaţa, fără somnul de după-amiază şi cu un follow up după şcoală, a ajuns direct în neobişnuitul spaţiu de concert epuizat. Când ni s-a alăturat şi Raluca, a spus: „Mama, îmi pică căpşorul.” După care a dormit cu capul pe umerii noştri până la final.
Listening to Christian music in a Sinagogue (even if a deconsecrated one) is a bizzare experience – I couldn’t help thinking during the concert. Când am ieşit în stradă l-am recunoscut, între siluetele care se îndepărtau, pe Allan Farrar, un dascăl englez pe care l-am cunoscut prin 1993, când m-a ajutat la o traducere în engleză. Allen a dat glas gândului meu pricinuit de cadrul armoniilor de toamnă pe care tocmai le ascultasem. Am stat mult de vorbă în acei ani când am fost fascinat de felul nonconformist în care-şi ţinea Allan orele (geografie, istorie etc.). Şi de cinefilia lui. Dintr-una-ntr-alta, ţin minte că am ajuns să vorbim despre religie. Nu citisem pe atunci Patericul, nici Filocalia, nici Biblia desigur, nu-l descoperisem încă pe Steinhardt, însă m-a nedumerit (ăsta e cuvântul) atitudinea lui tranşantă (habar n-am ce-o fi gândind acum) faţă de credinţă, de Dumnezeu. Cuvintele folosite de el: „I’m an atheist” îmi sună încă-n urechi. Asta spunea şi guru VL, cel care mi-a deschis apetitul pentru world literature & classical music. Nu puteam înţelege atunci, nu pot înţelege nici acum uşurinţa cu care se declară cineva ateu. Pentru mine această „identificare” nu poate fi decât extrem de dureroasă, de zdrobitoare.

Falling in love

De la FD primesc o fotografie tarkovskiană în alb-negru de o rară frumuseţe, un fel de forget-me-not. De la AE primesc, prin telefon, dojeniri pentru inerţia mea vizavi de informaţia actuală via cinematograf. Cum e posibil – mă întreabă d-sa nedumerit – să îmi refuz bucuriile vremurilor de azi, ritmurilor de azi, gândirii de azi? Privind spre trecut nu fac decât să îmi hrănesc un handicap.
După-amiaza am petrecut-o cu Tatiana şi (mai spre seară) cu Claudiu. Am vorbit despre apropiata lor cununie. Tot azi, Claudiu s-a copilărit pe un trolley la un hipermarket din oraş. Luat pe sus de jocul său, n-a băgat de seamă că vehiculul pe care-l pilota s-a năpustit din plin asupra primei maşini pe care-a întâlnit-o în cale.
Hotărât lucru: cars (and trolleys) can fall in love for other cars (and trolleys).

Sonnet 66

Alexandru Repan, în Cum vă place (montare a Teatrului Nottara / 1984 / regia: Dan Micu / muzica: Vasile Şirli) rosteşte nemuritoarele versuri shakespeariene („Sonetul 66”):
Scârbit de toate, tihna morţii chem / Sătul să-l văd cerşind pe omul pur / Nemernicia-n purpur şi-n huzur / Credinţa - marfă, legea - sub blestem / Onoarea - aur cald falsificat / Virtutea fecioriei târguită / Desăvârşirea janlnic umilită / Cel drept de forţa şchioapă dezarmat / Să vad prostia dascăl la cuminţi / Şi adevărul semn al slabei minţi / Şi binele slujind ca rob la rele / Şi arta sub căluşe amuţind / Scârbit de tot, de toate mă desprind.

