Joy

Mi-am luat – la telefon - rămas bun de la 2008 (salutându-l pe 2009) împreună cu amicul meu, Florin Doboş. Luată la bani mărunţi, discuţia cu el (de care m-am bucurat foarte) a scos la iveală o meteahnă pe care de obicei omul preferă să o ascundă sub preş: neputinţa de a iubi oamenii. Sau, mai exact, neputinţa de a iubi anumiţi oameni (în ciuda sentimentului amăgitor că oamenii, la modul general, e uşor a-i iubi) – acea „listă neagră”, de noi înşine întocmită, cu persoanele antipatice pe care vrei să le eviţi. Sigur că, într-o astfel de situaţie, tentaţia de a te eschiva, de a da bir cu fugiţii e mare. Dar vine apoi, inevitabil, reîntâlnirea cu dumnezeieştile chipuri din icoane – singurele care, prin blândeţea lor supremă, ne osândesc. De fapt, privind parcă spre înlăuntrul lor, ele ne trezesc – atunci când conştiinţa ne e activată – nevoia de remuşcare, de ruşine. Florin are dreptate. Poate s-ar cuveni să stărui mai mult asupra desăvârşirii dintr-o operă de artă, atunci când artistul a izbutit să lase deoparte orice „grijă lumească”, să topească orice venin şi orice duşmănie şi să îl scuture pe privitor / cititor / auditor etc., trezindu-l din adormire (nepăsare, împietrire, nesimţire). Pe de altă parte, sus-pomenita „listă” e scrisă de pripa care nu ne lasă să stăm locului, care ne îmbie să sporovăim fără număr-fără număr. Ori, se ştie, filosof rămâne doar cel care tace. Rostirea e un risc. Un mare risc.
Whatever...Cele rele să se spele, cele bune să se-adune, iar 2009 – aşa cum, tot telefonic, ne ura azi-dimineaţă Adrian Enescu, primul nostru colindător pentru Noul An - să fie un an vesel. Maestrul chiar a insistat asupra acestui cuvânt (al cărui antonim - în acest context - nu e atât trist, cât acru). Să fim (să redevenim) veseli (dar fără să ne minţim!) asemenea pruncilor – iată drumul spre desăvârşire.

Chemare

Nu încetez a mă mira, chiar şi acum la săvârşirea încă unui an, de uşurinţa cu care oamenii, după ce au „deviat” într-un fel sau altul, devin moralişti, dogmatici, exclusivişti. Am reîntâlnit, după mai multă vreme, un fost profesor de liceu. Acum, împreună cu soţia sa, e extrem de bisericos, de evlavios şi de obedient faţă de preoţi. Ca să aflu că, prin atitudinea lui de acum, omul încearcă să-şi răscumpere vina de a fi trăit în familie o viaţă dublă, minţindu-şi consoarta ani de zile. Până când minciuna (mereu cu picioare scurte) a ieşit la iveală, cu toată sluţenia ei.
Sigur, dilema (eliberarea din chingile minciunii ademenitoare) poate fi tranşată atunci când te angajezi metanoic întru aflarea „făpturii celei noi”, prin ascultarea Celui Care a spus că e „Calea, Adevărul şi Viaţa” – probabil cel mai profitabil (şi mai de taină) business pentru un om, fiindcă este chiar umanizarea omului („înduhovnicirea”, „îndumnezeirea” sa). Până aici toate bune şi frumoase. De aici abia începe diversitatea (e normal să fie aşa), polivalenţa, polifonia trăirii.
Cu aceste gânduri şi cu privirea spre ochii lui Theotokos din icoana Maicii cu Pruncul din Vladimir mă pregătesc să mai sar tranşeea încă unui an. La urma urmei, după sporovăiala generală din jur, după pluralismul vocilor şi ideilor, privirea chemătoare a sfinţilor din icoane este o adevărată binecuvântare. Pentru mine, chipurile şi feţele lor sunt magnetul care – în ciuda opoziţiei aduse de mintea-mi ştampilată de poncifele modernităţii - mă atrage neobosit spre taina rugăciunii.

The butterfly effect

Un amic de-al meu îmi vesteşte că vede enorm şi simte monstuos pentru că, zice el, iubeşte. Şi, cum e şi firesc pentru el, realitatea devine suprarealitate. Pojarul iubirii amestecă logica lucrurilor, proporţiile sunt în inflaţie şi ai sentimentul că zbori, fără să fi apelat la ajutorul compuşilor etilici. Totul pare minunat, totul bun, totul curat fiindcă – aşa cum Florin Bogardo (feat Stela Enache) punea pe note, cândva, aceste gânduri în Azi e rândul meu – orişicât trăieşti, om începi să te numeşti doar din ziua când iubeşti. Pulsul amicului meu pare şi el să scrie – ascultând de o nevăzută voce – versuri. Once a caterpillar, now a butterfly, fiecare om, atunci când e hooked - devine poet:

