Two visits

Două vizite extra-ordinare ne-au împiedicat să ajungem în sălile de concerte săptămâna asta. Mai întâi am pierdut recitalul de pian de marţi (Schubert: Sonata pentru pian op.120; Schumann: Carnavalul op.9; Debussy: Şase Studii), apoi seara de balet (Andante...alegro) pe muzica lui Vangelis. Am ascultat totuşi acasă sonata lui Schubert, studiile lui Debussy şi două albume de Vangelis (Soil Festivities şi Direct). Au fost pe la noi P.R. (marţi) şi (miercuri) dl. MJ, care ne-a vizitat cu dl. GM - distinsul profesor de la Conservatorul din Cluj (şi trompetist de marcă) ce-şi va lansa mâine cartea despre prietenul său, dirijorul Erich Berger. Am aflat astfel despre opreliştile puse în calea acestui muzician de excepţie în anii „obsedantului deceniu”: ani de temniţă grea, interzicerea de a dirija etc.

Cu anii războiului m-am reîntâlnit şi azi, când am tradus (in English) un film documentar pentru TVRT despre un lagăr de prizonieri din anii 40, situat în Timişoara, chiar pe locul unde acum sunt Liceul Agricol şi două hypermarkets (Real & Selgros). Ce arbitrară este istoria atunci când regimul este totalitar sau cand e stare de război...Prin optica asta parcă desluşesc sensul sfârşitului din Procesul lui Kafka: poţi să mori ca un câine, zvârlit în cine ştie ce groapă de gunoi.

Am revăzut (cu Tabita şi Sergiu) Sunrise şi The Pilgrim. Primul, un imn şi un poem cinematografic de zile mari închinat iubirii conjugale, celălalt o satiră la adresa bigotismului şi puritanismului calvin.

In between

Revăd, cu Sergiu şi Tabita, Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi (1964). La fiecare vizionare a acestui admirabil poem cinematografic în sunete şi culori, mă încearcă o nestăpânită nostalgie pentru ceea ce – paradoxal - nu aveam să trăiesc niciodată: comuniunea cu natura, comuniunea cu cele „mai presus de fiinţă”. E ca o chemare "acasă", fără să fi fost vreodată „acasă”. E atât de frumos, de luminos ritmul în care trăiesc personajele construite de Paradjanov încât fiecare nouă reîntâlnire cu ele mă umple de bucurie. Este atâta putere în aceşti oameni simpli şi – cum se spune – cu frică de Dumnezeu, că îţi pare că şi tu, călător ostenit prin începutul de veac XXI, îţi poţi reîncărca bateriile o clipă, măcar pe timpul vizionării. Personajele Umbrelor... se salută (spre deosebire de noi, cei de azi, care ne adresăm unul altuia cu Hi, Hello, Ciao, Servus etc.) cu Slavă lui Iisus!. Tot ceea ce mie, cel înfăşurat în nenumărate neputinţe, îmi pare „peste mână” şi anevoie de împlinit (începerea fiecărei activităţi cu o rugăciune de mulţumire, o anume stare de coolness de raportare la viaţă, la oameni), personajelor de aici li se pare firesc. E în natura lor cool. E drept – vorba lui Ţuţea – că şi altădată erau „nelegiuiţi” şi „neoameni”, dar seara băteau copotele pentru slujbă şi toate parcă reintrau în „firea lucrurilor”, toate parcă „se aşezau” astfel.

Seara a fost pe la noi P.R. şi am stat „la givan” peste cinci ceasuri. Cum P.R. a cochetat cu muzica – şi încă se mai gândeşte la muzică (deşi „aşezarea duhovnicească” îl ajută să discearnă, acum, altfel lucrurile decât în vremea când era rocker), la artă, subiectele de discuţie au fost nu puţine. Temă de meditaţie: a refuza să accepţi obiectele bisericeşti produse şi cultivate de „cei mulţi şi...pioşi” (de exemplu, reprezentările picturale tip kitsch) înseamnă oare a te autoexclude cu infatuare din „comunitatea credincioşilor” şi a deveni parte dintr-o „sectă”? Probabil că „sectă” se cheamă gruparea celor ce, de ieri, de azi şi din totdeauna caută să intre în comuniune cu Frumosul cel fără zorzoane, fără dulcegării şi franjuri patetici. Este, ce-i drept, riscant să întorci spatele mulţimii pios-înnebunitoare (the madding crowd) pentru că poţi sfârşi într-o existenţă falsă-elitistă, sluţită de preţiozitate. La modul ideal, Frumosul artistic ar trebui transmis mai departe celor ce vin sau, oricum, păstrat, cultivat. Primejdia cea mare: închistarea în nişte forme rigide, într-un cerc de snobi, filistini şi farisei, autosuficienţa, blazarea. Te afli astfel, atunci când îţi pui probleme şi cauţi să înţelegi, într-o situaţie asemenea lui Odiseu, între Scylla şi Caribda. Acolo, în această stare de in between, ne este dat să deprindem, în timp şi cu mare delicateţe, dreapta socotinţă.

