Enjoy the difference

În A Little Romance / Mica romanţă (de George Roy Hill, 1979) doi adolescenţi sclipitori, altfel decât majoritatea celor de vârsta lor (sunt, de exemplu, familiari cu metafizica lui Heidegger, cu poezia lui Hölderlin) - un francez (Daniel) şi o americană (Lauren, interpretată de debutanta – pe atunci – Diane Lane) ce merge la şcoală în Paris - se întâlnesc şi se îndrăgostesc. Se împrietenesc cu Julius (un fost hoţ de buzunare), care le povesteşte o legendă romantică pe care vor apoi să o retrăiască: dacă doi îndrăgostiţi se plimbă cu gondola pe sub Puntea Suspinelor din Veneţia, la apus, când bat clopotele şi se sărută se vor iubi toată viaţa...

Dar ce altceva sunt legendele dacă nu nişte poveşti despre oameni obişnuiţi (ordinary people) care săvârşesc fapte extraordinare (extra-ordinary deeds)? Totuşi, mesajul filmului – sâmburele său – e că putem să transformăm legendele în realitate. Este nevoie doar de curaj şi de imaginaţie – nu le are oricine – pentru a rezista opreliştilor pe care oamenii le aşează dintotdeauna în calea îndrăgostiţilor.

“George Roy Hill, unul dintre regizorii lansaţi în anii 60, când ecranul american se arata foarte ospitalier faţă de violenţă şi duritate, a fost nevoit să-şi travestească tandreţea, dulcea ironie şi respectul faţă de inteligenţă sub paravanul subiectelor tari. Din această paradoxală asociaţie s-au născut – scrie Adina Darian în revista Cinema din octombrie 1980 - Butch Cassidy & Sundance Kid şi The Sting / Cacialmaua, filme fermecătoare dar mult discutate şi disputate, deoarece autorul nu vedea răul din rău, ci binele şi, eventual, hazul din răul nu atât de negru cum părea. Odată prestigiul său comercial asigurat – prestigiu indispensabil impunerii unui punct de vedere propriu – măştile au căzut şi George Roy Hill a început să filmeze ce îi stătea la inimă: poveşti tandre despre copilărie. Mica romanţă aruncă cu aceeaşi încăpăţâtanare încă o sfidare prejudecăţilor răului. Ştim cu toţii că reputaţia multor metropole occidentale este compromisă. Aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura – gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul ecran, ce mai încoace şi-ncolo, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe asfalt. George Roy Hill nu spune că toate acestea nu sunt adevarate, dar refuză să vadă jumătatea goala a paharului. Jungla există, dar în mijlocul acesteia el rămâne poet. Poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou la ore neaglomerate, al imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cu hors la loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo (un Sir Laurence Olivier mereu întrecut doar de el însuşi) reintrând în activitate de dragul iubirii. Al iubirii la 13 ani căci lumea, ne asigură George Roy Hill, nu va duce nicicând lipsă de Romeo şi Julieta, de candoarea, de puritatea şi de patima lor. Sub incidenţa ironiei autorului cad mai degrabă adulţii – şi americanii, şi francezii, şi italienii, şi englezii - cu metehnele lor naţionale sau personale. Copiii, chiar crescuţi într-o atmosferă viciata de atâtea poluari, rămân „Micii prinţi” înzestraţi cu forţa de a crede în eternitatea binelui, nu din basme - ca oamenii mari - ci din viaţă. Ambianţa din ce în ce mai preţioasă în acest final de secol XX al bătrânei Europe – străzi pariziene, palate veroneze, canale veneţiene, aduce un farmec în plus acestui film cu aer cochet şi amuzant, dar cu un diagnostic intransigent.”

Primul ceas al feminitatii

„De la primele imagini şi scene ale filmului Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg - scria Constantin Noica în Jurnal de idei - ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adica prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia – singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei – îşi păstrează aici masura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevarat. (...) Iar sufletul, şi numai sufletul ei neproblematic, reface deopotrivă, cu câteva ciripituri, şi viaţa băiatului întors din armată şi dezamăgit, căci întocmai simplităţii păsărilor, oamenii de aici îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul. O fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid...Poate că e adevarat: arta reprezintă, în fond, expresia unui regret. Nu-mi e ruşine să spun că mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.”

Moartea dlui Fiscuteanu

A mai trecut la cele veşnice (după o suferinţă de şapte ani) încă un artist: actorul de teatru şi film Ion Fiscuteanu. Prima amintire cu el o am e prin 1984, când avea să ajungă pe ecrane, după vreo doi ani de restricţii, controversata parabolă a lui Mircea Daneliuc (inspirată din nuvela Omul din vis al lui Cezar Petrescu), Glissando. Fiscuteanu apărea acolo (alături de Ştefan Iordache, Tora Vasilescu, Rada Istrate) în rolul unui boier cu casă la ţară, un parvenit, un fel de Gigi avant la lettre. L-am revăzut în 1986 în Iacob (regizat tot de Daneliuc, după scrieri de Geo Bogza), în rol de miner, alături de Dorel Vişan. În 1991 a urmat o apariţie scurtă în Balanţa lui Pintilie (un colonel aflat în misiune la nişte manevre), apoi în ecranizarea (controversată) după Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1992): un muncitor plin de omenie de la deratizare. În 1996: Asphalt Tango (de Nae Caranfil) - un taxi driver, iar în Prea târziu (din nou Pintilie) - un plutonier în subordinea procurorului nonconformist jucat de Răzvan Vasilescu. Rolul vieţii sale (care i-a adus şi faima internaţională) avea să fie muribundul din Moartea dlui Lăzărescu (2005). Anul trecut aveam să-l revăd în Zapping, scurt-metrajul de excepţie al lui Cristian Mungiu din 2000 – Omul-Telecomandă - şi în scurt-metrajul lui Hanno Höfer, Ajutoare umanitare - primarul unui sat ce întâmpină cu fast nişte occidentali ce vin cu ajutoare, le burduşeşte la plecare van-ul cu de toate, în stil românesc, pentru ca la vamă să li se confişte totul de către nişte vameşi care fac legea. În primăvara lui 1990 l-am văzut pe scena TNT în spectacolul Smerita (regia: Dan Alecsandrescu), după Dostoievski. Şi încă ceva: după 1990 i-am văzut filmul care (în România!) l-a consacrat oarecum, la începutul anilor 80: Fructe de pădure, de Alexandru Tatos.