ard ca un cuptor pe dinăuntru,

o topitorie de fier, de oţel, de aramă e-n mine

pot topi un gheţar cât ai zice

peşte sau Woaaaah sau Haaaai măăăă

un pojar hoinar îmi umblă prin vine

ca un general învins

poţi fierbe pe şoldurile mele

cafeaua de dimineaţă a iluziei

- cu mare băgare de seamă, însă,

căci poate da în clocot când nu te aştepţi,

cât ai clipi din ochi, din geană sau sprânceană -

poţi să-ţi faci liniştită omleta pe spinarea mea,

de toracele meu poţi să-ţi încălzeşti mâinile,

degerate de frigul aşteptării,

precum eschimosii de la Pol

sunt un aruncător de flăcări în carne şi oase

la cea mai mică adiere a surâsului tău

scot flăcări pe nas, pe urechi, pe gură şi pe ce se mai nimereşte

pot face scrum un raft întreg de cărţi

şi chiar Biblioteca din Alexandria

orice literă din numele tău poate declanşa un scurt circuit

în mecanismele de aprindere a plămânilor

în rotiţele bronhiilor gata să trimită,

ca pe nişte rachete nucleare,

flăcările de fix 451 grade Fahrenheit

icoana ta, iubito, cu adevarat făcătoare de minuni este

o privesc şi nu mă mai satur

izvor de apă sărată este

însetez cu cât o privesc mai mult

magnetismul ochilor tăi limpezi

îmi dă o ciudată ameţeală de Balloo,

moş-martinul hipnotizat de şarpele Kaa

trussssssst in meee

jusssssst in me

close your eyesssss,

trussssst in meeeeee

iar eu, iubito,

uit pe loc şi de mere, şi de reptile, şi de Dalile, şi de surâsul Evei

acela veşnic misterios

şi de dialogul ei de taină cu târâtoarea Kaa

atunci când n-a auzit nimeni,

nici Dumnezeu chiar,

ce anume i-a şoptit, chiar înainte de cădere, la ureche

în acea secundă ieşită din timp şi istorie

pot carboniza un întreg oraş cu fiecare respiraţie a mea

pot preface în scrum tot ce ating,

cu laserul privirii mele pot sa pârjolesc întreg pământul

şi chiar întreg universul

şi totuşi am o bolnavă nevoie de carnea privirii tale,

de clinchetul decibelilor tăi,

de suprafaţa velină a sentimentelor tale

peste care n-a călcat niciodată talpa îndoielii,

pentru ca toate aceste dezastre

să nu se întâmple

Masterminded by arrangerrs

Hotărât lucru: asemenea lui Nicu Alifantis (şi spre deosebire de alţi corifei ai „muzicii tinere”, folk, lansaţi şi promovaţi intens de Cenaclul Flacăra „al tineretului revoluţionar comunist”), Mircea Baniciu a ştiut – (şi) după ce a ieşit din formula Phoenix - să-şi aleagă colaboratori profesionişti (în calitate de music arrangers) pentru LP-urile sale ­ante-1989. Astfel, pentru cei care ascultă atent, Mircea Baniciu înseamnă, înainte de toate, formaţia timişoreană Post Scriptum condusă de Doru Apreotesei (care i-a orchestrat primele două albume), Dan Bădulescu (colaborator important la cel de-al doilea album, Ploaia) şi mai ales – pe atunci - tânărul Doru Căplescu (care i-a fost master mind la cel de-al treilea LP, Secunda 1) .
Ultima sa apariţie pe disc din vremea când dicta o ideologie politică (a partidului unic, a superiorităţii orânduirii comuniste, a „omului nou” etc.), nu economic-hedonistă, adună două nume importante în pop-ul românesc: orchestratorul Doru Căplescu, pentru care claviatura de synthesizer nu mai era o taină indescifrabilă, şi poetul-textier Dan Verona, care prelucrează inspirat, în albumul Secunda 1 (1989), câteva teme şi motive din basmul lui Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Discul are o structură unitară şi punctează principalele momente din viaţa omului de ieri, de azi şi din totdeauna: un prolog (Poveste despre poveste), naşterea (Promisiunea; Cântec despre cel ce vede întâia oară soarele), tinereţea şi treptele iubirii (Lume, lume; Balada dragostei; La-nceput de drum; Frunza; Scorpia şi gheonoaia) şi, peste toate, dorul – pur omenesc - de nemurire, de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (Secunda cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte), un epilog (În loc de final). Alte două piese (Drumul înapoi şi Romanţa iepurelui întâmplător), apărute în 1989 doar ca bonus tracks pe caseta audio, nu pe vinilul original, n-au mai încăput pe CD-ul ce – pentru prima oară, după 20 de ani – editează albumul din 1989.
Această relansare (sub numele de Mircea Baniciu Vinyl Collection – Anii 80-90) este un prilej de bucurie sporită, fiind un proiect mai amplu ce oferă publicului zilelor noastre – tinerilor mai ales - primele albume de vinyl ale lui Mircea Baniciu: cele patru piese de pe un mini-disc din 1979; albumul galben fără titlu din 1981, primul său LP (ce trebuia să se numească Tristeţi provinciale, însă cenzura vremii considera inacceptabil un tiltu despre tristeţi, pentru că – nu-i aşa? – cu toţii eram pe atunci condamnaţi la fericire şi la bucurie) ce conţine hit-urile deja clasicizate în istoria genului pop: Vara la ţară, Eşarfă în dar, Cu tine în gând; LP-urile: Ploaia, Secunda 1 şi Secunda 2 – toate masterizate digital, cu un sound competitiv, încă proaspăt (cel puţin în cazul primelor trei LP-uri) şi profund reprezentativ pentru stilul celor care le-au orchestrat: Apreotesei, Bădulescu şi Căplescu.

Absolutely incredible

După ce iese oripilată dintr-un porn house, unde – ca să epateze – a dus-o prietenul, Lauren (Diane Lane la primul rol în film), adolescenta americană upper class (foarte citită şi sensibilă) din A Little Romance (min. 03:00-05.00) îi spune lui Daniel, băiatul francez din lower class, de care s-a îndrăgostit: „I used to think...maybe a long time ago, like in the time of the pharaohs or Louis Xll...that there was somebody made just perfect for me. I mean, when you think about it and consider that your feelings of love begin when you're about 10 and if you live to, say, 70...well, that's pretty limiting, because what chance is there that he'll be alive at the same time you are?” Răspunsul lui, după ce a urmat-o şi-i cere iertare („It isn't like that. That's something else. It isn't love.”) pentru agresiunea vizuală pe care a provocat-o: „I feel the same thing. I mean, even if she lived in my lifetime, what if my perfect woman lived in India or California or Brazil? What chance is there that I meet her when I live in La Garenne? It's incredible, isn't it?” „Absolutely. Incredible.” – conchide fata şi se iau de mână, plimbându-se pe străzile întunecate ale Parisului.

Nevăzute şi nebănuite sunt căile dragostei...Totuşi, din clipa în care conştientizezi întâlnirea – prin voia sorţii – cu jumătatea despre care poţi spune „somebody made just perfect for me”, n-ar mai trebui să existe motive de tristeţe. Tot aşa cum un creştin nu ar mai trebui să fie nefericit, trist, în expectativă. Nu mai e nimic de văzut, de aşteptat. Întâlnirea a avut deja loc. El a venit, S-a-ntrupat. Iar ceea ce urmează nu este altceva decât, într-o formă sau alta, desăvârşirea darului primit. Ea, întâlnirea e darul. Pentru a „citi” (re-cunoaşte) semnele vieţii şi pentru a desluşi darul ce ni s-a pregătit este nevoie de pregătire, de asceză, de curăţire. Pentru a le asculta, pentru a răspunde chemării, e nevoie de curaj, de adevăratul curaj. Ei, dar viaţa e plină de capcane, de penumbre, de meandre, iar ochiul nostru nu e, vai, curat pentru a vedea (înţelege) cele de necuprins cu privirea. Şi atunci – ca-n Midsummer Night’s Dream – încurăm borcanele, gafăm, ne complicăm existenţa cu tot felul de angajamente false, minţim şi ne minţim. Când, în fond, totul e atât de simplu.

Ionel, Ionelule

Tatiana şi Claudiu ne povestesc despre copiii unor amici de-ai lor care seamănă izbitor cu Ionel (ăla micu’ „îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă de mare ţinută” şi care i-a pus marmeladă-n şoşoni musafirului din schiţa Vizită), dl. Goe („puişoru’ mamii”, „marinerul cel simţitor”, care e „ceva de speriat” cât e de deştept) ori poate chiar cu Bubico ai lui nenea Iancu. Ceea ce – fără îndoială - catalizează însă zburdălnicia şi năzdrăvănia copiilor de azi (dar numai a lor?) este cutia Pandorei veacului XX: televizorul (cu variantele sale: cinematograful sau internetul), lăsat în eprmanenţă la discreţia noilor specimene de Ionel şi dl. Goe. Dincolo de gene şi alţi factori mai mult sau mai puţin importanţi în formarea unui tânăr, rămâne impactul decisiv produs asupra minţii şi sufletului copiilor de imaginile din monitoare şi ecrane de cinema. De mesajele – zic psihologii – subliminale pe care le preluăm chiar fără să ne dăm seama. Nicicând înainte aceaste „invazii barbare” n-au fost mai pârjolitoare şi n-au sluţit mai tare viaţa omului. Asediul lor e acum total, generalizat. Atacă din toate părţile. Şi nu iartă pe nimeni, indiferent de vârstă, de profesie, de sex, de convingeri etc. Sigur, toate aceste manifestări sunt, într-un fel, parte din „scenariul mântuirii”, la fel cum e şi ispita cu multele ei feţe. Finalul poate fi – dacă reuşim, până la urmă să vedem, să înţelegem – ca-n Zapping. Putem – cu o hotărâre dată de sus, de undeva – să spunem nu „ielelor” din monitoare cu un singur click (ori cu apăsarea butonului off de pe telecomandă). Ar fi primul pas dintr-o lungă metanoia întru eliberarea de sub robia clişeelor audio-vizuale.
Copiii de azi sunt, într-adevăr, dependenţi de aparatura complicată a maşinăriilor electronice. By comparison, alde Ionel şi dl. Goe – primele odrasle celebre crescute în puful aristocraţiei emancipate pe care le consemnează literatura română - par nişte îngeri uşor răsfăţaţi şi-atâta tot. Din păcate însă, comportamentul de tip childish nu are limite. Oamenii mari spun şi fac lucruri infinit mai trăznite. Şi nici măcar nu au candoarea dezarmantă, child-like, a copiilor.