Viva la opera!

Luni, 4 februarie 2008 am fost cu Theodor la prima reprezentaţie de operă din viaţa lui. După un calcul sumar, am constatat că – dacă ne propunem să revenim şi la alte spectacole - în scurt timp vom parcurge întreg repertoriul Operei TM, care cuprinde mereu aceleaşi titluri: Traviata, Trubadurul, Voievodul ţiganilor etc. No surprises. Chiar şi-aşa, repertoriul clasic de operă este infinit mai bine reprezentat la noi în urbe decât repertoriul clasic de cinema - rechinii distribuţiei de film nu concep să includă în repertoriu şi altceva decât aceleaşi producţii made in USA, ultra-mega-comerciale de ultimă oră. Nimic din trecut, nimic anterior acestei întristătoare şi devastatoare epoci de supremaţie a filmului american.
Cele trei acte din Tosca (a tale of love, lust, deceit and murder) au trecut – surprinzător - foarte repede. Sala aproape plină. Am recunoscut doar aria E lucevan le stelle din actul III. De când n-am mai fost la un spectacol de operă, sala s-a occidentalizat: pe un ecran electronic suspendat de-asupra cortinei se poate citi acum subtitrarea spectacolelor vorbite într-altă limbă.

Little big man

Azi, pilda cu Zaheu-vameşul - the little big man, cel dornic de primenirea sufletului prin întâlnirea cu Hristos. În ultimă instanţă poate că nu lipseşte atât Godot, cât elanul şi dispoziţia noastră de a-l aştepta, de a ne pregăti pentru întâlnirea cu el, de a ne dori întâlnirea cu el, de a-l pofti cu noi la masă. Iar prezenţa elanului este legată, desigur, de o anumită stare de nevinovăţie, de curăţie. De conţiinţa unei întâlniri anterioare, a unei pre-viziuni, pentru că: Nu m-ai căuta (aştepta) dacă nu m-ai fi găsit deja.
Azi, pentru prima oară în 2008 Raluca a auzit cântând guguştiucul. Cântecul său ne-a-nsoţit de dimineaţă în drumul spre biserică. Aceeaşi bucurie ca-n Amarcord, la venirea primăverii (vestite de acel păun frumos colorat, ivit din ceruri pe nămeţii oraşului) ne umple şi pe noi.

Laconic necrology

Aflu despre tragicul sfârşit al unor cunoscuţi (soţ şi soţie) de-ai noştri. S-au prăpădit amândoi într-un car crash - au intrat, se pare, într-un tir. În astfel de momente, chiar nu mai contează (pour moi) rasa, naţionalitatea, crezul etc. Aceşti oameni, care au murit violent (maşina le-a luat foc în urma impactului, iar ei au fost carbonizaţi), au avut parte de cea mai frumoasă moarte: împreună.
I-am cunoscut prin 1996, fiind profesor uneia din fiicele lor, pe când predam (part time) la liceul „Logos”. El a fost un tip „carismatic” şi era mereu implicat în câte-un business profitabil de „plantare de biserici” şi „evanghelizare” - the (neo)Protestant way, of course. Mentalitatea tipic (neo)protestantă i-a ajutat să treacă lejer de la o denominaţiune la alta, de la un business la altul. Whatever happened, we should let sleeping dogs lie, shouldn't we. Îmi pare rău de ei aşa cum regret pe oricine care a fost şi, într-o clipă fatidică, nu mai e. May they rest in peace.

Cercul sau triunghiul?