Renaissance

Vineri seara, portret componistic Sigismund Toduţă. Primele două lucrări (Concertul nr.2 pentru orchetră de coarde & Concertul pentru oboi şi orchestră, solist Aurel Marc) mi s-au părut mai cursive şi mai „melodioase” decât Simfonia a V-a, prezentată după intermezzo. Sâmbătă, două concerte, unul mai delightful decât altul. La Sinagoga din Cetate, un recital susţinut de ansamblul „Renaissance” din Belgrad (i-am ascultat şi văzut prima oara în cadrul Zilelor Muzicii Sacre, la biserica luterană, primăvara asta), cu un program de muzică europeană din perioada medievală şi de muzică tradiţională din Balcani. La Capitol, Duo Mihailescu (piano) & friends au cântat: Darius Milhaud (Suia pentru două piane „Scaramouche”), M. Ravel (Suita pentru două piane (Ma mere l'oye) şi C. Saint-Saëns (Le Carnaval des Animaux). În privinţa lucrării lui Ravel, îmi amintesc de vara lui 1991 când, aflându-mă la Costineşti, aveam să cumpăr o casetă audio cu Isao Tomita (The Ravel Album). Cu acea ocazie aveam să descopăr câteva lucrări inedite de-ale lui Ravel (pe lângă celebrul Bolero pe care-l ştiam deja): Suita „Daphnis & Chloe”, Pavane pour une infante défunte şi această Ma mere l'oye. Dar asta se întâmpla pe vremea când muzica electronică era încă gândită ca un poem simfonic. O, tempora!...Ne-am văzut cu Codruţa şi Darian (pe care i-am vizitat briefly după concert), cu Anca, Sebastian & Irina, cu Alexandra Guţu, Adriana & Sorin Dogariu şi cu dna Marcelina.
De la OC primesc pe mess un clip în care, decupat dintr-un interviu cu Pr. Teofil Pârâianu, un tânăr (reporter?) pravoslavnic îi adresează monahului o întrebare despre rugăciunea ortodocşilor cu non-ortodocşii. E bine, e rău? Se cuvine sau nu se cuvine a participa la rugăciune împreună cu cei care nu sunt ortodocşi? – l-a iscodit jurnalistul pe Pr. Teofil. Acesta, scurt şi concis, a răspuns că Biserica nu mai este, ca în trecut, exclusivistă, că se poate spune un „Tatăl nostru” alături de un non-ortodox, într-o împrejurare care îi apropie, fără ca această rugăciune împreună să implice vreo convertire. Un răspuns de bun simţ. Îmi amintesc – era cu vreo zece ani în urmă – reacţia unui proaspăt convertit la ortodoxie, căruia i s-a zburlit părul pe braţe de „sfântă mânie creştină” când, la o rugăciune de seară, cel care se afla în dreapta lui (un aspirant la ortodoxie) a îndrăznit să rostească „Tatăl nostru”. I-a şoptit discret că nu se cuvine a rosti această rugăciune dacă nu e ortodox...
Recitesc „Reflecţiile călugăreşti” ale lui Nicolae Steinhardt (apărute iniţial în volumul Dăruind vei dobândi, reluate apoi în Cuvinte de credinţă): „Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios şi-mi pare stupid, iar faptul că-i adoptat şi practicat de unii călugări creştini (...) nu mi-l face câtuşi de puţin mai simpatic. Simt, dimpotrivă, că monahul zelator al fanatismului fundamentalist nu-i decât un creştin în travesti şi un ortodox străin de credinţa pe care, pasămite, o profesează şi o mărturiseşte, dintotdeauna cunoscută pentru statornicia ei, dar şi pentru sila ei faţă de ce nu ţine de blândeţea creştină şi de strămoşeasca dreaptă socotinţă.” Dar cine mai e şi Steinhardt ăsta? – am auzit exclamând pe unii monahi ortodoşi de felul celor despre care scria Monahul de la Rohia. Unu: lecturile (şi referinţele) lui sunt în majoritate „lumeşti”, îi citează mult prea frecvent pe – horrible dictu! - teologii şi gânditorii catolici, în vreme ce se referă în treacăt doar la ortodocşi. Doi: nu este în sinaxare, aşa că recunoaşterea lui poa’ să mai aştepte...În ceea ce mă priveşte, lecturile din Steinhardt au fost cel mai neaşteptat prilej de bucurie literară de la întâlnirea cu Dostoievski.

The wild bunch

La prânz, pe când eram în troleibuz (mergeam să-l iau pe Theodor de la şcoală), un grup de tineri din Serbia au întrebat – în engleză – la ce staţie trebuie să coboare pentru stadion. Le-am răspuns şi am înţeles că seara va fi mare meci mare. Aşa a fost. Când am ajuns în parcarea de lângă Capitol/Catedrală mulţimi de suporteri turmentaţi şi zgomotoşi – un fel de wild bunch – asemenea mulţimii de microbişti din Reconstituirea lui Lucian Pintilie se îndreptau (dimpreună cu camioane ticsite cu jandarmi şi poliţişti) spre stadionul unde echipa locală urma să joace o partidă (în nocturnă) cu Partizan Belgrad. Noi am mers - la propriu şi la figurat – într-o direcţie opusă: ne îndreptam spre filarmonică, unde se desfăşura un recital de muzică de cameră (Gabriel Popa – violin; Alexandra Guţu – cello; Sorin Dogariu – piano). S-a cântat din Vivaldi-Bazelaire: Il pastor fido; Marchand-Bazelarie: Suita; Dancla: Duo pe teme din opera Don Juan de Mozart; Lutoslawski: Bukolika; Cornelia Tăutu: Rota II; Piazzolla: Anotimpurile.

Love is blind

O, tempora!...Iată versurile shakespeariene (Ce fel de ochi mi-a dat iubirea?) pe care în 1984/1985 actorul (pe atunci) Dragoş Pâslaru le cânta în piesa de teatru Cum vă place (muzica: Vasile Şirli), montată de regizorul Dan Micu pe scena Teatrului Nottara din Bucureşti:
Ce fel de ochi mi-a dat iubirea / dacă ce e nu văd cum e şi văd ce nu e? / sau, de văd bine, mintea mea săracă / strâmb judecă ce ştiu ei drept să spuie. / De-o fi frumoasă aceea ce-i îmbată /de ce-ar pretinde lumea că mă-nşel? / De n-am dreptate dragostea mi-arată / că ochii ei şi-ai lumii nu-s la fel. / Oricum te poţi încrede în dragoste / în ochiu-i ars de plâns şi de privegheri / nici soarele nu vede cât nu-i senin, / minune ar fi limpede văz să-i ceri.