P.S. Ne-au vizitat şi colindat Adina, Sile & Răducu. La cei cinci ani ai săi, băieţelul lor cântă foarte frumos. Theodor l-a acompaniat la pian şi împreună au cântat, cu vocea, o serie de colinde. În plus, am descoperit uimiţi că Theodor ştia şi versurile - în germană - de la Stille Nacht (pe care a exersat-o, din proprie iniţiativă, toată seara), nu doar partea instrumentală de la pian. Le-a mai cântat şi alte piese din repertoriul său de până acum: Pavel, Cucul, Banul Mărăcine. Asemenea lui Andrei (fiul lui Gabi Nico), Răducu este înconjurat de părinţi şi bunici iubitori. Mare lucru – spun eu acum – e să ai parte de o educaţie full time (nu la fără frecvenţă) în cei şapte ani de-acasă...

Secrets & lies

A murit deunăzi, de cancer, poetul, dramaturgul şi eseistul englez Harold Pinter, de numele căruia asociez mai întâi piesa de teatru Betrayal, dar şi filmele Accident şi The French Lieutenent’s Woman, ale căror scenarii le semnase (ultimul fiind o adaptare după romanul omonim de John Fowles). Atmosfera conjugală apăsătoare, de secrets and lies, din Betrayal avea să-mi amintească de intriga din Offret – ultiimul (şi cel mai cehovian) film regizat de Tarkovski. Temele majore ale creaţiei sale - singurătatea, alienarea, dezintegrarea – îi străbat piesele în care personajele sunt copleşite de tulburare şi de sentimentul dureros al despărţirii, al pierderii ireparabile a unei prietenii, a unei legături matrimoniale etc. Background-ul său etnic (Pinter provenea dintr-o familie de evrei polonezi şi ucrainieni) avea să-şi pună definitiv amprenta asupra creaţiei sale străbătute kafkian de sentimentul acut al absurdului.
Dacă în teatru este apreciat drept un nou Beckett, în politică Pinter a militat susţinut împotriva încălcării drepturilor omului, având o poziţie anti-americană în cazul invaziilor americane din ultima perioadă.

"Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!"

După-amiază, o excursie de câteva ore la Izvin (unde, la marginea unui câmp înzăpezit, Dan a tras cu arcul - pe care şi l-a cumpărat chiar înainte de a veni la Timişoara - în copaci). O parte din săgeţile lui au nimerit pe lângă trunchi, altele s-au înfipt în copaci, iar una şi-a lăsat vârful de oţel în scoarţa unui trunchi...Mai rău e cu săgeţile dulci-amare pe care le tot înfige în scoarţa de miocard a inimilor de fete, fete, fete.
Am trecut apoi – p.m. – pe la Gabi şi ai săi. Cum televizorul era deschis la ştiri, am aflat că azi şi-a serbat ziua de naştere – a împlinit 75 de ani - cel care a intrat în pielea lui Stănică Raţiu (în Felix şi Otilia), a lui Lăscărică (în Cu mâinile curate - de unde i-a rămas celebră replica: „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”), a lui Gonzalv Ionescu (în Bietul Ioanide), a lui Paraipan (în Un comisar acuză şi Revanşa), a Jandarmului (în Osânda), a lui Nemesis (în Secretul lui Nemesis), a Notarului (în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte), a lui Lupu (în Filip cel bun), a lui Marin, responsabilul de alimentară (în Ilustrate cu flori de câmp), a lui Mitică (în Concurs), a Diplomatului (în Prin cenuşa imperiului), a lui Nae Girimea (în De ce trag clopotele, Mitică), a lui Gică Salamandră (în Explozia), a lui Vasile Potop (în Patul conjugal), a lui Franţ Ţandără (în După-amiaza unui torţionar) etc. – pentru a mă rezuma doar la câteva din rolurile din filme ale acestui mare actor. Îmi amintesc destul de clar: era prin vara lui 1979 şi mă aflam în Bucureşti, pe lângă Hotelul Continental de pe Calea Victoriei. Pe acolo s-a întâmplat să treacă maestrul Gheorghe Dinică – că despre el este vorba – şi, având pe atunci un step father foarte dezinvolt, am fost prezentat ca un mare fan de-al său (deşi eu îl îndrăgeam pe nemuritorul comisar aka Sergiu Nicolaescu) şi ca atare am dat mâna cu el...Când i-am scris de la mare verişoarei mele Lili că l-am întâlnit in the flesh pe Paraipan (eram amândoi îndrăgostit de un block buster local, care se numea Revanşa) şi că ne-am strâns mâinile, mi-a răspuns că a rămas păpuşă.
Seara am vizitat-o pe Maronel, care a ţinut să-mi spună că, printre multe filme-conservă, a vizionat recent şi un „film de artă”: Prea târziu al lui Lucian Pintilie. Mi-a vorbit la superlativ despre concertul Mozart rocks (în care cânta la guitar idolul ei: Horia Crişovan), pe care l-am scăpat deoarece se suprapunea (avusese loc pe 21 decembrie) cu primul spectacol în care apărea Theodor.

Inegalabil

Cu ceva vreme în urmă am scris un comentariu despre regizorul Dan Piţa pentru Liternet. Am folosit acolo - referindu-mă la rândurile Elenei Dulgheru despre unul din filmele post-1989 ale lui, dar şi despre „glisarea” regizorului, tot mai pronunţată în vremurile post-comuniste ale libertăţii de exprimare – cuvântul inegalabil. Chiar aşa mi se pare că scrie despre filme (şi nu numai) Elena Dulgheru, într-o vreme când umorile criticilor fac rating, iar impostura a devenit normă şi condiţie de afirmare. Un critic fanfaron mă apostrofează (într-o revistă numită Dilemateca), câteva săptămâni mai târziu, pentru cuvântul ales (şi care i se pare patetic, pueril şi, desigur, inoportun) ca să descriu scrisul d-nei Dulgheru – autoare ce a atins o performanţă, până acum neegalată, unică în România: cartea sa despre Andrei Tarkovski, Filmul ca rugăciune, prima şi - până acum - singura carte apărută în România despre marele regizor rus.
I-am trimis Elenei Dulgheru ştirea difuzată de TVR despre Theodor şi iată ce-mi răspunde: „Oh, Doamne! Nu am ştiut până acum nimic despre familia dumneavoastră. Dumnezeu vă cercetează, dar vă şi întăreşte. Să vă dea harul înţelegerii voii Sale şi ştiinţa de a-l forma pe Theodor cu înţelepciune pentru această lume lipsită de înţelepciune. Iar acum, de Sfintele Sărbatori ale Crăciunului, să primiţi colindurile cereşti ale îngerilor, pe care micul Theodor se pare că e hărăzit să le desluşească...”

La grande bouffe

Surprise, surprise! Sună Dan Voinea de pe strada Poeziei din cetatea noastră să-mi spună că a trecut, aşa, într-o doară. De fapt, întoarcerea lui pe strada Poeziei se desăvârşeşte abia atunci când începe să semene cu (şi chiar duce mai departe) happy ending-ul din The Fisher King (minute 1:50-4:08). Până atunci, maestrul e încă on the way. Aşa că am petrecut p.m. şi prânzit împreună cu Dan, Marius (verişorul lui) şi cu Ondine. Seara ne-am dus – ca anul trecut – la Săcălaz, la Dorin, Lia & Filoteea, alături de alţi câţiva prieteni-colindători. Nu ştiu de ce, dar Crăciunul (ca şi Paştele), cu toată experienţa sa de grande bouffe (vezi filmul omonim regizat de Marco Ferreri) are, pentru mine, cel puţin această semnificaţie clară, precisă: atunci, more than ever, îmi doresc să mă hotărăsc să redevin (aşa cum am fost, vreme de 2 ½ ani, până în ziua eclipsei din 1999) lacto-ovo-vegetarian.