Nu puţini au fost cei care - tineri ori „oameni în toată firea” - găseau (în anii 80 când, în plină dictatură, a fost difuzat la TVR) mare prilej de bucurie în a decodifica semnificaţiile fabulei din The Point / Oblio (narator: Ringo Starr / Dustin Hoffman; muzica: Harry Nilsson; regia: Fred Wolf) - acest cartoon de excepţie, realizat în 1971.

Povestea „din poveste” îndeamnă şi azi la o astfel (altfel?) de citire „subversivă”: în lumea (post)modernă, când copiii sunt mult mai atraşi de poveşti în imagini decât de poveşti în cuvinte (scrise ori citite), un tată (nostalgic după vremurile de-altă dată, când copiii erau mai docili şi mai ascultători faţă de părinţi) îi citeşte copilului său, ca bed time story, despre Oblio - arhetipul de outlaw, de misfit, de freak într-o societate ce respectă Legea. Iar Legea prevede ca – în acel Regat – toţi şi toate trebuie fie pointed, să aibe un point. Oblio este primul şi singurul copil care s-a născut în The Pointed Village fără să aibă – lucru nemaiîntâlnit în acele timpuri – un point (un ţugui pe cap). Ca atare, este izgonit (prin maşinaţiunile Contelui malefic, căci Oblio l-a învins la jocul cu triunghiul pe fiul Contelui, dar şi prin concursul Regelui apatic, ce nu voia să existe niciun fel de probleme în Regatul său) din cetate. Unde? În Pădurea-fără-rost (The Pointless Forest). Iată-ne ajunşi în miezul unei teme fundamentale a culturii omenirii: Drumul - întotdeauna mai interesant decât Ţinta (care e cuprinsă-n Drum). Odiseea întru înţelepţire. The Waste Land. Dar cât de waste este ţinutul în care Oblio (împreună cu câinele său, Arrow) e alungat, cât de fără rost (pointless) este această pădure? Asemenea altor personaje de film (precum Puştiul din Concurs-ul lui Dan Piţa ori Călăuza din Stalker-ul tarkovskian), Oblio găseşte un sens (a point) în tot ceea ce vede şi întâlneşte în peregrinările sale şi aplică (fără să ştie, desigur) maxima unui filosof precum Constantin Noica: Dacă viaţa n-are niciun sens, pot să-i dau eu unul. Asta pentru că învaţă să-şi deschidă ochii – şi mai ales ochii minţii – la toţi şi la toate, să fie cool (să rămână, vorba poetului, la toate rece), aşa cum l-a povăţuit The Rock Man; pentru că ajunge să preţuiască vremea (să înveţe - după întâlnirea cu The Man in the Leaf Business: „timing and honesty is the name of the game” - ce e acela timing) şi...truda: „Rest? You and your dog - îi spune The Tree Man, oferindu-le să muncească împreună - will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren’t any fifth seasons. But there are rewards: it’s exciting work manufacturing leaves.”

Lecţia pe care Oblio o deprinde în urma surghiunului său: you don’t have to have a point to have a point because everyone has some kind of a point, whether it shows or not. Sau, pe româneşte: nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.. Cine este cu adevărat fără rost (pointless) în această odisee? The Pointed Man – întruchipare a zeflemelii, a băşcăliei, a gândirii „cârcotaşe”, „nihiliste”.

La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, „infirmitatea”) un...point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.

È pericoloso sporgersi

Prin ritm şi aerul de spontaneitate, prin redescoperirea firescului cotidian (rara avis în filmul românesc), comedia dramatică a lui Nae Caranfil din 1994 trimite, datorită prospeţimii cu care evocă vârsta adolescenţei, la filmele lui Fellini - unii l-au considerat Amarcord-ul românesc. È pericoloso sporgersi reprezintă reflexul light (fără nicio nuanţă peiorativă) al unor producţii româneşti hard (pline şi ele de vervă şi savoare) precum Balanţa (1992) lui Lucian Pintilie, Probă de microfon (1980) şi Croaziera (1981) de Mircea Daneliuc, Secvenţe (1982) de Alexandru Tatos. Găsim, în această opera prima, aceeaşi atmosferă a „epocii de aur” (mijlocul anilor optzeci) - aceeaşi dezinvoltură în a povesti cinematografic, acelaşi cinema direct. Cu precizarea, trebuie subliniat, că Nae Caranfil evită culorile groteşti ale confraţilor săi seniori, preferând ironia blândă a cinematografului ceh.