Coincidenţă stranie: la nicio zi după moartea lui Ion Fiscuteanu, TVR difuzează (cu programare prealabilă de două săptămâni) Moartea dlui Lăzărescu – film românesc din categoria celor multipremiate şi mult prea răsfăţate de critica de azi, care preferă curentul „minimalist” pentru că e cool. Am urmărit şi eu (în săli pline, la premiera din Timişoara) atât filmul lui Cristi Puiu, cât şi 432 al lui Mungiu şi recunosc: mi-au menţinut atenţia pe parcursul vizionării. Sunt – fără îndoială - un pariu câştigat cu acel tip de cinema obosit, prăfuit, vlăguit şi snob practicat împleticit (după 1990) de regizori români din „generaţia expirată”, dar şi cu maculatura cinematografică de dinainte de 1990. Nu doresc însă defel să revăd aceste filme aflate, acum „pe val” – pentru mine n-au nici un farmec, pur şi simplu nu am afinităţi cu acest gen de cinema, nu îi gust poetica. Aştept cu răbdare să treacă „momentul Puiu” şi „momentul Mungiu”, să văd cum le vor judeca filmele şi „cei de mâine”.

Am văzut, iată, ce-nseamnă curent minimalist. Rămâne de văzut ce generează el şi cum va arăta viitorul val, care va fi negreşit (dacă se continuă astfel): polemic, hiper-avangardist, ultraminimalist. Chiar aşa: până unde se poate merge cu...minimalismul, cu simplificarea? Only time will tell...

Footprints

Am ajuns la o bisericuţă de cartier (nu departe de unde locuim), unde a slujit PS. Multă lume şi multă amprentă...populară pe pereţi, în tablourile religioase, în decoraţiuni, în felul în care enoriaşii cântă, în selecţia cărţilor şi muzicii oferite spre vânzare pe tejgheaua ambulantă din pridvorul bisericii. Totul – sau aproape totul, excepţie face iconostasul, pe care l-am admirat doar de la distanţă – de un kitsch de ţi se rupe inima, adevărat brand al editurii „Pelerinul român”. Ei, noroc că nu sunt aşa de mulţi esteţi printre ortodocşii care merg la slujbe, altfel s-ar fi înregistrat inevitabil – prin bisericile dreptmăritoare - multe cazuri de heart breaking. Anyway, who cares about aesthetics, beauty, the Byzantine approach to art, fine taste, let alone the canons of the church...

Theodor s-a împărtăşit şi se pare că se obişnuieşte cu ritmul în care încercăm să-l integrăm. Acum, Theodor asociază mântuirea cu Împărtăşirea. Poate că ne va călăuzi chiar el spre biserică şi spre dorita despătimire mai mult decât au izbutit alţii; poate că ne va restaura el sufleteşte, prin curăţenia inimii sale – who knows? Ce mi se pare dezarmant la el e – între altele – felul în care-şi mărturiseşte greşelile în public. El spune: Theodor a râs la Liturghie sau: Theodor a bătut din picioare sau: Theodor s-a legănat...Neprihănită vârstă a omului (de dinainte de faza ulterioară a perfidirii) când ai inocenţa să recunoşti ce ştii că n-ai făcut bine, când ai puterea să ierţi - degrabă şi necondiţionat - pe cel ce te supără, când reuşeşti să nu ţii minte răul...

La întoarcere, în timp ce eram alături de Raluca, Theodor şi Manuela în nemuritorul tramvai 5 de Ronaţ, Raluca zăreşte pe stradă (stând la un taifas) un stranger care – culmea – looked somehow familiar: era of the same blood with me - my natural father. To grin and bear it was the best I could do.

După slujbă am fost la masă la fam. Marineasa, unde Theodor s-a jucat cu David şi Şerban, şi chiar cu Gabriel. Apoi am trecut pe la mama.

Discutând cu Gabriel despre una din Omiliile Sf. Ioan Hrisostomul, ne amintim împreună de un text anonim (intitulat Footprints) răspândit în mediile confesionale apusene:

One night a man had a dream. He dreamed
he was walking along the beach with the LORD.

Across the sky flashed scenes from his life.
For each scene he noticed two sets of
footprints in the sand: one belonging
to him, and the other to the LORD.

When the last scene of his life flashed before him,
he looked back at the footprints in the sand.

He noticed that many times along the path of
his life there was only one set of footprints.

He also noticed that it happened at the very
lowest and saddest times in his life.

This really bothered him and he
questioned the LORD about it:

"LORD, you said that once I decided to follow
you, you'd walk with me all the way.
But I have noticed that during the most
troublesome times in my life,
there is only one set of footprints.
I don't understand why when
I needed you most you would leave me."

The LORD replied:"My son, my precious child,
I love you and I would never leave you.
During your times of trial and suffering,
when you see only one set of footprints,
it was then that I carried you.