Derizoriul satirei

Pentru regizor (Manole Marcus) şi scenarist (Titus Popovici), Operaţiunea „Monstrul” (1976) vine imediat după un succes (naţional) fulminant: Actorul şi sălbaticii (1975) – film de anvergură, unde spectatorul este copleşit de punerea în scenă, de distribuţie (Caragiu, Albulescu, Pogonat, Moraru, Diaconu, Iuliu-Moldovan, Besoiu etc.), de costume (Tomina), de scenografie (Virgil Moise), de muzică (George Grigoriu) şi coregrafie (Cornel Patrichi), de story şi dialoguri (Titus Popovici), de gravitatea mesajului, a ideii. Se prea poate ca regizorul să fi rămas ambetat de succes (niciodată nu avea să mai egaleze performanţa de la Actorul...) şi aşa, pe nepregătite, a intrat în producţie cu acest film amatoristic (în ciuda contribuţiei unor artişti profesionişti), ce are, într-un fel, publicul său: Operaţiunea „Monstrul”. I-am mai dat, recent, o şansă, căci niciodată n-am reuşit să-l urmăresc de la un capăt la altul, în ciuda ideii interesante (şi demascatoare) şi a interpreţilor principali (Caragiu, Cotescu, Moraru).
Pe o temă asemănătoare (relaţia om-natură, cu trimiteri la demagogia şi ipocrizia funcţionarilor superiori de stat), Dan Piţa însă a izbutit în Concurs (1982) tot ceea ce echipa Operaţiunii... a eşuat: un film-apolog bine articulat (scenariu, mizanscenă, imagine, muzică, interpretare, povestire cinematografică etc.) pornind practic tot de la o anecdotă. Nelipsit de virtuţi cinematografice este şi Croaziera (1981) lui Mircea Daneliuc. Filmul lui Manole Marcus – monoton, fără nerv, fără calităţi cinematografice - eşuează în derizoriu. Dar aici poate că intervine şi gustul publicului, care este – nu-i aşa? - suveran. Cei sensibili la Deltă, la pescuit, la glumiţele spuse de Toma Caragiu şi la umorul hâtru al lui Marin Moraru sau Octavian Cotescu pot să treacă peste lipsa miezului filmic, peste naraţiunea searbădă, peste subţirimea expresivităţii cinematografice şi se mulţumesc – de exemplu - să-l audă pe Moraru spunându-i lui Tomiţă, pe post de lullaby, „povestea cu bicicleta galbenă”. Ce mai contează mizanscena, substanţa, atmosfera cinematografică? Câţiva actori, nişte replici construite pe schema vechilor succese revuistice ale celebrilor interpreţi şi – last, but not least – Delta sunt, pentru foarte mulţi spectatori lejeri, ingredientele necesare şi suficiente ale unui film românesc de succes.
Din păcate, această comoditate şi indiferenţă - la problematica limbajului cinematografic, la substanţa unei comedii - aveau să facă ravagii, mai ales după 1990, în România. La cât de tare a degenerat umorul (şi-aşa infantil, simplist, forţat) din cinematograful românesc (în lumea televiziunii şi a filmului post-1990), un film - în fond nevinovat şi, pe alocuri, chiar îndrăzneţ, satiric - precum Operaţiunea „Monstrul” pare o capodoperă şi o oază de „cuminţenie”, un „corp străin” dintr-un mediu viciat de exprimări care mai de care mai licenţioase, mai anagramate şi mai grobiene.

Alb

Ziua ne-am început-o cu slujba de Crăciun (din care am prins doar ultima parte). Ne-am bucurat să vedem plapuma de omăt de pe stradă. Azi-noapte, în timp ce noi dormeam, s-a aşternut un strat de zăpadă peste cetate. Temperaturile au scăzut, e iarnă iar. Breughel e cu noi.
Împreună cu Octavian, Oana & Alex am fost invitaţi la masă de Claudiu & Tatiana. Mâncarea a fost delicioasă (salată de vinete & boeuf, supă de pui cu noodles, sarme, cârnaţi şi piure de cartofi cu murături asortate, prăjitură, fructe etc.) – un adevărat treat. Moşul – zice Claudiu – a trecut pe la ei şi a lăsat un cadou şi pentru noi: o colecţie de patru CD-uri de muzică uşoară românească: un top 80 însumând 80 de ani de activitate la Radio România. Selecţia (subiectivă, evident) adună multe piese de rezistenţă, dar şi multe cântece facile, simpliste. Primele trei CD-uri ne-au însoţit, ca background muzical, în timp ce noi am povestit, comentat, depănat amintiri etc. Seara ne-am petrecut-o la Codruţa acasă. Darian şi Theodor s-au jucat supravegheaţi de Codruţa şi Raluca, iar eu am stat la poveşti cu Adrian.
A fost o zi de Crăciun petrecut la fini şi naşi, alături de prieteni. O gură de aer proaspăt, reconfortant şi o încărcare de baterii pentru încă un an. Un prilej de a ne reuni şi de a recunoaşte că timpul – care, de la o vârstă pare să zboare fără să prindem măcar de veste - e necruţător şi desparte prietenii. O bună ocazie de a-l înfrunta şi de a-i porunci să stea-n loc. Fie şi numai pentru câteva zile, acum de sărbători.

Cuvânt (scris) şi imagine

Găsesc într-un supliment al ziarului Adevărul următoarele consideraţii (păstrate cu ortografia vremii de atunci) semnate de Alexandru Philippide prin 1937, despre ameninţarea imaginii (cinematografice, de de televiziune, vezi admirabilul Zapping de Cristian Mungiu, 451 Fahrenheit de Ray Bradbury-Francois Truffaut) şi scăderea vertiginoasă a interesului oamenilor pentru cuvântul scris: „Cultura timpului nostru tinde tot mai mult să devină o cultură de vorbe scurte şi imagini repezi. Cinematograful şi radiofonia (în curând televiziunea) obişnuesc şi vor obişnui tot mai mult pe oameni cu informaţia sumară, frapantă, dar repede şi, fireşte, superficială.
Lumea de azi nu mai are vreme să adâncească şi nu mai are nici gust pentru adâncire.
Când omul va fi convins că într’un sfert de oră de audiţie radiofonică sau de spectacol cinematografic va şti despre ce este vorba într’o carte de două sute de pagini, el va dispreţui cartea şi o va înlătura ca pe un instrument demodat şi rudimentar, bun de pus alături de vârtelniţa arhaică şi de opaiţul străvechi.
Chiar de pe acum, imaginea a început să câştige tot mai mult loc în dauna textului. Părerea că o fotografie te informează mai sigur decât trei pagini de text este astăzi curentă şi o auzi de la oameni de toate gradele de cultură.
Începe era cărţilor cu poze. Oamenii în faţa cărţii încep să aibă o psihologie de copil: o carte care are numai text nu-i atrage. Imaginile îi interesează în primul rând. (...)
Puterea de sugerare a vorbei scrise nu poate fi egalată de niciun document fotografic. Acesta, ca şi filmul, oferă fapte. Dar nu faptele înseamnă totul, ci semnificaţia faptelor, intepretarea, compararea, clasarea, judecarea lor.
Vorba scrisă rămâne singurul mod de transmisie a gândirii. Sânt departe de-a nega valoarea de artă şi de documentare a cinematografului, dar îmi dau seama că la un om care s’ar mulţumi numai cu cultura pe care o poate da filmul şi ar ceti numai cărţi cu multe ilustraţii, mecanismul gândirii ar suferi o simplificare foarte primejdioasă.
Omul acesta, încetul cu încetul, n’ar mai cunoaşte osteneala cercetării prin el însuş”.