As u like it

Privesc înregistrarea spectacolului Cum vă place (stage direction: Dan Micu, music: Vasile Şirli, Teatrul Nottara, 1984), filmat de un amator. Am primit-o cu câteva luni în urmă de la unul din actorii părtaşi la reuşita lui: Dragoş Pâslaru alias Monahul Valerian. Câteva minute de filmare off stage (un fel de bonus peste ani), ieşirea actorilor pe scenă la aplauzele de final, reîntâlnirea cu ceilalţi interpreţi ai acestei versiuni scenice (Alexandru Repan, Mircea Diaconu, Emil Hossu, Victor Ştrengaru, Dana Dogaru, Ioana Crăciunescu, Adriana Mocca, Emilia Dobrin, Diana Lupescu) mi-au aruncat în meninge o văpaie de nostalgie piperată de acuta dorinţă de a-l vizita din nou pe Monahul de la Frăsinei şi de a petrece câteva ore împreună cu el şi cu Monahul Vlasie.
Compozitorul Vasile Şirli a scris - pe versurile lui Shakespeare - un soundtrack electrizant pentru acest spectacol. Din muzica pe care chiar d-lui mi-a trimis-o, am decupat pentru blog câteva piese: Când ochii-i ţin închişi; Careva de pofteşte din lume; Ce fel de ochi?; Hei, ciutelor; Iubirea mea; Iubite, ia-mi iubirile; Nu cred în piedici; Scârbit de tot (Sonetul 66); Sub verdele frunziş; Suflă vânt şi bură; Tu; Ursit îmi e.

Heart

În Jesus of Montreal personajul Daniel Coulombe era un actor care-l interpreta pe Iisus într-o montare comisionată de o biserică romano-catolică. Era totodată regizorul acelei montări a Patimilor aduse la zi. Modernitatea interpretării şi a concepţiei regizorale a şocat pe organizatori. Preotul paroh, de frică să nu fie tras la răspundere, le interzice actorilor să mai joace a treia reprezentaţie. Actorii se opun. Vor să ducă piesa Patimilor până la capăt, deşi – vorba gardianului - toată lumea cunoaşte cum se termină: este răstâgnit pe cruce, moare şi înviază. Reprezentaţia lor se termină tragic. Actorul care-l joacă pe Iisus este rănit grav într-un accident. Este transportat de urgenţă la spital şi, după o scurtă agonie (în care delira pasaje apocaliptice rostite de Hristos în Evanghelii), moare. Doctorul chirurg cere permisiunea celor două actriţe care l-au însoţit la urgenţe pe colegul lor accidentat să-i doneze organele. Ele acceptă. Astfel, în altă parte a lumii, un bărbat suferind de boli cardiace, are o nouă inimă, iar o femeie nevăzătoare îşi recapătă vederea.
Azi mă întâlnesc pe stradă cu un fost elev, un tânăr de vreo 17 ani, care, în urmă cu un an sau doi, a fost operat de inimă. A primit – spune el - o valvă naturală de la o bancă de organe din Franţa. Mi-a mărturisit că, după operaţie, două zile (şi apoi încă una) a fost ca şi mort. L-au ţinut cu perfuzii. Dar totul a decurs bine până la urmă, acum are voie să facă efort şi este sănătos. O bucată de carne din alt om a devenit, printr-o iscusită şi reuşită intervenţie chirurgicală, parte vitală din trupul său.

Simpaticul domn R

Reîntâlnirea cu elevii mei de clasa a XI-a. Am început al treilea an de studiu împreună. Cu cei mai buni („upper intermediate & advanced”) am lucrat un text („The Cult of Celebrity”) despre multe realităţi la ordinea zilei: icons, sitcoms, confessional TV, fly-on-the-wall documentary, voyeurism. Pentru ceilalţi („elementary & pre-intermediate”) am ales alt text: „To be a village boy” – o sensibilă mărturie a unui tip de 29 de ani care s-a dovedit un self-made man şi care a căutat mereu să-şi depăşească frustranta condiţie de provincial. Am discutat cu ei despre diferenţa dintre sinning şi missing the mark şi cred c-au înţeles importanţa celei de-a doua sintagme.
Un blogger simpatic, care se ascunde sub pseudonimul Rubycond, îmi trimite pasionante şi fascinante comentarii pe baza celor scrise de mine zilele trecute despre creştinism – vezi (comments la) Saved by the bell. Aprinde astfel un vechi (şi extrem de delicat) subiect de discuţie care mă preocupă de multă vreme. Şi care nu văd cum şi-ar găsi un „răspuns” vreodată, dat fiind felul în care este formulată întrebarea. „Răspunsul”, „finalitatea” şi „vederea faţă către faţă” sunt în altă parte. Aici trebuie să ne mulţumim cu vederea „în ghicitură” (through a glass darkly), cu împăcarea pe care ţi-o dă (dacă ţi-o dă) participarea la Liturghie, lecturile duhovniceşti, frumuseţea fără seamăn a icoanei. Sigur, există mereu şi „celălalt glas interior”: de ce este nevoie de „bariera” numită religie/creştinism (=dogmă, „contrafacere” a realităţii, „înşelăciune”), de ce nu ajunge ştiinţa? Poate pentru că omul are nevoie mereu de un „joc secund”, de „metaforă”. Fascinantă, always, nebunia personajelor dostoievskiene pricinuită de necredinţă. De fapt, pot pricepe doar acea necredinţă care duce la nebunie, la zdrobire. Necredinţa calmă, împăcată cu sine îmi e cu totul străină.