Algebră şi geometrie

„În lumea noastră - scrie Horia Roman Patapievici în Omul recent - victoria principilului protestant al suficienţei ontologice a textului (sola Scriptura) nu face decât să confirme, prin solidaritate de atac cu spiritul timpului, cealaltă covârşitoare victorie a unui important principiu protestant – înlocuirea tuturor gândurilor bazate pe imagini cu gânduri construite numai din cuvinte...Acest iconoclasm transcedental (în sens kantian) este veritabila esenţă a lumii moderne...Omul modern este naturaliter protestant.” În lumea modernă „algebra a luat locul geometriei”, iar „modernitatea înseamnă într-un fel să fii protestant, adică să urăşti catolicismul...Protestantismul nu e decât o negaţie. Ceea ce e real în el este catolic. La drept vorbind, el nu propovăduieşte o dogmă falsă, ci neagă dogme adevărate şi tinde mereu să le nege pe toate.

Cu adevărat în afara modernităţii nu se află decât cel pentru care afirmaţia „Viu este Dumnezeul nostru” a devenit o realitate istorică necesară. Aici fiecare cuvânt este important. Contează atât faptul că Dumnezeu ESTE, că Dumnezeu, care e principiu universal, este VIU, că Dumnezeu este DOMNUL şi că este AL NOSTRU, al oamenilor vii, muritori, concreţi, irepetabili. Nu „zeul” şi nici „zeii” ne mai pot salva. Ci numai DUMNEZEU.”

"Gott ist tot"

„După moartea raţiunii fondatoare – scrie Horia Roman Patapievici, în Omul recent, referindu-se la cuvintele lui Nietzsche care au făcut epocă – singura raţiune valabilă rămâne raţiunea de schimb, raţiunea economică. Procesul prin care raţiunea fondatoare, fără soluţie de continuitate, se transformă în raţiune de schimb poartă, în concepţia mea, numele de secularizare”. Însă, „chiar şi mort, Dumnezeu rămâne referinţa inconturnabilă a lumii care a fost odinioară creştină. Căci o lume care a încetat să mai fie creştină nu este, pur şi simplu, lumea dinaintea creştinismului: este o lume inevitabil anticreştină, şi anume resentimentar anticreştină...Lumea în care credinţa creştină a slăbit (sau a murit) este o lume esenţialmente văduvă. O lume izgonită, lipsită de lucrul cel mai esenţial care îi aparţinea cândva – şi aceasta pentru eternitate. Problema lui „Gott ist tot” înseamnă: deşi inteligenţa noastră a devenit (parţial) atee, instinctele noastre mai sunt încă (parţial) creştine.”

Finding love

N-am ştiut – scrie Nicolae Steinhardt, în Dumenzeu în care spui că nu crezi, despre efectele pedagogice benefice ale detenţei sale. Când am plecat de-acasă n-am ştiut. Habar n-aveam. Dar acum ştiu. Ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart sau de Boccherini este un păcat şi o spurcăciune. Nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar şi orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul...Dragostea e în primul rând amabilă bunăvoinţă, vorbire nerăstită, surâs îmbietor, degajată compasiune, linişte.

La Dolce Vita

Nicolae Steinhardt despre filmul lui Federico Fellini, La Dolce Vita, în Dumnezeu în care spui că nu crezi: ...o bucată evident şi nemijlocit hristică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin. Începând cu splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei până la peştele (care, fireşte, e Ichtys) final, mort de trei zile şi care tot vede, tras de pescari în năvod, la ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător, la fata blândă şi curată (Biserica cred) şi la chemarea ei pe care Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi, trecând prin atâtea constante rapeluri de clopote şi cruci, prin scena falselor minuni, condamnată cu o tărie vrednică de marii părinţi anti-eretici ai veacului al IV-lea - totul vădeşte o uriaşă credinţă, o totală nostalgie a împărăţiei lui Hristos, o neîncredere în soluţia viciului foarte asemănătoare cu a lui Vasile cel Mare. Ce să mai spun despre arta cu care dezmăţul, agitaţia, superficialitatea sunt „comunicate” după cele mai rafinate mijloace, numai din plictis şi silă? A, numai cine e fără de păcat sau fără de ochi poate ridica piatra grăbită a nedreptăţii şi spune că e un film deşănţat (!) sau cu ţeluri de critică strict socială! O predică a unui sfânt păritne al secolului IV, asta e! O înflăcărată, dură, aprinsă, caldă, clocotitoare, necruţătoare, răscolitoare pagină de chemare hristică.

Mărturie despre hidrocentrală

unii spun că e prea cald pe pământ

că se moare pe rupte

la capitolul zoologic intitulat reni

dar eu depun mărturie că pe planetă e bine

şi că ninge cum n-a mai nins la Buşteni

sunt guri care afirmă că viaţa e pe sfârşite

că americanii vor stropi continentele

cu o bombă nimicitoare

dar eu declar cu mâna pe suflet

că pe 17 ianuare 1983 a avut loc la Buşteni

cea mai paşnică şi mai grozavă ninsoare

unii spun că pământul şi-a încurcat marafeturile

nu-şi mai alege polii din zona temperat-continentală

că Dumnezeu şi-a încurcat butoanele rău de tot

dar eu jur că pământul e normal

atâta vreme cât la Buşteni ninge cu o zăpadă normală

unii spun că în suflet

se înregistrează temperaturile cele mai scăzute

că inima-i o hidrocentrală care nu mai funcţionează de mult

dar eu depun mărturie că iubirea mea

bate la cea mai înaltă tensiune

şi că aş putea electrocuta întregul pământ

(Lucian Avramescu)