To and fro

Miercuri, de Ajunul Crăciunului, am umblat şi-am colindat (mai ales la figurat). Am trecut pe la Ursus Brewries unde am schimbat urări cu Ionuţ, Maria, cele două Luci şi Gabriela. Apoi am mers pe la Tatiana şi Claudiu. I-am ajutat la pregătirea prânzului de mâine. Simpaticul nostru amic O C vrea să se asigure, telefonic, de temperatura amiciţiei noastre. Îi răspund hâtru că nu mă pot supăra pe el, aşa cum nu mă pot supăra pe însăşi „biserica dreptmăritoare” (şi implicit pe capul ei). Şi îl asigur că aştept să ne revedem a doua zi la bisericuţa unde slujba „aia lungă” (mă apostrofează el ironic, făcând aluzie la cuvintele pe care le-am folosit când am descris Liturghia din biserica unde merge el regulat, iar noi atunci când capela noastră e în off season) ţine trei ceasuri.
Staţia următoare: mama. De acolo am sunat-o pe mătuşa mea pentru urările de Crăciun. Partida de zapping ne-o readuce pe ecran pe profesoara mea de folclor din facultate, Otilia Hedeşan. Într-un decor ultra-hiper-mega consumist (Mall-ul) distinsa profesoară vorbeşte despre semnificaţia Crăciunului, despre istoria lui Moş Crăciun, despre felul în care „neamul românesc” caută mai cu seamă să se distreze de Crăciun, nu să reflezteze, să se responsabilizeze, să-şi asume semnificaţia adâncă a praznicului. Cine se mai mulţumeşte azi să primească, pentru colindat, doar colăcel („frumos cum îi chipul lui Hristos” – citează dăscăliţa o vorbă din bătrâni) „de post”? – se întreabă şi ne întreabă OH. Şi – adaugă d-sa - câţi dintre noi mai sunt dispuşi să deschidă uşa (prin sofisticate interfoane şi yale) unor colindători necunoscuţi?
Am trecut apoi pe la părinţii Ralucăi, unde i-am întâlnit pe Mircea & Sanda. (Pe drum ne sună Costi Cristache de la Cluj, minunatul învăţător nevăzător pe care l-am cunoscut toamna asta când am fost în vizită în oraşul de pe Someş). Discuţia care s-a înfiripat la un moment dat (pricinuită de refuzul Ambasadei SUA de a oferi viză de turist rudelor de gradul I ale cetăţenilor americani, de fenomenul de brainwashing - American style) mi-a amintit, postum, de povestea din Niki & Flo. Filmul lui Lucian Pintilie din 2003 pune cam aceeaşi problemă: strechea celor cuprinşi de gold rush into the Promised Land faţă cu starea de „umiliţi şi obidiţi” a celor care – mai mult sau mai puţin conştienţi de rădăcinile lor spirituale – nu vor să adere numaidecât şi necondiţionat la ideologia „visului american”. Au venit după aceea Oana, Ioana Miloş, Gordana, Codruţ (cu toată casa lui) să ne colinde. Am stat (între două calupuri de colinde) la un pahar (de limonadă – eu, de ceai – restul lumii) de vorbă. Am vorbit astfel cu Codruţ despre Nae Ionescu şi „neamul românesc”, despre „sentimentul românesc al fiinţei” şi imposibilitatea mea de a crede în unicitatea unui „model comunitar” etc. Theodor a cântat colindele în rând cu ei. Sună – în timp ce colindătorii erau în „câmpul muncii” – amicul Octavian Cornea, tocmai ieşit din spaţiul liturgic al Vecerniei sau Utreniei (ori poate evadat din biserică pentru această convorbire telefonică). Îmi recită un fragment din Troparul Naşterii Domnului în care se spune ceva despre închinătorii la stele (magii) care au lăsat deoparte slava deşartă pentru cele trecătoare atunci când au descoperit frumuseţea fără seamăn şi fără de moarte a Soarelui tuturor: Iisus. Tot aşa – zice Octavian – şi noi, cei care ne închinăm la stele de cinema, să aşteptăm „naşterea dumnezeiască” din inimi pentru a vedea şi a cinsti cum se cuvine pe singura, nemuritoare stea: Dumnezeul Întrupat. Mă amuză sinapsele şi umorul lui Octavian, cu care – de asemenea – sper să mă reîntâlnesc în ziua de Crăciun.
La întoarcerea acasă m-am bucurat să primesc aceste rânduri (referitoare la difuzarea unei ştiri despre Theodor la TV) de la bunul meu profesor din facultate, dl. Cornel Ungureanu: „Dragă Marian, te-am văzut ieri pe TVR1 cu doamna şi - mai ales - cu băiatul tău. M-aţi emoţionat cum de puţine ori am fost în ultima vreme. Şi totul a fost echilibrat şi interiorizat fără excese. Vă urez SĂRBĂTORI FERICITE! şi LA MULŢI ANI!” Dacă am reuşit să transmitem „echilibru şi interiorizare fără excese” (aprecieri făcute de un om pe care îl respect) înseamnă că suntem pe drumul cel bun. În acelaşi ton de „echilibru şi interiorizare fără excese” scrie un cibernaut (Chris) despre reportajul cu Theodor difuzat de TVR, iar cuvintele lui, postate drept comments pe site-ul TVR, par rostite de însuşi Moş Crăciun: „Acest copil e minunat. Fie ca el să îşi împlinească toate visele! O asemenea ştire e o adevărată bucurie, acum, în prag de Sărbătoare, şi ne mai spală gustul amar lăsat de nesfârşitele mojicii de pe scena politică. Teodor ne arată ceea ce e cu adevărat important în viaţă!”
Adrian Enescu ne urează şi el un Crăciun fericit, adăugând că Theodor nu este legat decât şi numai de o carieră ca solist vocal (aşa cum a înţeles că afirmă profesorul lui în interviul pentru TV). Îmi amintesc două recente afirmaţii (pentru reporterii TV) ale devotatului dascăl de pian al lui Theodor. Prima: lui Theodor, nevăzând, îi va fi greu să citească o partitură pentru pian. Iar asta suportă, cred eu, nuanţare. A spus: greu, nu imposibil. Uşor, sigur nu îi va fi. Urmează să înveţe (pe lângă alfabetul Braille) şi semnele în Braille pentru limbajul muzical, pentru ca să poată citi, în Braille, partituri. A doua afirmaţie a profesorului (pentru un reporter de la Kanal D, nu ştiu dacă a intrat în ştirea difuzată de acel post) cuprindea umătorul gând: că se va ocupa de Theodor atât cât va putea, după care va trebui să-l preia altcineva pentru mai mult, pentru in-depth knowledge. Ceea ce - din partea sa - mi se pare fair enough.

Like a child

Mă uit la Theodor, la felul în care se apropie de cei blânzi şi se îndepărtează de cei cu o voce puternică, autoritară. Ca şi cum ar intui bunătatea celui/celei care i se adresează cu blândeţe, pe un ton calm. Am observat că întotdeauna ascultă de mine atunci când îi vorbesc calm. Acest fel de rostire e, pe cât de firesc, pe atât de uitat şi de anevoios de regăsit, odată ce ne-am obişnuit să ne răstim unii la alţii, să fim aprigi şi iuţi la mânie.
Una din bucuriile pe care mi le aduc zilele Crăciunului 2008 a fost şi apariţia, pe CD a primelor albume de vinil ale lui Mircea Baniciu. Sound îmbunătăţit, aceleaşi orchestraţii (Doru Apreotesei & Post Scriptum, Dan Bădulescu şi Doru Căplescu). Crăciunul, prilej pentru om – aşa cum ne scrie Pr. Valerian - de „naştere dumnezeiască”, e şi un nou „început de drum” întru refacerea legăturilor fireşti între sine şi sine, între sine şi lume. Vederea acestui „nou început” o putem desluşi însă doar cu ochii sufletului. Aici, ochii biologici nu ne sunt de niciun folos. Acesta e handicapul (fără ghilimele) pe care-l purtăm, noi cei cu ochiul biologic deschis mereu în afară: graba cu care vedem paiul din ochiul aproapelui, nepăsători la bârna din ochii noştri. Dar puţin ne pasă. Ritmurile grăbite sluţesc fără milă pe copilul din noi şi ne transformă implacabil într-o gloată de cinici incurabili. Unii dintre noi, e drept, mai păstrează ca pe o comoară de mare preţ (în sens figurat sau – în cazul celor ce-şi capitalizează şi contabilizează emoţia - chiar propriu) nostalgia începuturilor şi a „paradisului pierdut”, despre care cântă Mircea Baniciu în La-nceput de drum - varianta orchestrală a lui Doru Căplescu (versuri de Dan Verona), de pe albumul Secunda 1..