Tabu

S-a întors din Anglia OB, cu impresii despre zilele petrecute în Londra şi prin împrejurimi (Essex). Ne-a adus un DVD cu trei documentare despre Andrei Tarkovski şi nişte English tea – delicios - din Himalaia. Am luat cina împreună (Thai food), după ce ne-am întors de la concertul susţinut de Trio Contraste, interpretând muzica scrisă de Violeta Dinescu pentru filmul mut al lui Friedrich Murnau (Der Letzte Mann, Sunrise, Faust) & Robert Flaherty (Nanook of the North), Tabu. Pentru două ceasuri videoproiecţia de la Capitol (în prezenţa unui public de aproape 200 de spectatori) mi-a amintit de vechile vizionări de filme (filme de filme) de la Capitol, mai ales înainte de 1989, când sala era şi cinematograf.
În timp ce urmăream povestea din Tabu (pe care, tot cu acompaniament muzical live, l-am văzut prima oară prin 1996, la Aula Magna a UVT), la Bucureşti se desfăşura vernisajul expoziţiei lui Dan Voinea, Urban Capella. Am fost – alături de Raluca şi de Codruţa – cu gândul la Dan şi la primele lui 15 minutes of fame.

P.S. M-am întâlnit, înainte de proiecţia de la Capitol, cu un amic. Mi-a adresat un „Doamne ajută!”, i-am răspuns cu „Salut!” – formula care, mărturisesc, îmi e cel mai la-ndemână s-o folosesc. În general mă feresc pe cât pot de orice înregimentare, iar acest pravoslavnic „Doamne ajută!” îmi aminteşte de „Heil (Hitler)!” Cine ştie, poate dacă aş avea simpatii cazone (şi de aici până la simpatii legionare, deci filonaziste, distanţa nu e aşa mare), mi-ar fi mai uşor, I could swallow it easier. I-am spus amicului meu că „Salut!” vine de la „sănătate” (lat. salus), deci nu mi se pare păgân. Am recunoscut că atâta pot eu să rostesc şi că, atunci când spun „Salut!” o fac cu drag. Situaţia de azi îmi aminteşte de o slujbă funerară orchestrată de o asociaţie de neoprotestanţi care, în interminabila lor vorbărie, amestecată cu reclama agresivă la propria firmă (biserică), ţineau să explice: „Noi nu spunem adio celui/celei care a plecat la ceruri. Noi credem că omul, murind, se întoarce la Dumenzeu. De aceea noi ne adresăm aşa: Ne revedem la Domnul.”...What??!! Hello!! Ca şi cum adio nu vine din franţuzescul à Dieu, care tăt aia înseamnă. Dar, deh, până nu e şi fudul, omul nu e...Pe de altă parte, câţi dintre noi mai sesizează legătura între holiday şi holly day, între breakfast şi break (the) fast, între – iată – adio şi à Dieu...

Back to school

Am plecat – cu Theodor – prea devreme de acasă. A trebuit să ne plimbăm vreo 30’ în curtea şcolii, până a venit una din instructoare/educatoare şi l-a preluat. Eu am mers la şcoală. În tramvai m-am reîntâlnit cu trei din foştii mei elevi. Am făcut cunoştinţă cu două din noile mele clase (elevi de 15 ani). La-nceput de drum (stricto sensu: de an şcolar) totul e mai uşor, răbdarea pare inepuizabilă, bateriile sunt încărcate. Zilele petrecute în Grecia şi în Austria îşi spun cuvântul acum. De-aş putea să păstrez (şi să cultiv) cât mai mult din răbdarea pe care o am acum...
Theodor s-a descurcat bine la prima zi propriu-zisă de şcoală. La ora a patra însă (ultima) a fost un pic agitat şi a fost pus de învăţător să reflecteze - în picioare - la felul în care se cuvine să se poarte. După câteva clipe şi-a revenit. He’ll be fine – this is what I am feeling right now.
De la Bucureşti Dan Voinea îmi trimite un clip promoţional cu expoziţia sa personală (Urban Capella) – acompaniată de sonorităţile industriale purtând marca Adrian Enescu. Astă-seară e vernisajul, la Cărtureşti, iar media e plină de informaţii despre acest eveniment cultural. Să-i fie într-un ceas bun, spre desăvârşire şi bucurie.