Rugăciune

fie-vă milă de noi domnilor copii,

nu v-am făcut niciun rău,

v-am făcut, şi-atâta tot, domnilor copii

şi lanternele roşii ale sângelui nostru

aleargă prin voi

de la un capăt la altul domnilor copii

fie-vă milă

cum stăm ca nişte biserici

şi ţipă bufniţele îndoielii pe clopotniţele noastre,

domnilor copii

pălmaşi ai amintirilor,

corăbieri ai nopţilor fără somn,

plini de griji

ca nişte pomi încărcaţi de omizi, domnilor copii

noi ne rugăm ca o goarnă în deşert

pentru a vă regăsi

acoperind cu trupul toate fântânile

în care dumneavoastră, domnilor copii, puteţi cădea

fie-vă milă de noi, domnilor copii,

nu v-am făcut niciun rău, v-am făcut...şi-atâta tot

sau poate că acesta-i răul cel mai mare

(Lucian Avramescu)

Concerto di Natale

Seara am ajuns (noi trei, dar ne-am întâlnit acolo cu Ramona, cu Marius şi Anca Procs) la Concerto din Natale, organizat la biserica Millennium din Piaţa Traian – arii celebre din literatura muzicală apuseană: Josquin Desprès, Johann Pachelbel, Gaspare Zenetti, Georg Friedrich Händel, Wolfgang Amadeus & Leopold Mozart, Giuseppe Verdi, Arrigo Boito, Giacomo Puccini, Gioachino Rossini, Enrico Cannata. Am recunoscut două evergreen-uri: Coro a bocca chiusa din Madama Butterfly de Puccini şi Canone per 3 violini e basso continuo de Pachelbel. În biserică (în ciuda unui public numeros) era ţug, însă armoniile cântate de Camerata Strumentale Timişoara (contratenor: Zsolt Barabási; dirijor: Enrico Cannata; dirijor de cor: Iosif Todea) au meritat supliciul.

Prin oraş e plin de tarabe ce vând lumânărele şi souvenir-uri de Crăciun. Chiar în faţa Catedralei am dat peste o tarabă cu iesle, figurine ce reprezentau personajele din scena Crăciunului şi chiar două...oi.

Liszt, Ceaikovski & Beethoven

Am ascultat de câteva ori – împreună cu Theodor - un colind (Sus în geal la Viflaim) prelucrat de Ilie Stepan pe remarcabilul său abum, Undeva în Europa şi interpretat în grai bănăţean:

Dumnezău cu mila Lui

O trimis norodului

Pă Cristos Mântuitorul

Dă viaţă Dătătorul

Prân Maria pră pământ

Să coboare Duhul Sfânt

În Viflăiem să să nască

Faţa cea împărăcească

Dar Irod cu oastea lui

Dă veste poporului

Tot copilul când să naşce

Să-l treacă în a lui carce

Atunşi Iosif cu Maria

Când or văzut primejgia

Or plecat ca să să nască

Fiul lor în altă casă

Or plecat pră drum în jios

Ca să-L nască pă Cristos

Or plecat pă drum în sus

Ca să-l nască pă Iisus

Ş-or ajiuns după cum şcim

Sus în geal la Viflaim

Unge s-o născut Cristos

Mesia chip luminos

El Cristos Mântuitorul

De viaţă Dătătorul

Seara am ascultat (dirijor: Adrian Beldi) Poemul simfonic nr.3 (Preludiile) de Franz Liszt, Concertul pentru pian şi orchestră nr.1 de Ceaikovski (la pian: Christian Beldi) şi Simfonia a VII-a de Beethoven – care, prin aria părţii a doua mi-a amintit de remixul interpretat de Sarah Brightman, iar partea a treia mi-a amintit de Seratele muzicale realizate de Iosif Sava la TVR.

În legătură cu poemul lui Liszt găsesc în caietul program informaţia că multă vreme comentatorii creaţiei sale au considerat că ideea vieţii ca prelungire a morţii este de pus în legătură cu poemul lui Lamartine, care se întreba: Oare viaţa noastră nu este altceva decât un şir de preludii la acel cântec necunoscut, căruia îi intonează prima lui notă?

La concert am fost cu Theodor, Raluca şi Ramona, însă ne-am întâlnit cu Codruţa şi Darian, cu Oana şi Vlad (şi copiii lor, Ilie şi Maria), cu foştii mei dascăli (Iudith Ernst, Theodor Gabor, Monica Budescu, Emilia Ungureanu şi Daniel Vighi) şi cu mai tânărul amic cinefil, Vincenţiu. Dna Ernst ne-a povestit că lucrarea lui Ceaikovski i-a amintit involuntar de tatăl ei, care a învăţat-o de mică partiturile lucrărilor celebre, între care şi aceasta, ce se număra printre piesele lui favorite. Mie vârsta dirijorului (81) mi-a amintit, tot involuntar, de doi oameni dragi care mi-au lăsat, după plecarea lor la cer, neşterse amintiri: dl. Victor Laudacescu şi Costică Tiutiuc. În felul lor, au fost şi ei prezenţi în sală – poate şi de aceea am îndurat mai bine frigul de-acolo.

Go East

Why would Christians leave familiar communities of worship, and often their families, for the strange world of smells and bells, of incence, icons, priestly vestments, and a liturgy that is often still chanted in a foreign language? – wonders Daniel Clendenin in his Eastern Orthodox Christianity. A Western Perpective. Exactly what deficiency in their previous Christian experience has Orthodoxy filled for these converts?

...The beauty and power of Orthodoxy’s litugical ornament, liberation from arid reductionistic rationalism, the celebration of „sacred materialism” free from legalism, the wholehearted embrace of majesty and mystery, and stability that outlasts the latest theological or ecclesiastical innovations and that is born of an unwavering devotion to the theology and life of the patristic fathers – all these are common themes cited by converts to Ortodoxy.