Construcţia filmului în trei părţi (I – Eleva, II – Actorul, III – Soldatul) spune, din unghiuri diferite, aceeaşi poveste in progress şi aminteşte întrucâtva – stilistic - de capodopera lui Akira Kurosawa, Rashomon (1950), anticipând totdată demersul (încununat, şi el, cu succes) lui Cristian Mungiu din Occident (2002). Care ar fi numitorul comun al celor trei segmente ce se recalibrează şi se completează unul pe altul? O anume stare de „frustrare sexuală” (prezentă şi în filmele lui Daneliuc) ce naşte o dorinţă acută de eliberare, de evadare (titlul românesc este Duminici cu bilet de voie), de ieşire din „sistem” - temă enunţată strălucit de Mircea Săucan încă din 1973, o dată cu a sa insolită (şi interzisă, până în 1990) Sută de lei. Fiecare din cele trei personaje principale (interpretate de Nathalie Bonnifay, George Alexandru şi Marius Stănescu) trece printr-o „criză” şi îşi doreşte să scape de veşmintele pe care trebuie să le poarte (uniforma şcolară şi militară, respectiv costumele teatrale), să-şi schimbe cât mai grabnic statutul şi să „rupă rândurile”, asemenea soldaţilor din ultima secvenţă a filmului.

Spre deosebire de confraţii săi de „categorie grea” (Pintilie, Daneliuc, Tatos) şi asemenea lui Săucan (Meandre, Suta de lei), Nae Caranfil îşi plasează accentele, cu o seducătoare efervescenţă stilistică (imaginea: Cristian Comeagă; montajul: Victoriţa Nae; muzica: Nae Caranfil / Anton Şuteu), pe zonele solare ale adolescenţei şi premei tinereţi. Regizorul şi-a rescris de câteva ori scenariul (altminteri banal, dar – încă o dată – un regizor cu talent confirmă că nu există scenarii banale, ci numai mizanscene fade), conferindu-i treptat umorul, ritmul şi prospeţimea dialogurilor – elemente care, în filmele româneşti, erau (sunt) înlocuite atât de des de un anchilozat schematism ideologic, de o rigiditate a expresiei vizuale, ori de preţiozitate îndelung căutată. De aici şi entuziasmul receptării – de critică, dar şi de public.

Pentru scepticii care, explicabil, mai au încă rezerve faţă de filmul românesc de după 1989 (reproşându-i registrul grav, adesea prea apăsat sordid, inflexiunile groteşti-tenebroase şi umorul feroce) È pericoloso sporgersi poate fi excepţia şi contra-argumentul.

Force, emotion & melody

Vineri, ca de obicei, concert de anvergură: Joseph Haydn – Simfonia nr.73 în re major (Vânătoarea); Max Bruch – Concertul pentru vioară şi orchestră nr.1 în sol minor op.26; Richard Strauss – Dansul Salomeei op. 54 din opera Salomeea şi Suita Cavalerul rozelor – toate lucrări (pentru noi) inedite şi „cu greutate”. Interpretarea, de excepţie. Am recunoscut doar câteva citate din Bartholdi şi Johann Strauss. Ascultând Dansul Salomeei, mă gândeam câ într-o zi o să ajung să-i explic lui Theodor – regardless of what I feel about that - cine a fost Salomeea...Poate până atunci mai deprind tact şi meşteşug la povestit „istorii sacre” – acum nu-l am şi chiar n-aş şti cum să o includ (alături de Ioan Botezătorul, desigur) în Povestea Poveştilor. Mi-am amintit involuntar şi de episodul Salomeei (speechless, doar coregrafie şi muzică), aşa cum l-a conceput Pasolini în a sa Il Vangelo secondo Matteo (1964)...Cert e că toate lucrările din seara aceasta au avut emoţie, forţă şi melodicitate. La sfârşit ne-am întâlnit cu Codruţa şi Darian, care, de mână cu Theodor, a spus: „Au cântat fain.” I-am zărit şi pe dl. Gabor Theodor (încântat şi el de concert) şi, după peste 20 de ani, pe fosta şefă a Comitetului pentru Cultură Timiş. Va fi fiind şi ea bucuroasă de victoria de ieri a „motanului Felix” încheiată cu desfiinţarea CNSAS. Altfel, arăta bine pentru anii ei. Pe din afară (cel puţin) era numai blănuri şi designer clothes.