Start

A plouat toată noaptea. Anul şcolar n-a mai început printr-o festivitate în curte, ci printr-un „lectorat” cu părinţii în sala de clasă. Deocamdată mai sunt şapte elevi (four blind and for sighted in all) în clasa lui Theodor. It's show time.
Stagiunea de concerte a început – pentru noi – cu recitalul de muzică renascentistă de la Dom (marţea trecută). Astă-seară, la Catedrala Mitropolitană, un concert-eveniment de muzică bizantină (psaltică), susţinut de un cor (Cosma Rapsodul) din Timişoara şi unul din Craiova. Lume puhoi venită să cinstească osemnintele Sf. Iosif cel Nou de la Partoş – our local saint whose memory is celebrated today. După concert am cinat – împreună cu Tatiana şi cu OC (unul din coriştii din seara asta) – la noi. Delicious food cooked by Raluca’s mother.

Crossing

Aseară am fost cu Astrid – for the first time - la cumpărături. Raluca s-a împrietenit cu ea destul de repede. Azi, Astrid ne-a dus la biserică, unde predica viza semnificaţia crucii, valenţele ei vindictive, salvatoare. După slujbă, cu Astrid l-am condus acasă pe OC, apoi am mers şi noi acasă. Pe la 6 au trecut pe la noi Claudiu şi Tatiana, proaspăt întorşi de la mare. După ce-am povestit un pic şi-am răsfoit albumul photo de pe laptop cu snapshots de pe litoralul românesc, având-o ca mega star pe ibovnica lui Claudiu no.1 (Marea), am plecat, cu tot cu Astrid (Raluca la pupitrul de comandă) spre pensiunea Stejarul (cred că aşa se numeşte) de lângă pădurea de la Bazoş. Am găsit acolo o ambianţă cu totul specială şi suntem hotărâţi să revenim.
Doar o noapte ne mai desparte de întâia zi de şcoală a lui Theodor, prima verigă dintr-un lanţ - pe care i-l dorim cât mai lung - de ani de învăţătură şi studiu, într-o ambianţă familială aşa cum noi nici măcar n-am visat. La capătul acestui lanţ formal de (cel puţin) 15 ani de şcoală, nici noi – părinţii lui – nu vom mai fi cei de azi...

Mai e un pas

Ştefan Iordache, cel care – pe ecran – a fost „cel mai iubit dintre pământeni” (într-un film conjunctural, de la începuturile „emancipării” limbajului cinematografic din România – prin 1991) a decedat în urma unei suferinţe de leucemie galopantă, descoperită, pare-se, în februarie a.c. A plecat să-i întâlnească pe colegii săi de teatru şi film (George Constantin, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, Ovidiu Iuliu Moldovan, Adrian Pintea etc.), repatriaţi mai devreme alături de neamul cel fără de număr al actorilor – prin arta lor – nemuritori.
La un moment dat, actorul a cochetat cu muzica uşoară şi, ceva mai recent, cu muzica de petrecere. Îmi amintesc de remarca regizorului Laurenţiu Damian – era prin 1995 – care, vorbind despre talentul actorului pus între paranteze de preocupările sale din zona divertismentului, spunea – cu o nemascată maliţie - că Iordache nu mai ţine-n mână craniul lui Hamlet, ci craniul lui Ladoşi (cântăreaţa de muzică uşoară cu care Ştefan Iordache a imprimat câteva melodii, între care şi piesa lui Dan Iagnov Mai e un pas). Din aceeaşi zonă a entertainment-ului a rămas şi remixul piesei Ce cauţi tu în viaţa mea (muzica: Henri Mălinenau), unde actorul cântă în duet cu Monica Anghel.
Spunea artistul în ultimul interviu (iulie 2008): „Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?”

May he rest in peace.