P.S. Când credeam şi noi că micro-stagiunea de concerte a lui Theodor s-a închis, a mai urmat un bonus. Am dorit foarte tare să mergem la un concert de colinde susţinut de Corul Filarmonicii „Banatul”. Şi-am mers. Între timp, de la şcoala lui Theodor am primit, telefonic, invitaţia de a participa la acest concert (la care oricum ne-am propus să mergem) pentru că se vor da premii (sponzoritate de nişte influente cluburi de afaceri timişorene) unor copii. La intrare ne-am întâlnit cu directorul Filarmonicii. L-a recunoscut pe Theodor şi l-a invitat hodoronc-tronc să oficieze ceremonia de preluare a unui fel de ştafetă (conţinând „lumină de la Bethleem”) pentru a o răspândi apoi la sute de lumânări ce se aflau în sală şi în holul Filarmonicii. Este – ni se spune – al cincilea an în care directorul acestei instituţii actualizează tradiţia „ştafetei de lumină”. Apoi l-a întrebat pe Theodor dacă vrea să cânte la pian. Şi a cântat onorabil – încurajat de spectatori, care au aplaudat în timpul refrenului - cele două colinde pe care le-a interpretat (duminică şi luni) la Operă.

Limelight - part deux

Şi a fost şi ziua a doua de concert, unde Theodor a interpretat colindele Florile dalbe & Dom'-Dom'. Seara, ploaie şi frig. Pe scenă, Theodor s-a descurcat admirabil. A mers şnur. Cu vreo câteva clipe înainte de a termina cel de-al doilea colind, s-a produs un efect de microfonie şi atunci a ezitat să vadă ce se-ntâmplă. În rest a fost foarte OK totul. Fără trac, fără emoţii. A primit şi ieri o floare (un trandafir alb). Cu o zi în urmă primise un crin alb. Tot Ada (căreia îi datorăm prezenţa lui Theodor în concert, pentru că a citit articolul din Adevărul, apărut datorită ideii prof. lui de pian, Mihai Jereb) l-a luat de mână şi l-a dus pe scenă pentru ieşirea la rampă de la final. Au venit mulţi prieteni, rude etc. să-l vadă. La întoarcere ne-au însoţit doi reporteri de la TVR. Au dorit să-l mai filmeze cântând la pianul de acasă pentru un o ştire ce va apărea, se pare, astă-seară. Apoi am cinat (în stil spaniol, adică very late in the evening) împreună cu Claudiu şi Tatiana.
Prin presă diverse articole, multe preluate de la alte surse. Pe parcurs, inevitabil, cele spuse de noi se pierd sau se răstălmăcesc, pentru a cadra cu profilul publicaţiei (de ex. Can-can). All in all a fost o experienţă interesantă, folositoare, pozitivă. Un cert pas înainte faţă de prima apariţie publică a lui Theodor de anul trecut, când a izbucnit în râs de câteva ori şi cânta la orga doar cu o mână. Acum a cântat cu ambele mâini şi a fost mai serios (dar nu crispat), iar veselia lui n-a fost exagerată. Şi-a spus cuvântul şi „milităria” învăţătorului său care l-a strunit mult de când au început să lucreze împreună (astă-vară).
După câteva săptămâni de tăcere, a sunat OC de la mănăstirea unde s-a retras pentru câteva zile să-l felicite pe (sau să ne felicite pentru) Theodor.

A thin red line

Duminică dimineaţa, trei ore (cam cât durează un film – pe care însă îl revăd mereu à bout de soufle - ca Andrei Rubliov) la Liturghia de la Poliţie. Uneori (nu azi), atunci când e alt preot slujitor (a kind of supplying priest), şi aici Liturghia e mai ritmată, mai dinamică şi durează doar o oră şi-un pic. Corul - care nazalizează în stil grecesc, cu modulaţii prelungite - contribuie şi el la dilatarea slujbei. Am rămas, ca întotdeauna, cu priveliştea – unică în urbe, egalată poate doar de catapeteasma de la capelă – a iconostasului din această bisericuţă de lemn, ce-şi aşteaptă o muzică pe măsură: mai limpede, mai puţin tărăgănată. S-a citit despre genealogia lui Iisus - a thin red line, indeed. Cifre cu valoare simbolic-persuasivă (ca-n Numeri), „fapte”, „dovezi” ca să creadă scepticii pentru a nu muri „în păcatele lor”. Lecţie de religie în toată regula. Din tot şirul de nume care-au fost pomenite l-am reţinut pe David (îmi amintesc, în Biblie, sublinierea repetată că David era un om drept şi bun, că n-a făcut nicio fărădelege, în afară de uciderea lui Urie, căruia i-a „suflat” femeia) şi pe Solomon, pe Rut (la care mă gândesc mai mult şi datorită filmului japonez Tokyo Monogatari), pe Zerubabel (am auzit de el într-un savuros text deuterocanonic). Apoi a urmat împărtăşirea lui Theodor, miruirea tuturor, anafura (tasty as always) şi, ca bonus, un pahar de colivă (tasty as well).

Euforie echilibrată şi gravitate artistică

După transpunerile pe DVD (în câteva versiuni) ale filmelor din seria Haiducii, Mărgelatu, B.D., Comisarii (şi a operei omnia de Sergiu Nicolaescu) a venit, iată, şi rândul Ardelenilor. Pentru că cele trei episoade - Profetul, aurul şi ardelenii, Pruncul, petrolul şi ardelenii de Dan Piţa şi Artista, dolarii şi ardelenii de Mircea Veroiu - asta sunt, înainte de toate, în contextul cinematografiei româneşti: o replică inteligentă şi cu dialoguri nostime, pline de savoare (scenarist: Titus Popovici, înlocuit la ultima parte a seriei de Francisc Munteanu) la adresa filmelor de serie, „de aventuri”, enumerate mai sus şi a altora asemenea. O demonstraţie despre cum se poate face un film de succes la box office cu profesionalism şi detaşare ironică faţă de poncifele genului (în acest caz) western.
Genericul celor trei filme adună importante nume de cineaşti care şi-au dat – anterior şi ulterior – măsura în creaţii cinematografice de referinţă. Actorii (Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Gheorghe Visu, Rodica Tapalagă, Mircea Albulescu, Marcel Iureş, Ioana Crăciunescu, Ştefan Iordache, Dragoş Pâslaru, Jean Constantin) vorbesc – unii dintre ei au vocea dublată la post sincron – engleza americană şi dau viaţă unor profeţi, actriţe sau bandiţi din acea mad, mad world pe unde colindă cei trei fraţi ardeleni, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Atmosfera şi culoarea Ardelenilor (cu numeroase cadre în care lumina devine parcă palpabilă), cadrajele şi planurile insolite filmate cu matematică precizie, contrapunctul rafinat al culorilor şi simţul inefabilului sunt rodul sensibilităţii directorilor de imagine (Nicolae Mărgineanu, Călin Ghibu, Marian Stanciu, asistaţi de viitorii operatori: Anghel Deca şi Vlad Păunescu), a scenografului Aureliu Ionescu şi a pictoriţei de costume Doina Levinţa. Cu toţii izbutesc să dea expresivitate şi forţă realistă decorurilor şi, respectiv, costumelor gândite sugestiv de cei doi cineaşti comanditari (regizorii Piţa şi Veroiu), a căror ştachetă de exigenţă estetică e stabilită invariabil pentru întreaga echipă de colaboratori.
Last, but not least, compozitorul Adrian Enescu scrie pentru synthesizer o muzică diferită la fiecare din cele trei episoade ale seriei. Sound-ul de tip American country music se îmbină armonios cu melos-ul popular ardelenesc; teme precum neaoşa Mocioriţă sau Alfa (de Vangelis) sunt citate, topite, filtrate şi dezvoltate într-o muzică electronică (mixată cu vocile fetelor de la grupul 5T şi a lui Mircea Romcescu) scrisă – atent, cu har şi cu dăruire – pentru fiecare cadru-secvenţă în parte.
Inspiraţia euforică echilibrată este nota dominantă a celor doi regizori de marcă ai generaţiei 70. Gravitatea artistică – o constantă în creaţia lor – avea să constituie un pas spre profunzimi, spre viitoarele filme care, în anii 80, le-au asigurat un loc important în patrimoniul cinematografiei româneşti şi, de ce nu, europene: Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, respectiv Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela.