M-a pălit ori o alergie (strănut, mi-e inflamată cavitatea bucală, îmi curge nasul) ori o răceală. Posibil, pe fondul nervos suprasaturat datorită finalului de semestru şcolar.

A star is gone

Cea care a fost una din marile actriţe ale teatrului românesc, Clody Bertola, a fost incinerată la sfârşitul lunii decembrie, după ce inima ei de 95 de ani a încetat să mai bată. Dacă i s-a respectat dorinţa, cenuşa i-a fost aruncată peste câmpiile verzi din Assisi, Italia. Mi-o amintesc pe Clody în telerecitalul difuzat pe lasfârşitul anilor 80, cu secvenţe din spectacolele ei importante: Sfânta Ioana, Opera de trei parale, Lungul drum al zilei către noapte, Pescăruşul, Livada cu vişini...Tot pe atunci apăruse în hit-ul Profetul, aurul şi ardelenii (1978), în rolul unei doamne puritane. Îşi manifesta acolo indignarea faţă de „sălbaticii” diin Poplaca (Trăian şi Romulus Brad, alias Ilarion Ciobanu şi Mircea Diaconu) şi faţă de "nelegiuiţii de mormoni". Vai, în câte alte ipostaze aveam să reîntâlnesc personajul lui Clody in flesh. Aici sau aiurea (în Irlanda, par example). Alte roluri în film: Aglae din Felix şi Otilia (1972), mama Berthei din Ciprian Porumbescu (1972).

Much ado about nothing

Citeam, într-un interviu dat de H.R.Patapievici prin anul 2000, că „omul recent” are o cu totul altă înţelegere a unor norme morale faţă de, să zicem, „omul tradiţional”. Iată, spune HRP, acum adulterul nu mai este o crimă, un delict, aşa cum era cândva. Raportarea la ceea ce înseamnă ucidere a rămas însă aceeaşi. În privinţa delaţiunii, ce s­ă mai vorbim. Este normal atât să torni, cât şi să ascunzi, să tăinuieşti turnătoriile. Astăzi citesc în presă că s-a dizolvat CNSAS. Altfel spus, mulţi dintre politicienii care au profitat de pe urma vechiului regim (şi care se temeau de eventuale dezvăluiri) pot dormi liniştiţi. N-o spun eu, ci Mircea-fă-te-că-lucrezi, care în decembrie 1989 punea (alături de alţii) ţara la cale. Se şterge cu buretele ce-a fost. Ce-a mai rămas de şters. De fapt se vopseşte cu alb peste straturi groase de noroi. Secvenţă-rapel: în Prea târziu (Lucian Pintilie, 1996), un procuror incomod din provincie (Răzvan Vasilescu) este chemat la muştruluială de „statostele” său (Florin Călinescu) de la centru, din Bucureşti. Scena este filmată undeva printre rafturile de dosare ale Securităţii sau – aşa cum insinuează Pintilie - ce-a mai rămas din ele. Apărută parcă să omagieze această „nouă victorie” a „bravilor luptători roşii” asupra „trădătorilor de reacţionari”, ediţia specială (de săptămâna trecută) a JN readuce atenţiei publicului - masterate şi în condiţii tehnice superioare - câţiva din psalmii epocii comuniste, în interpretarea Ansamblului Doina al Armatei. I-am reascultat şi eu, după mai bine de 18 ani, pentru prima oară „în libertate” şi din proprie iniţiativă. Dacă aş face abstracţie de continuitatea (şi metamorfozarea) mentalităţii de atunci în degringolada actuală, mai că aş spune că sound-ul acelor cântece „patriotice şi revoluţionare” îmi trezeşte nostalgii.

...S-a mai terminat un semestru de şcoală. Timpul, de la o vreme, parcă zboară tot mai repede. Cu numai câteva săptămâni în urmă aşteptam Crăciunul, acum simt deja că ziua s-a mărit (dimineaţa la 7 cerul e mai luminos, la fel seara la 5), urmează patru săptămâni de februarie şi martie e-aici. Apoi Paştele şi vara. Şi tot aşa...La şcoală s-a mai bifat un consiliu - aceleaşi pricini de dojenire a unor dascăli „prea exigenţi” pentru „decalajul prea mare dintre cerinţele profesorilor – de la aceeaşi materie - la evaluare”. În fond, much ado about nothing: la vară o să rămână oricum prea puţini elevi restanţieri (faţă de câţi ar trebui) pentru sesiunea din toamnă.