His name was Bond. James Bond

Cu 20 de ani în urmă – era tot pe la mijlocul lui septembrie - îmi pregăteam valiza de lemn (luată cu împrumut) pentru armată: era albastră şi avea imprimat pe ea, cu vopsea neagră, o puma. Acum când mă gândesc la timpul irosit acolo (un an, patru luni şi vreo două săptămâni) nici nu mai ştiu cum a trecut. În orice caz, lentoarea acelor zile o port încă în amintire. Uneori mă visez soldat, îngrozit că mai am de stat câteva luni de zile în cazarmă. Ţin minte că nea Costel (a train mechanic at the time, and a friend of the family) mi-a dus valiza la gară. Mătuşă-mea a ţinut să mă instruiască, spunându-mi: „Capul plecat de sabie nu-i tăiat”.
Am plecat din Timişoara seara târziu şi am ajuns la Craiova abia dimineaţa pe la trei. De acolo am plecat mai departe spre Moţăţei. Ne-a aşteptat un locotenent pe toţi cei care am „incorporat” şi am ajuns, într-un final, la Pleniţa. Acolo am primit uniforme verzi (n-am fost tuns zero niciodată, pe toată durata stagiului militar) şi ne-am cazat. După trei zile m-am numărat printre cei care au plecat la muncile agricole („o plăcere şi o onoare” – dacă ar fi s­ă-l cred pe primarul jucat de Victor Rebengiuc în Balanţa lui Pintilie). Astfel, am stat undeva lângă Botoşeşti-Paia (a God forsaken village somewhere in Dolj county) vreo trei săptămâni. Am dormit în corturi uriaşe (care adăposteau câte 60 de soldaţi fiecare), am mâncat – evident – cu o poftă nebună tot ce prindeam în blid - plimbările zi-lumină prin lanurile de porumb erau epuizante şi am învăţat repede să nu mai fiu fussy. Am primit – o singură dată - un pachet cu mâncare şi atunci am făcut cinste amicilor cu bunătăţile – care-au trecut de cenzură – din el. Spre sfârşitul şederii noastre acolo am obţinut (printre ultimii) o scurtă permisie ca să merg în cel mai apropiat sat. Când am intrat în alimentară şi am văzut borcane cu gem, zacuscă etc., mi s-a părut c-am ajuns în rai. Uitasem cum arată copacii - pe câmpurile de porumb (unde apusurile şi răsăriturile de soare erau întotdeauna superbe) ce nu se mai sfârşeau, nici urmă de copaci. Ne-am întors la Pleniţa şi, în urma unui telefon „de sus”, am fost mutat – împreună cu un coleg „pilos” cu care mă împrietenisem – la Caransebeş. Am ajuns dimineaţa devreme la unitatea din Caransebeş, unde mi-am petrecut un an şi aproape patru luni. Este situată pe marginea şoselei, la intrarea în oraş, cum vii dinspre Timişoara şi de atunci, ori de câte ori se nimereşte să trec cu maşina pe lângă ea, îmi îndrept involuntar privirea spre ruinele cazarmei ce fusese cândva populată. Azi e în ruine, devastată de bălării. Când am ajuns, ofiţer de serviciu la poartă era maiorul care avea s­ă-mi fie ca un tată în toate acele luni. Şi-a dat seama imediat că suntem „piloşi”, locuind amândoi în Timişoara (aprox. 100 km. de Caransebeş). După două zile am fost chemat să fiu furier la Biroul Front (de evidenţă gradaţi-soldaţi), unde şef era acel maior ale cărui iniţiale sunt S.S. (nicio legătură cu serviciile SS germane însă :) şi furier în biroul Comandantului. Am ajuns, cum ar veni, un fel de funcţionar, cu program de lucru 9 to 5, ca-n civilie. Trai neneacă!... Dacă rămâneam în Pleniţa, aş fi ajuns - în scurtă vreme - să muncesc la „dilibau”, asta însemnând fie mină, Casa Poporului sau metroul bucureştean.
Destul de vag îmi amintesc că acest maior (acum pensionat şi retras la el în Maramureş, o data cu „pensionarea” înainte de termen a unitaţii militare unde lucra) mi-a spus ca voi fi – „inevitabil” – recrutat de „băiatul cu ochii albaştri” din unitate pentru ca să fiu „omul lui” - de fapt, aveam să aflu după aceea, unul dintre „oamenii lui”. Pentru a fi acceptaţi sa lucreze ca furieri/telefonişti etc. toţi soldaţii/gradaţii trebuia să joace un dublu rol, să fie – mascat – un fel de Sherlock Holmes. Aşa îmi va fi spus - fără ca să bag la cap însă – maiorul meu. Şi a mai adăugat că nu trebuie să mă sperie asta, că eu urma să pasez doar informaţii pe care el deja le are din altă parte, că urma să-mi spună el, maiorul şi şeful meu direct (devenit „tatăl meu adoptiv din armată”), ce şi cât anume să spun şi mai ales ce să nu spun, ca să fie bine pentru toata lumea... Au trecut căteva săptămâni (aproape două luni) şi, nătâng, am uitat de povaţa lui la fel de repede cum am auzit-o. În acest timp îmi făceam ucenicia la Biroul Front, fiind numit de ceilalţi soldaţi (cu o uşoară ironie) P.M.C.-ist (care s-ar traduce: „personal muncitor civil”) datorită asemănării atribuţiilor şi privilegiilor mele cu cele ale angajaţilor civili din unitate. Ca furier la B.F. am putut sări peste programul obişnuit de instrucţie, am reuşit să procur uşor bilete de voie pentru alţi soldaţi, am avut acces gratuit la telefon, la o masă mai „speciala” (oferită de soldaţii-bucătari de la popota cazărmii) etc.