Orthodox worship is not a gathering for small talk, nor the time to ‚share a cup of coffee together’. It is instead a sacred movement, a liturgical reenactment of heaven and earth in all its beauty and transcendence, an aesthetic attempt to incarnate the present reality of the future kingdom of God.

In Orthodoxy the criterion of the truth is not external or dogmatic, a speaking to the church, but internal and pneumatic, a living Lord within the church. We might say that the only ultimate theological criterion to which Orthodoxy appeals is the living presence of God himself, who safeguards the church and promises through his Spirit to lead us and guide us into all truth.

Trinity

„Cultura umană – scrie Pavel Floronski despre Troiţa lui Rubliov, în Iconostasul (Ed. Fundaţia Anastasia, 1994) - este reprezentată de edificii, lumea vie - de copac, iar pământul – de stâncă; toate acestea par infirme şi neglijabile faţă de nesfârşita şi neistovita comuniune în dragoste; totul se află aici lângă ea şi pentru ea; căci, prin azurul său, prin muzica splendorii sale, prin situarea sa deasupra deosebirilor dintre bărbat şi femeie, mai presus de vârstă, dincolo de orice condiţionări şi delimitări terestre, comuniunea în dragoste reprezintă cerul însuşi, realitatea necondiţionată, supremul şi adevăratul bine, mai presus de toate câte există. Andrei Rubliov a întruchipat acestă viziunii a lumii, pe cât de cristalină şi de fermă, pe atât de adevărată şi neschimbătoare.”

The drama of God

“Only by giving The Bible a devotional spin when we read it, by taking isolated verses out of context and ignoring the raw whole, by filtering and interpreting, do we “civilize” it. Civilized, The Bible has become a devotional prop of middle class values instead of being the rude challenge to false propriety it actually is. The Bible is a dangerous, uncivilized, abrasive, raw, complicated, aggressive, scandalous, and offensive book.

The Bible is the literature of God, and literature, as every book burner knows, is dangerous. The Bible is the drama of God; it is God’s Hamlet, Canterbury Tales, and Wuthering Heights. The Bible is, among other things, about God, men, women, sex, lies, truth, sin, goodness, fornication, adultery, murder, childbearing, virgins, whores, blasphemy, prayer, wine, food, history, nature, poetry, rape, love, salvation, damnation, temptation, and angels. Today The Bible is widely studied but rarely read. If The Bible were a film, it would be R-rated in some parts, X-rated in others. The Bible is not middle-class. The Bible is not “nice.” The Bible’s tone is closer to that of the late Lenny Bruce than to that of the hushed piety of some ministers.

In some centuries, the church did not allow the common people to read The Bible. Now by spiritualizing it and taming it through devotional and technological interpretations, the church once again muzzles the book in a “damage control” exercise. We now study The Bible, but through a filter of piety that castrates its virility.”

(Franky Schaeffer – Sham Pearls on Real Swine)

Art as a bridge between flesh and soul

„Art tears sown, builds up, and redefines. Art is uncomfortable. Good art (which, among other things, means truth-telling art) is good in itself, even when it is about bad things.

The idea of art being an expression of eternal, common, ageless, human themes is being lost. Therefore art is being lost, pounded to death by the political-religious moralizers.

Good art expresses an interest in everything. Art, like The Bible, is not defined by one period of history. Art explores immorality and immortality. There are no taboo subjects for good art because art is unafraid of the truth. Art, like Christ, comes to sinners in an imperfect world. People who imagine themselves to be perfect do not like art. Art is fleshy yet eternal. Art is human. Art is a mirror to the world. Art is the bridge between flesh and soul.”

(Franky Schaeffer – Sham Pearls on Real Swine)

Tablou, televiziune, icoană

„Mai mult decât oricare din celelalte arte, pictura – scrie Jean-Luc Marion în Crucea vizibilului, carte apărută la Ed. Deisis, în 2000 - are de-a face în mod nemijlocit şi esenţial cu opţiunea morală. Nu degeaba primii creştini revendicau pentru Hristos, care scoate din iad pe cei ţinuţi acolo, titlul de Orfeu. Aducând ne(mai)văzutul la lumină, orice tablou participă la o înviere, orice pictor îl imită pe Hristos.”

Care este statutul imaginii, azi? „Imaginea azi a fost eliberată, e liberă de orice cenzură, de orice limită tehnologică.”, de orice „original”, refuzând să revină la vreun „original”. Azi, imaginea se găseşte eliberată de orice original, devenind ea însăşi numaidecât şi obligatoriu un original („pseudo- sau contra-original”). Astfel, sacrul „nu se mai disimulează, pentru că – afară dacă nu dispare – apare în „marile mese” [grand messes] care constau de acum înainte în congrese politice sau întâlniri sportive decât în celebrări euharistice.”

Ce devine pentru noi imaginea, azi, în epoca audio-vizuală a istoriei? „Mai mult decât o modă – devine o „lume”. O lume în care, ca şi obiectele industriale, „imaginile depind de o producţie, de o societate de producţie”, iar imaginea de televiziune îşi ia drept măsură voyeur-ul: „orice imagine e un idol sau nu este văzută”. „A fi – scrie Marion - înseamnă a fi perceput” - dorinţă de imagine – „dorinţă de a deveni totul o imagine” - ce „epuizează toată înţelepciunea timpului nostru: chiar şi înţeleptul este înţelept prin imaginea sa, e înţelept ca o imagine”.