A mad, mad world

Nu ştiu cum se face, dar iată că se-ntâmplă că oameni de care te despart mentalităţi, gusturi etc. reuşesc să treacă pragul acceptării tale, să îţi fie pe plac, în vreme ce alţii, poate mai aproape de tine (prin mentalitate, gusturi etc.) continuă să rămână „sub linie”. Aşa se întâmplă cu Cârcotaşii, pe care-i îndrăgesc nu puţin (de fapt singurii din lumea divertismentului autohton pe care-i accept), în ciuda preferinţelor lor pentru unele vedete actuale (gen Teo, Paraziţii etc.), în ciuda replicilor maliţioase adresate celor cu „povestea lor”. Dar – who knows? – poate că ei, Cărcotaşii (spre deosebire de mine) se ciocnesc zi de zi de comportamentul rampant al celor care, acum pe val, îşi impun identitatea în societate. Poate că le-a ajuns şi lor. În acest sens pot spune că le înţeleg Cârcotaşilor aversiunea faţă de „împopoţonaţii” răsfăţaţi tot mai mult – în lumea apuseană în care trăim şi noi – de o discriminare pozitivă. Este, iată, revanşa lor, după secole de marginalizare şi excludere. Dar confuzia care se naşte (sau se prelungeşte) nu este mai mică o dată cu aceste „amendamente” la modă. Dimpotrivă.

Aud azi la Cârcotaşi că în şcolile din Marea Britanie s-au impus deja norme care să protejeze şi să promoveze minorităţile sexuale. De fapt, astfel de măsuri au fost introduse chiar acum (cel puţin) zece ani, în universităţile lor. A venit rândul liceelor şi gimnaziilor. Urmează, desigur, ciclul primar. Urmează celelalte ţări...Mă aflu, mărturisesc, într-o dilemă. Asta pentru că, de bună seamă, nu agreez manifestările gay de tip rampant, dar nici nu aprob reacţiile violente – la fel de rampant – ale homofobilor (religioşi sau atei). Încă o dată se adevereşte cuvântul din vechime al Patericului: veni-vor vremuri, ziceau ei, când oamenii vor înnebuni, iar cei ce nu vor să înnebunească vor fi consideraţi ei înşişi nebuni. Trăim, iată, o nouă formă – un (alt) remix – de rinocerizare (Eugen Ionesco e printre noi for ever): dacă nu îţi adaptezi limbajul, gândirea la ideologia all-inclusive a vremii, te autoincluzi în categoria outlaw...Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi atât de simple precum par!... As it is, sorţii - încă - sunt mai favorabili celor care formează „onorabila majoritate”. But is this the whole picture? Mă tem că nu. Nu o dată îmi spun că, at the end of the day, într-o viaţă şi o existenţă împăcată (mă rog, al cărei point este împăcarea) nu mai poate fi loc de gossip, de cârcoteală, de batjocură, de arătare cu degetul. E, la urma urmei, un principiu creştin. Sau nu e? (Alt subiect interesant: felul în care se interpretează, de fiecare dată partinitor, litera legii, whatever the law). Adesea, reacţiile de fobie ascund nebănuite probleme interioare (care, nu-i aşa, sunt infinit mai acceptabile decât purtarea „strigătoare la cer” de tip queer, weirdo, yahoo, freak) pe care actorii lor indignaţi (homofobi, purişti), oameni - ai spune - remarcabili, le tăgăduiesc only to keep up appearances, cause it suits them all right.

Până una alta, trebuie să recunosc: râd şi eu cu poftă alături de băieţii din serialul englezesc Little Britain de anomaliile pe care normele de political corectedness şi positive discrimination le generează în lumea (post)modernă. Nu pot spune decât: it takes all sorts to make a world. Sau, pe româneşte: mare-i Grădina lui Dumnezeu!

...Şi totuşi: la vita è bella!