Limelight - part one

Aseară, împreună cu Tatiana şi Claudiu, am mers la Operă. Am stat cuminţi în cabina ce i-a fost repartizată lui Theodor (pe uşă scria numele lui). Next door se pregătea de concert Daniela Vlădescu. Theodor s-a comportat exemplar. A dus cele două colinde până la capăt, chiar dacă s-a poticnit – preţ de o clipă – în vreo două rânduri. Nu a râs fără motiv, nu s-a pierdut. Pentru că a fost aplaudat prelung, Daniela Vlădescu l-a mai dus o dată pe scenă. Plecăciunile lui erau mai mult un fel de genoflexiuni. Sper să înveţe pe mâine seară (când mai are un concert) să facă plecăciunile corect. L-am feliciat cu toţii. Câţiva necunoscuţi din orchestră (sau din echipa tehnică a Operei) ne-au spus că este un copil cu totul special. Ştim, însă ne-au bucurat cuvintele lor. Au fost şi Codruţa & Darian, fosta mea elevă Miruna, Sergiu Jereb, Manuela, Marius Procs. După ce a plecat toată lumea din sală, Theodor şi-a reluat locul la pian şi doi reporteri de la un post TV (Kanal D) l-au filmat. A cântat aproape 20 de minute în şir. Apoi ne-au rugat şi pe noi să spunem – ca părinţi - două vorbe despre aplecarea lui Theodor către muzică. L-au filmat şi pe dl. Jereb. Pentru că erau nişte tineri dezgheţaţi le-am spus verde-n faţă eu ce cred eu despre media, despre televiziune în special, despre canalele comerciale etc. M-au aprobat. Apoi am fost toţi trei, împreună cu Tatiana şi Claudiu, la „Casa cu flori”. (Deunăzi am trecut pe la un restaurant ultracentral, de lângă „Casa cu flori” şi am fost întâmpinaţi – din boxele unui CD player – de conlinde cântate de Benone Sinulescu, Fuego şi Ştefan Hruşcă, ambianţa kitsch fiind de local „manele friendly”. Am rămas totuşi la masă dintr-o politeţe greşit înţeleasă. Bineînţeles că am jurat că n-o să mai mergem acolo prea curând.) După spectacol am stat puţin de vorbă cu AL care, încă o dată, l-a lăudat pe Theodor etc. şi a adăugat că viitorul sună jalnic - aici, în spaţiul carpatin - pentru un copil ca Theodor, unde mişună ticăloşii. „El cum va şti să se apere de ei?” – zice ea. Mi-a oferit alternativa Americii (melting pot, tutti frutti), despre care eu cunosc, vai, atât de puţine lucruri.

Hausvater reloaded

Era prin 1993 şi, într-un spaţiu neconvenţional (Cantina Facultăţii de Mecanică din Timişoara), am văzut cea mai tulburătoare piesă de teatru (de până atunci, cel puţin): ...au pus cătuşe florilor, cu actori ai Teatrului Odeon din Bucureşti: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim ş.a.. A fost prima întâlnire cu un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Retina mea (sau poate memoria afectivă) încă îi mai reţin finalul: pe un scaun de tortură, un personaj moare în urma aplicării de şocuri electrice. În partea opusă a sălii, într-un fel de extaz ce reuneşte bucuria cu sufernţa, femeia lui îşi toarnă pe tot corpul nud o găleată de sânge – singurul lucru ce i-a mai rămas de la bărbatul care-i fusese schingiuit. Doi ani mai târziu, în sala de la Odeon aveam să văd alte două montări de renume, purtând marca Hausvater (căci regizorul-artist devenise un brand): La ţigănci şi Pericle.
Când, prin anul 2004, afişul cu un red chilly pepper de la Cymbelin mi-a vestit cea dintâi colaborare a Teatrului German din Timişoara cu Hausvater, mi-am cumpărat bilet like a shot. Aveam să revăd spectacolul în câteva rânduri. După experimentele ulterioare cu mai multă sau mai puţină substanţă (dar totdeauna cu „esenţe tari” şi, invariabil, controversate) pe scenele timişorene (Don Juan şi Faust la Teatrul Maghiar, Athene Palace Hotel la Teatrul Naţional şi Judecata la Teatrul German), Alexander Hausvater pare să fi regăsit în Poveste de iarnă - spectacolul a cărui avanpremieră a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara, în ultimele zile ale lui 2008 (pe 20 decembrie) – eleganţa, rotunjimea şi echilibrul dintr-al său Cymbelin.
Povestea de iarnă în lectura regizorală a lui Hausvater este – aflăm din caietul-program – „un spectacol despre...poveste, despre poveştile care ne domină şi despre cele pe care le dominăm, o poveste despre putere, iubire, gelozie, speranţă”. Dar – am putea adăuga - şi o poveste despre mitul orfeic, despre preţul nebănuit de dureros pe care omul îl plăteşte atunci când confundă realitatea cu iluzia, despre căinţă şi penitenţă – prilej pentru interpreţii rolurilor principale (Ion Rizea – Leontes, Claudia Ieremia – Hermoine, Polixenes – Ovidiu Crişan) de a-şi activa, mai ales în partea a doua a spectacolului, şi tonalităţile grave.
Montată într-un spaţiu neconvenţional folosit – cu o imaginaţie explozivă - la maxim (o fostă sală de sport, acum devenită Sala nr. 2 a TNT), noua viziune-eveniment asupra piesei shakespeariene este ritmată şi dinamică (muzica: Dan Jinga, light design: Lucian Moga, coregrafia: Mălina Andrei) şi – vizual - plină de culoare (decoruri: Lucian Lichiardopol, costume: Stela Verebceanu). Astfel, „îndrăznelile” discursului regizoral - din limbajul moderat presărat cu argouri la zi (traducerea: Ştefan Peca), din costumele şi muzica polemic-anacronice - reuşesc să contrarieze publicul mai conservator, ce încă mai aşteaptă, nostalgic, să vadă un Shakespeare declamat à la George Vraca, într-o sală tradiţională de teatru.

Filme de filme

Azi, repetiţie generală cu Orchestra Operei. După cele două colinde pe care le-a cântat (pian & voce) Theodor a fost aplaudat de instrumentişti şi de grupul de copii. Sigur, retorica jurnaliştilor („copilul are auzul extrem de dezvoltat şi interpretează la perfecţie orice notă sau combinaţie de note”) ne pune în încurcătură – Theodor nu interpretează perfect orice combinaţie de note, chiar dacă recunoaşte notele cu o exactitate uimitoare. Părintele Valerian ne trimite o broşurică de Crăciun ce are tipărită pe prima pagină o icoană cu Maica Domnului şi Pruncul, din acelea minoritare (a se citi: canonice, bizantine, transfiguratoare) în bisericile ortodoxe. Restul paginilor din acest booklet sunt pline de poveţe (pentru căinţă de păcate şi cuget smerit), de rugăciuni (de lepădare de mândria satanică şi de unire cu Hristos; pentru dobândirea răbdării şi a milei dumnezeieşti) şi de extrase din Sfinţii Părinţi. La sfârşit, câteva rânduri scrise cu stiloul, cu inconfundabila-i caligrafie:

„Munţi şi dealuri şi lemnele pădurilor, râuri şi mări şi toată suflarea cu veselie săltaţi; acum se apropie Mântuirea, Iisus din Fecioară vine să Se Nască în cetatea Vifleemului. (Din Canoanele Utreniei – ziua a 20-a Undrea, pesna a 4-a)