Ecranul (monitorul) este idolul vremurilor noastre, căci „difuzarea şi producerea de imagini n-are drept scop deschiderea unei lumi, ci închiderea acesteia printr-un ecran; ecranul substituie lucrurilor lumii un idol reînnoit fără încetare de voyeur-i, idol multiplicat fără limite spaţiale şi cronologice, cu scopul de a atinge amploarea cosmică a unei contra-lumi” în care, „structural idolatră, imaginea televizuală ascultă de voyeur şi nu produce decât imagini prostituate”.

Ce loc mai rămâne pentru comunicare, de comuniune? „’Comunicarea’ nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i, fără original (aşa cum se întâmplă în cazul icoanei, care ne retrimite spre Prototip) – dar contrazice orice comuniune.”

Lacrimile

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
"Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi - lumina lor mă doare".

Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete - lacrimile.

(Lucian Blaga – 1919)

Boots

Moş Nicolae a venit la noi acasă cu daruri pentru fiecare: lui Theodor i-a adus dulciuri şi o locomotivă de jucărie în şoşoni , iar nouă ne-a adus o şedinţă de counselling cu superbona lui Theodor, care este şi psiholog. Lui i-a adus ciocolată, nouă food for thought. Sfatul ei: to make the most of the time we – the three of us - spend together. Direcţia nu poate fi decât una singură, aceea pe care suntem deja: maximizarea independenţei lui Theodor. Cuvintele-cheie: patience, tact, sensibility.

Cum s-ar spune, răbdare şi tutun. Şi, fiindcă intrăm la categoria non-smokers, mesajul ei pentru noi s-ar traduce cam aşa: răbdare şi iar răbdare. Orice grabă şi nervozitate nu face decât să alunge prezenţa noastră – şi câtă nevoie avem, tustrei, de prezenţă, de participare, de implicare. Până una alta avem – amândoi – homework for the weekend. Cine spune că doar copiii / elevii au homework?

De pe alte meleaguri, o amică cinefilă ne trimite de Moş Nicolae o ilustrată cu o urbe înzăpezită şi două biciclete îngheţate.

North by North-West

„Chestiunea care se pune – scrie Horia Roman Patapievici - nu este: fără liberalism, omul ar avea nevoi mai înalte, ci aceea că, în deplină libertate, el nu revendică nici o nevoie mai înaltă.” Ierarhia de valori (sau măcar ideea că omul ar trebui să-şi formeze una) trebuie predatǎ mai departe tinerilor în aceste condiţii, în care televizorul, video-ul, internetul şi toate celelalte instrumente de informare (sau deformare, ar spune gurile rele) sunt parte din cotidianul indispensabil al noii generaţii. Ce-i drept, este mult mai uşor sǎ alcǎtuim un index de liste negre cu obiecte, noţiuni, cărţi, filme, idei, credinţe (şi, de ce nu, persoane) etc. „periculoase”, „eretice” decât sǎ învǎţǎm (noi înşine, apoi pe alţii) cum anume sǎ le folosim astfel încât sǎ nu distrugem şi sǎ nu ne distrugem.

De bunǎ seamǎ cǎ s-au produs mutaţii importante în societatea omeneascǎ în ultimele secole, în ultimele decenii mai ales, dar s-a schimbat oare omul în esenţa sa? Revenind la ideea de ierarhie - chestiune extrem de delicatǎ, căci cine e arbitrul care să decidă – să ne amintim de anii dictaturii (relativ) recente: perioada totalitarismului comunist. Atunci s-au impus cu de-a sila false valori în numele unui bine absolut. Ori binele nu trebuie impus cu de-a sila omului - orice perioadǎ neagrǎ din istoria omenirii stǎ mǎrturie. Iată, tot H.R.P., în Omul recent: „La lipsa de idealuri înalte a modernităţii nu se poate răspunde prin impunerea unor idealuri înalte. Impus, orice ideal înalt îşi pierde eficacitatea asociată faptului de a fi superior. Ar fi complet în afara raţiunii teologice dacă am alege să punem frâu (de către cine şi în beneficiul cui?) omului rezultat din Cădere. El trebuie lăsat liber, deoarece face parte din destinul Căderii sale exerciţiul unei libertăţi care a pierdut Nordul.”

Wash me, and I shall be whiter than snow

Dacă e să aleg un Psalm favorit, aş numi - fără să stau pe gânduri - Psalmul 50. Îmi este cel mai drag datorită mesajului său universal, apartinic: dobândirea, treptat, de „duh umilit, inimă înfrântă şi smerită” – neîntrecută metodă de păzire şi păstrare a sufletului.

Psalmii îmi par poezie / poetry pur-sânge – aşa cum se poate vorbi despre poezie / poetry pur-sânge şi în proză sau muzică, în pictură, sculptură ori în film, atunci când artistul creator nu e doar un meşteşugar, ci are şi suflet de poet.

Nu pretind că am cheia hermeneutică „fermecată” ca să decodific Psalmii ori – perish the thought - Biblia (sau Bibliile, dacă ne gândim la varietatea traducerilor, variantelor, la diferenţele între cărţile „deuterocanonice” din ediţiile greceşti, ruseşti, catolice, anglicane etc.) însă mă întreb – can’t help it - cine umblă într-adevăr numai „fără prihană şi face dreptate”, aşa cum scrie psalmistul, cine „n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său”? Cine poate spune că nu a făcut acestea? Tare mă tem că există însă (şi) în unii Psalmi (9-15) o încercare de ridicare a unui adevărat zid chinezesc împotriva celor „care umblă după alţi dumnezei” pe la „adunările cu jertfe de sânge” întru „înmulţirea slăbiciunilor lor” etc. De altfel, nu puţine sunt pasajele biblice (dar numai biblice?) în care cititorul (crede că) se poate îndreptăţi, se poate justifica. Şi totuşi, nu cumva interpretează - la fel de exclusivist - aceleaşi pasaje (fiecare îndreptăţindu-se în felul său, în numele „ortodoxiei” sale) şi evreul, catolicul, (neo)protestantul, musulmanul etc., fiecare înălţând astfel nu doar ziduri insurmontabile între el („ai săi”) şi „celilalţi”, ci şi între el şi sinele său - „omul din om”, cum spunea Dostoievski? Parcurgând poezia din Psalmul 50 (din aceeaşi familie cu parabola Fiului Risipitor – „Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut”) toate aceste ziduri - pentru o clipă - dispar. Nu mai rămâne decât bucuria contemplării „celor nearătate şi ascunse” ale înţelepciunii Lui, întru mult dorita stropire tămăduitoare cu isop.