...Şi a venit luna februarie 1989. Pe atunci nu rezistam să rămân weekend-urile în unitate. Îmi făceam rost de bilet de voie şi dispăream la Timişoara sâmbăta şi duminica. În acei ani circula frecvent prin Timişoara – evident, „la negru” - programul televiziunii iugoslave (dactilografiat şi tradus în română) – infinit mai variat şi mai entertaining decât cele trei ore de program oferite de TVR, cu „odiosul cuplu” pe post de star-uri evergreen. Aşa am descoperit, în pagina cu programul TV al săptămânii în curs, filmul cu titlul Passo Doble, producţie România. Ăsta nu poate fi decât Pas în doi, mi-am zis. Filmul era programat într-o marţi. N-am avut linişte până când, în marţea următoare, nu mi-am făcut rost de un bilet excepţional de voie şi am şters-o, semi-clandestin, acasă la Timişoara. La ieşirea din unitate mă întâlnesc cu James Bond, care mă opreşte şi-mi spune să trec numaidecât pe la el, dorind totodată să ştie unde merg. Eu îi spun că am învoire în oraş. Trag o minciună, îi spun că merg la bibliotecă. Oarecum satisfăcut de scuza mea, îmi spune să-l caut a doua zi. Neştiind despre ce e vorba, plec spre gară cu inima îndoită. Ajung acasă, trec cu bine peste cele două ore fără electricitate („economie de curent”, după cum se obişnuia în acei ani) – curentul a venit cu puţin înainte de ora 23.00 (ora programării filmului la TV) -şi încep sa urmăresc – nu mai ştiu a câta oară – Passo Doble aka Pas în doi - pe atunci aflat pe primul loc în preferinţele mele cinefile. Este difuzat necenzurat bineînţeles, spre deosebire de copiile care circulau pe ecranele româneşti (imediat după premiera din vara lui 1985, câteva secvenţe „suprarealiste”, onirice sau considerate prea steamy de cenzura vremii au fost scoase arbitrar din filmul lui Dan Piţa). Bucurie maaaare să revăd acest film! Până la următorul tren înapoi, în puţinele minute de stat acasă, apuc totuşi să mă sfădesc cu mama (situaţia mea incertă – eram „pe dinafară”, nu reuşisem la facultate, asemenea personajului „neaşezat” din Filip cel bun, film regizat de acelaşi Dan Piţa - fiind principalul motiv). Ajung cu bine la unitate a doua zi dimineaţa şi, obosit fiind, sunt învoit de maiorul meu ca să mă mai odihnesc şi să recuperez astfel din orele de somn pierdute. Pe la ora 10.00 sunt trezit de un alt soldat şi mi se spune să mă prezint neîntârziat la „biroul oval”, unde Mr. Vigilance mă chema. Convins că e vorba despre plecarea mea clandestină din ajun, aştept să fiu luat la rost şi chiar pedepsit. Dar - surpriză! - obiectul convocării mele este cu totul altul. Îmi comunică exact ceea ce am aflat de la maiorul meu (ar fi trebuit, poate, să-mi amintesc la timp de povaţa lui, dar o uitasem cu desăvârşire): ca soldat-furier, va trebui sa „colaborez” (acesta a fost cuvântul pe care l-a folosit) cu el. Mi-a cerut să semnez un act de colaborare. Ca să mă aibe la mână, fireşte. Mi-a mai spus, în linii mari, ce atribuţiuni urma să am: să-i prezint rapoarte săptămânale cu informaţii despre soldaţi şi ofiţeri, să-i torn pe cei care aveau prin valize câte-o Biblie, sau pe cei care care comentau „tendenţios” situaţia politica internă – situaţie care stătea să explodeze. Îi răspund că am nevoie de timp să mă gândesc. Mi se părea – aşa mi se pare şi acum - josnic să lucrez „pe la spate”, fie că e vorba de oameni pe care-i agream sau pe care îi dispreţuiam. Şi-apoi ideea de a putea fi şantajat oricând (în numele acordului scris pe care mi-l cerea) nu mă înânta deloc. Mr. Fox nu e mulţumit cu răspunsul meu şi îmi cere să-i dau răspunsul pe loc. Dacă-i pe-aşa, zic eu, atunci să ştie că nu putem colabora. Chiar aşa m-am exprimat. A părut surprins (probabil că nu mulţi ar fi refuzat o astfel de ofertă ce aducea o groază de avantaje) şi a spus că în cazul ăsta o să zbor de la Biroul Front. Mi-a cerut să nu spun nimănui ce am vorbit cu el, că altfel o să ajung să înfund minele. Apoi mi-a dat undă verde să plec. În naivitatea mea, credeam că el e un biet locotenent-major, iar eu am „pile” mai mari (maiorul şi comandantul unităţii), care o să mă scape şi o să pot rămâne în continuare la Biroul Front. Mama, saraca, s-a zbătut să-mi fie bine (şi) în armată, ca-n cântecul Mariei Tănase, Maine toţi recruţii pleacă, unde mama unui recrut vrea să vorbească cu colonelul „să nu-i certe puişorul / să nu-l puie de plantoane / că e mititel şi-adoarme”...Amarnic aveam să mă înşel subestimându-l pe James Bond şi necunoscându-i puterea de influenţă. Atunci am înţeles că (şi) în armată funcţia bate gradul.