Semnează: Culi Ursache sau poate Alioşa Karamazov...Nici unul, nici altul, ci doar un ticălos de pustnic care vă îmbrăţişează cu Dragostea lui HRISTOS şi vă doreşte vouă, tuturor celor care m-aţi cercetat, Naştere Dumnezeiască. Amin!
Valerian, monahul cel mai mic”

P.S. I-am spus Părintelui că m-am bucurat de apariţia pe DVD a seriei Ardelenilor, că socotesc aceste filme „de aventuri” drept o replică inteligentă şi plină de umor (într-o vreme în care, fără excepţie, toate comediile din România erau nişte făcături, stridente, forţate) la serialele bombastic-triumfaliste cu Haiduci sau al Comisari. În replică, Părintele mi-a răspuns că vin la el oameni tineri sau mai puţin tineri ce se declară extaziaţi de filmele de aventuri cu Florin Piersic şi Sergiu Nicolaescu (sau cu Rambo, Bruce Willis etc.). Alea-s filme de filme! – zic ei. Iar „ei” sunt cei mulţi. De filmele în care a apărut Părintele, enoriaşii evlavioşi care-l cercetează nici măcar n-au auzit. „Şi toţi sunt oameni credincioşi care se roagă la Dumnezeu!”...Aş mai fi vrut să-i spun ce cred şi eu despre „drept-credincioşii” ambetaţi de un film „duhovnicesc” pravoslavnic precum Ostrov şi amăgiţi de tele play-uri propagandistice având ca personaje principale diverse personaje biblice, de filme şi televiziuni comerciale etc., care n-au auzit şi nu vor să audă – când e vorba de cinema – de un Tarkovski, un Bergman, un Kurosawa, dar am tăcut.Şi-apoi, cine e mai vinovat, mulţimea dezlănţuită (the madding crowd), ignorantă şi manipulată sau „aleşii” (the dogmatic elites) care îndoctrinează şi spală creierii celor care – disperaţi şi oropsiţi – caută un reazăm, fie şi-ntr-o lozincă?

Rehearsals

Numai mâine nu-i poimâine. O zi a mai rămas până la prima reprezentaţie a spectacolulului „Seară de Crăciun 2008”, produs în parteneriat de Teatrul Naţional şi de Opera din Timişoara şi regizat de Ada Lupu. Acolo va apărea – alături de un grup de copii - şi Theodor. Prezenţa numelui său pe imensul banner ce acoperă zilele acestea partea frontală a TNT ne-a tăiat – mie şi Ralucăi – respiraţia. Ada Lupu, cea care a „năşit” distribuirea lui Theodor, ne-a încurajat: He’ll be fine, so no jelly knees!
Astăzi am fost cu Theodor la o repetiţie la care au participat şi soprana Daniela Vlădescu (proaspăt sosită de la Bucureşti) şi maestrul Corneliu Murgu, directorul Operei. În biroul Adei l-am întâlnit şi pe tenorul Răzvan Săraru, o voce tânără – spune presa – în plină ascensiune. Cei trei profesionişti ai scenei lirice vor fi - în serile de duminică şi luni - starurile „Serii de Crăciun”. După repetiţie, am fost la Mall (şi apoi la Galleria 1) să-i cumpărăm lui Theodor hăinuţe de gală pentru apariţiile sale de pe scena TNT.
Din pustia Pătrunsei, Pr. Valerian ne scrie: „Ne rugăm pentru împlinirea lui Theodor şi bucuria voastră. Amin!” Puţin mai devreme îi trimisesem un SMS prin care i-am confirmat că, pe DVD-ul cumpărat de dimineaţă (Pruncul, petrolul şi ardelenii) împreună cu ziarul Adevărul, apare scena despre care, atunci când l-am vizitat la schit, ne spunea cu părere de rău că a „căzut” la montaj în versiunile difuzate în ultimii ani de canalele comerciale TV (cenzura ideologică ante-1989 este acum înlocuită de cenzura economică, aşa că advertising rules). În acea secvenţă, banditul pe care-l juca Pr. Valerian (pe atunci actorul Dragoş Pâslaru) în filmul lui Piţa din 1982 îl împuşca mişeleşte pe un trişor la cărţi, în timpul unei partide de poker. Răspunsul primit de la Pr., tot prin SMS, m-a amuzat: „O.K., boss!”

Yearnings

Puţini compozitori români din perioada ante-1989 au scris – în tonalităţi de divertisment pop – o muzică atât de cristalină, de plină de poezie şi sugestie. Anton Şuteu a fost, cu siguranţă, unul dintre ei.
Am găsit în cyber space o melodie – Amintiri - extrasă din albumul său din 1987, Yearnings / Aspiraţii pentru synthesizer şi voce (Aurora Andronache). Sonorităţi tip chillout, ambientale, învăluitoare, ce vin parcă dintr-o altă lume.
Anton Şuteu – un muzician dintre aceia care (asemenea lui Richard Oschanitzky, Radu Goldiş, Dan Andrei Aldea, Florin Bogardo, Adrian Enescu, Vasile Şirli, Doru Căplescu) vor fi (re)descoperiţi cândva, dacă se va mai găsi cineva să vibreze la tipul de sensibilitate plăsmuită de ei. Iar apoi să investească în transpunerea / editarea muzicii lor (cât se va mai fi păstrat din ea) pe disc.

Sense and sensibility

Vorbeam, ieri, cu un cyber friend despre gratuitatea bunătăţii şi brusc m-am gândit să-i trimit o melodie de Florin Bogardo (autorul unei muzici de o rară sensibilitate, semnatar de hit-uri ca: Cum e oare?; Să nu uităm trandafirii; Ceramică; Izvorul nopţii; Ora cântecului; Tu eşti primăvara mea; Iubirea cea mare; Ani de liceu; Balada pescăruşilor albaştri etc.), cu un text şi-un sound foarte pe subiect. Feed-back-ul n-a fost cel scontat, amicul meu invocând motivul că muzica românească a „epocii de aur” (mai puţin cântecele lui Nicu Alifantis, zice el) nu-i spune nimic frumos, că toată, la grămadă, este flawed, datată, veche, supărătoare şi stridentă. Astfel de generalizări, mărturisesc, mă dezarmează. Dar apoi îmi spun că gustul este suveran în toate până la urmă. Cât şi cum şi cu ce alege omul să se hrănească şi să se bucure din – slavă cerului – nesfârşitul tezaur al culturii omeneşti e o problemă personală, delicată, ce ţine de sensibilitatea şi axiologia fiecăruia. Şi-apoi de ce m-aş înarma? Să ce? Războiul care contează este cel nevăzut. Adversarul pe care trebuie să-l birui – aceasta e dovada supremă de sense and sensibility - se află în mine doar.
Am plecat apoi în oraş. Mă sună Adrian Enescu să-mi spună că, ultima oară când mi-a cercetat gândurile puse în vitrină pe blog, a ascultat toate melodiile lui Florin Bogardo pe care le-am adunat şi expus la secţiunea My Gramophone. Pentru o clipă am crezut că vrea să-mi spună şi el că i s-au părut expirate, depăşite, desuete. Au contraire. I-au adus – zice el – o mare bucurie şi a continuat vorbind despre compozitorul Florin Bogardo (cel prea repede uitat) doar la superlativ, deplângând uitarea aşternută acum pe creaţia acestui muzician de excepţie. Are dreptate: lumea muzicală românească (din zona pop-ului) e ocupată cu, de exemplu, reeditarea pe CD a cântărilor de la Cenaclul Flacăra. Derizoriul, ca un tsunami neiertător, face ravagii şi cultivă preferinţe pentru dantele, zaharizeală şi simplism (dacă sunt drese cu declamaţii patriotarde, cu atât mai bine, garnitura e completă). Istoria se repetă de mii de ani. Nimic nou sub soare.
Poate că vreodată se va împlini ceea ce Florin Bogardo cântă în piesa Ceramică, devenită azi istorie:

...în anul 4000, cercetătorii care vor veni

îşi vor aminti şi de mine, spunând aşa, ca o indicaţie,

c-am existat pe la mijlocul secolului XX,

cu aproximaţie...