Mă întreb dacă nu cumva o imagine poetică este făurită spre a fi simţită şi primită (şi nicidecum interpretată într-un singur mod, ci într-un număr nesfârşit de variante) ca pe o modalitate de a exprima o infinitate de legături cu lumea, cu absolutul.

Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să fii îndreptăţit întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfa, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

Apostol

Găsesc la Pr. Ghelasie de la Frăsinei aceste cuvinte despre menirea profesorului: „Ce profesori erau înainte, pătrundeau toată cultura şi o făceau vie când vorbeau. Cursul avea o bogăţie de legături şi o frumuseţe de taină, care îi atrăgea şi îi lumina pe studenţi. Nu te limita să arunci pe tablă formule şi apoi să pleci. Tu să cauţi să primeşti de la Dumnezeu şi să dai mai departe acea lumină - asta e menirea profesorului.”

Trio Charisma

Recitalul de marţi - Trio Charisma (Eugen Morăriţa – vioară; Dorin Cuibariu – clarinet; Andreea Groszmuk – pian) interpretând: M. Bruch (Piese pentru vioară, clarinet şi pian op.83), D.G. Mason (Pastorale op.8), C. Saint-Saens (Preludiu şi Tarantella), G. Beccerra-Schmidt (Danza de las brujas). A. Piazzolla (Estanciones portenas).

Zgribuliţi după frigul din sală ne-am repezit la un taxi. Când am ajuns în faţa blocului ne-a claxonat prelung şoferul unui automobil din spate, mai să ne calce cu claxonul său...Noroc că sunetul este imaterial. Cum maşinile sunt parcate una-ntr-una pe ambele părţi pe străduţa noastră, e imposibil să se circule în ambele sensuri. Şi e imposibil – se vede – să aştepţi atunci când opreşte un taxi preţ de câteva secunde (un minut), ca să coboare din el nişte riverani. Probabil că şoferul era băut, sau oricum, cu minţile băute. Ceea ce rămâne, după astfel de situaţii, este gustul amar lăsat de un smintit – de fapt de un om prin care sminteala lucrează din plin. După ce momentul s-a consumat mi-am spus – aşa obişnuiesc de fiecare dată – că fiecare om – deci şi eu! – se poartă la fel de neghiob atunci când cedează ispitei de a se mânia, de a se purta necugetat (culmea, într-o ţară şi într-un mediu în care numai de viteză - ca time is money - nu se poate vorbi, la cât de agale se mişcă mentalităţile şi la cât de bine sunt împământenite obiceiurile, năravurile - şi totuşi, şoferii gonesc, claxonează, înjură de parcă ar juca la bursă), astfel că nebunia şi isteria – oricât ar fi de condamnabile, luate "la rece" – au şi ele partea lor „didactică”: pot fi (şi ar trebui chiar) luate ca o oglindă în care nu trebuie să ne sfiim a privi pentru a vedea cum putem arăta noi înşine sau cum vom fi arătat în momentele noastre de furie pe care poate prea uşor ni le trecem cu vederea.Vorba aceea: shit happens – it is how you deal with it that matters. O astfel de ieşire comportamentală (de „iregularitate”, deşi acest mod de comportament a devenit normă) este un bun prilej – ca orice sminteală – de reflecţie şi de reorganizare a capacităţii de autoapărare în faţa prostiei (singurul păcat recunoscut – pe bună dreptate - de Oscar Wilde), de evitare mai calculată a nerozilor şi a neroziei. De exemplu, atunci când ne vom afla altădată într-un taxi, am putea căuta un spaţiu potrivit de parcare, astfel ca să nu mai dăm prilej de sminteală altor minţi deranjate să se descarce pe noi.

Ajunşi acasă am deschis televizorul, unde ştiam că începuse difuzarea unui film drag nouă: Les parapluies de Cherbourg. Aş dori să-l vizionez săptămâna viitoare cu elevii mei de clasa a XII-a.

Calling

Three more guests visited us on the 3^rd: Codruţa, Adrian and their adorable son, Darian (who seems to get on very well with Theodor). We chatted over another wee evening meal (fish and vegetables) and listened to a few 80s hits (by Giorgio Moroder, La Bionda, Bee Gees, Blondy, Baccara, Eurythmics). Adrian was wondering whether it’s us (our generation) who overrate the sound of the 80s or is it a fact that the 90s and contemporary pop (with all its subdivisions) have lost the poetic feeling the oldies (70s, 80s) used to have. Of course, we should not give in to stereotypical thinking - there are fine songs among today's hits, too. Yet, it seems that music has become less and less poetic. Another type of of metaphor is now hiding behind lyrics and notes - and that is unquestionable. Their gift for me was a funny green cup with a bearded teacher (which looks like Romanian philosopher Andrei Pleşu) on it, saying “The Best Teacher”…

Today I was on duty at school. Surprisingly enough, the two students who were also on duty seemed unusually mature and sensible for their age (they are 18) – many of their mates aren’t. One of them asked me if I was to choose my future again would I be a teacher…I said I would definitely study harder at Maths and Physics. On second thoughts I think it is still early to reflect on such issues – maybe I should consider this when I have aged enough to get close to the retiring age. Yet, I do love what I am doing and I thoroughly enjoy being surrounded by teens – I like being contaminated by their energy and light-heartedness. It is a kind of calling to me and I am trying to meet the expectations my students (who want to learn and study) have of me. On the other hand who can point at what I was meant to be?