A doua zi, maiorul meu (şi acasă, mult mai aprins, mama) m-a dojenit pentru, spuneau ei, netrebnicia mea, pentru prostia mea. Maiorul mi-a amintit de instrucţia pe care – avea dreptate! – mi-o făcuse. Ce mai, în trei săptămâni avea să primească - de la the moles’ headquarters of Timişoara - hârtia pe care sta scris: „soldatul X [numele meu] nu corespunde pentru funcţia de furier la Biroul Front”. No comment. Maiorul însă nu m-a lăsat să ajung să ajung chiar un rain man (sau, mai pe româneşte: fiul ploii) la compania de infanterie unde am fost iniţial primit, să fiu veşnic la cheremul sergenţilor majori, al vreunui ofiţer maniac ori al soldaţilor / gradaţilor cinici şi, nu o dată, sadici. Chiar într-una din zilele următoare m-a mutat la o alta companie. Care nu era doar o „altă companie”, ci chiar „sânul lui Avram”. Astfel că, de la Infanterie (unde urma să bag instrucţie la greu) m-a trecut la compania ATS (adică Aprovizionare-Transporturi-Servicii), unde am ajuns tot furier, însă cu o funcţie la nivel de companie, nu de unitate. Refuzul meu de a „colabora” l-am plătit cu retrogradarea. Pentru mulţi însă eram, o vreme cel puţin, un fel de spion, trimis acolo cu un fel de „misiune” spre a-i turna „acolo sus”. Am continuat să fiu furierul comandantului, zilnic făcându-i curat în birou după ce pleca. Un alt ofiţer de mare omenie (rara avis) cu care m-am împrietenit (may he rest in peace – he died a few years ago) mă întreabă într-o zi din vara lui 1989: „Este adevărat ca Mr. Mole te-a chemat să fii spionul lui?” Îi zic: „Da, e adevărat.” „Şi tu l-ai refuzat?” Îi confirm: „Da.” Zice: „Bravo! Bine-ai făcut.” Şi îmi întinde mâna să mă felicite. A fost singurul care nu m-a dojenit pentru lipsa mea de „viziune” şi de „orientare”. Acolo, la ATS, am rămas până la sfârşit, când m-am „liberat”. Tot acolo, într-o seară de plantoane (aveam să execut plantoane doar după „coborârea din rang”, nu şi în timpul cât eram furier la Biroul Front) l-am întalnit pe unul din cei mai longevivi prieteni ai mei: Dan Voinea (astăzi artist plastic şi vajnic mânuitor al tehnicilor de grafică pe calculator). Ne-am apropriat – inevitabil – datorită lui...Adrian Enescu. Dan i-a zărit numele compozitorului într-un articol scris de Lucian Avramescu în revista pe care acesta din urmă o conducea: S.L.A.S.T. Poetul şi autorul versurilor de pe albumele pop (Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri) care - în acel an - erau pe val, îmi răspundea în acea revistă la o scrisoare pe care i-o trimisesem (L.A. era şi autorul rubricii „Poşta ne-secretă a redacţiei”) şi în care descriam starea nefericită în care mă aflam, în urma nereuşitei la admiterea în facultate. Pur şi simplu admiraţia noastră – a mea şi a lui Dan - pentru brand-ul Adrian Enescu ne-a unit for good.
Nouă luni mai târziu. 17 decembrie 1989. Mă întorc, seara târziu, de la Timişoara (oraş care tocmai fusese devastat de lupte de stradă, cu sute de morţi şi de cadavre măsluite, cu valuri de sânge pe caldarâmul spălat - miraculos - peste noapte de o ploaie „cu spume”) unde - tot fictiv, tot cvasi-clandestin - am dus (sâmbătă 16 decembrie) doi brazi de Crăciun plocon la doi colonei de la Garnizoana timişoreană – pretext ca să obţin permisie pentru două zile. Mare agitaţie în unitate datorită evenimentelor petrecute pe străzile Timişoarei. „Amicul” meu (care, de când m-a înlăturat de la B.F. îmi purta mereu sâmbetele, fără să-mi facă totuşi vreun rău) mă întreabă cum e la Timişoara. Îi spun, cu parcimonie, câte ceva. „Lasă, lasă, o să vadă ei!...” („Ei” fiind „huliganii” care au protestat în Timişoara.) Şi într-adevar, colegii lui „cu ochii albaştri” din Timişoara aveau să regizeze in cold blood ceea ce se întâmpla în acele zile fierbinţi în primul oraş liber al României. Peste o săptămână, în noaptea de Revelion (pe care l-am făcut la Statul Major, alături de ofiţeri - asta tot datorită maiorului meu, care a vrut să mă ştie în siguranţă): la miezul nopţii, Mr. James Bond – purtând de data asta o mască democrată (o „faţă umană”), în ton cu vremurile în schimbare - a trecut pe la fiecare dintre cei prezenţi în sala de consiliu a Comandamentului (unde am petrecut noaptea dintre ani) să ne strângă mâna şi să ne ureze „La multi ani”. A trecut şi pe la mine şi, spunându-mi pe nume, m-a felicitat şi m-a pupat pe obraz...Nu mai ştiu nimic de el, am aflat doar că nu a fost linşat. Nu e exclus să fi ajuns un prosper om de afaceri sau, cine ştie, chiar un politician de succes. În România sau, de ce nu, pe Coasta de Azur.