(P.S. This day started off rather badly: on the tram there was an elderly woman (in her 60s she was) – a homeless maybe, with a couple of carrier bags beside her - and she kept talking and talking loudly – or perhaps shouting at an imaginary interlocutor. She was wearing a wig that she would scratch (fleas?) and would look in the tram’s glass…For I moment I remembered that she was not the only one who behaved like that – thousands and thousands of homeless will talk like her to imaginary people, suffering from loneliness and hunger and lack of self-esteem. I would love to know how and when and why her illness started…)

Thirty-nine steps

One more week-end to go. On Saturday we visited a fine young couple: Graţiela & Cornel. Nice chat on films. Eventually we focused on Tarkovsky’s films. The chat was somehow affected by a certain amount of imbalance – understandable to a point, as it is not in the current state of affairs to be infected with the "madness" Tarkovsky’s films will spread to all who are ready to respond to his calling and sense of beauty. My host gave me food for thought as he claimed he was kind of put off by the Russian artist’s concern with the matter of faith and he even blamed Tarkovsky for having ridiculed his scientific characters for being spiritual impotent. True, if one considers Snaut and Sartorius (plus all the other scientists who mock at Berton’s discovery) in Solyaris, the Professor in Stalker. Yet, Chris as well as his father (both scientists) are somehow “saved”. My host claims he has only watched Solyaris and Stalker from Tarkovsky’s films and he loves the books that inspired these films, books he condiders to be nearly perfect. Thus, according to him Tarkovsky seems to have rather missed (or ignored) the whole point those books make. Anyway, it was nice talking to them. I do hope to meet them again and – why not? – watch together one of Tarkovsky’s movies before chatting on them.

On Sunday we cooked a meal (fired salmon and vegetables with rucola) for our friends (Alina, Ramona, Oana, Mircea, Mihaela, Cornel, Tatiana, Claudiu, Lia & Dorin) with whom we spent the evening. It was great to have them all with us. Now, the time we spent is but a memory, and so is my life of thirty-nine years – completed today (the 3^rd). My friends gave me fine gifts and a lovely card showing a man climbing (jumping?) over the peaks of a rocky mountain at sunset (or is it at dawn?) – and I suspect the one who bought it was thinking of the lyrics of that pop hit she knows I love these days - Rise Up:

My dream is to fly
Over the rainbow so high
Rise Up
don't fall down again
Rise Up
long time I broke the chains.
I try to fly a while so high
direction's sky

Very considerate and thoughtful they were when the wrote a little something on the card, wishing me to be surrounded by dear friends as I climb (Tatiana & Claudiu), to have a joyful climb (Oana & Mircea), to reach the end of the journey (Dorin & Lia’s wishes were the most…eschatological). The most surprising wish came from Mihaela & Cornel, who quoted...Nietzsche (?!) – knowing how much I fancy his shocking aphorisms. They were all very nice.

On my last birthday of the thirties my friends sang for me “Happy Birthday” and Theodor and Raluca joined them…Touching.

Not to forget: Mum, Raluca’s parents and her granny were also kind and considerate today (well...yesterday).

Warning

When I am an old woman I shall wear purple
With a red hat which doesn't go, and doesn't suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
And satin sandals, and say we've no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I'm tired
And gobble up samples in shops and press alarm bells
And run my stick along the public railings
And make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
And pick flowers in other people's gardens
And learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat
And eat three pounds of sausages at a go
Or only bread and pickle for a week
And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry
And pay our rent and not swear in the street
And set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.

But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.

(Jenny Joseph)

With God On Our Side

Oh my name it is nothin'
My age it means less
The country I come from
Is called the Midwest
I's taught and brought up there
The laws to abide
And that land that I live in
Has God on its side.

Oh the history books tell it
They tell it so well
The cavalries charged
The Indians fell
The cavalries charged
The Indians died
Oh the country was young
With God on its side.

Oh the Spanish-American
War had its day
And the Civil War too
Was soon laid away
And the names of the heroes
I's made to memorize
With guns in their hands
And God on their side.

Oh the First World War, boys
It closed out its fate
The reason for fighting
I never got straight
But I learned to accept it
Accept it with pride
For you don't count the dead
When God’s on your side.

When the Second World War
Came to an end
We forgave the Germans
And we were friends
Though they murdered six million
In the ovens they fried
The Germans now too
Have God on their side.

I've learned to hate Russians
All through my whole life
If another war starts
It's them we must fight
To hate them and fear them
To run and to hide
And accept it all bravely
With God on my side.

But now we got weapons
Of the chemical dust
If fire them we're forced to
Then fire them we must
One push of the button
And a shot the world wide
And you never ask questions
When God’s on your side.

In a many dark hour
I've been thinkin' about this
That Jesus Christ
Was betrayed by a kiss
But I can't think for you
You'll have to decide
Whether Judas Iscariot
Had God on his side.

So now as I'm leavin'
I'm weary as Hell
The confusion I'm feelin'
Ain't no tongue can tell
The words fill my head
And fall to the floor
If God's on our side.
He'll stop the next war.

(Bob Dylan)