Winter Sonata

Seara, recital de sonate pentru pian (Dragoş Mihăilescu) şi vioară (Caroline Chehadé). Din program: Sonata pentru vioară şi pian în mi bemol major op.18 de Richard Strauss, Sonata pentru vioară şi pian de Maurice Ravel şi Scherzo Tarantella op.16 de Henry Wieniawski. După concert ne-a adus cu maşina acasă dl. Sorin Dogariu, pe care sperăm să-l reîntâlnim săptămâna asta. Sonata lui Ravel mi-a reamintit de sonorităţile reci şi stranii (admirabile, de altfel) din filmul Un coeur en hiver (ce conţinea pe soundtrack diverse compoziţii de Ravel), cu Daniel Auteuil.

Organ music

Seara, concert, în Aula Magna a Universităţii de Vest, unde am audiat (alături de alţi, probabil, 25 de spectatori) un interesant concert de orgă (interpret: Steffen Schlandt). În program: lucrări din secolele XVI, XVII şi XVIII. Pe parcursul concertului s-a desfăşurat non stop un slide show în Power Point cu imagini din diverse biserici catolice şi reformate (sau numai reformate?), cu multe detalii baroce etc. Theodor a stat nemişcat. Aula Magna are faţă nouă: fotolii confortabile, instalaţie de sunet performantă, look modern. Mi-am amintit de serile în care – cu ani în urmă – vizionam aici filme de cinematecă selecţionate de profesorul Nicolae Ţăranu şi, în vara lui 1993, de mine (înainte să încep organizarea serilor de film de la Cinema Studio). Cu dl. Ţăranu m-am întâlnit ieri, pe când mă întorceam de la sediul TVR Timişoara. Mi-a vorbit despre posibilul sfârşit al erei americane în economie, datorită exacerbării anomaliilor din paradigma postmodernă.

M-am apucat de traducrea în engleză a unui film documentar (de 50 min.) realizat la TVR Timişoara: o poveste despre o familie ce are 18 copii. Interviuri, confesiuni, tipologii, cadre din natură şi mai presus de toate atmosfera copleşitoare de familie, sentimentul de a face parte dintr-o mare familie. De fapt, de a face parte dintr-o familie. E drept, personajele feminine ale filmului, în marea lor majoritate purtau (deloc întâmplător) batic pe cap şi aveau preocupări care mi-au fost şi-mi sunt străine (precum creşterea animalelor sau tăiatul lemnelor în pădure), totuşi nu mi-am putut reţine un gând: e mare lucru să ai o familie. E, probabil, mare lucru să aparţii unei numeroase familii. Şi – life, the great teacher, has taught me – e şi mai mare lucru să îţi păstrezi familia pe care-o ai. Până-n pânzele albe.

Azi, prăznuirea celor Trei ierarhi.

Think About Your Troubles

Think About Your Troubles - Harry Nilsson

Sit beside the breakfast table
Think about your troubles
Pour yourself a cup of tea
And think about the bubbles

You can take your teardrops
And drop them in a teacup
Take them down to the riverside
And throw them over the side
To be swept up by a current
And taken to the ocean
To be eaten by some fishes
Who were eaten by some fishes
And swallowed by a whale
Who grew so old
He decomposed

He died and left his body
To the bottom of the ocean
Now everybody knows
That when a body decomposes
The basic elements
Are given back to the ocean

And the sea does what it oughta
And soon there's salty water
(That's not too good for drinking)
'Cause it tastes just like a teardrop
(So they run it through a filter)
And it comes out from a faucet
(And is poured into a teapot)
Which is just about to bubble
Now think about your troubles

Oblio, Puştiul şi Călăuza

După slujba duminicală am mers la ora de pian a lui Theodor. De cum am intrat pe uşă sunt ademenit de nişte sonorităţi electronice foarte familiare mie: este genericul muzical (Autostrada) al filmului Ringul, cu care Tabita şi Sergiu (elevii mei) s-au gândit să mă întâmpine. De la primele acorduri mă simt încărcat de o tainică „energie pozitivă”, de o stare de wellness. Se vede treaba că muzica lui Adrian Enescu funcţionează - pour moi - iată, şi după 30 de ani, ca un benefic reflex condiţionat.

Zilele trecute l-am rugat pe Sergiu să aştearnă pe hârtie câteva gânduri despre filmele româneşti pe care le-am urmărit, în săptămânile trecute, împreună. Motivul: discutasem deunăzi la telefon cu Adrian Enescu despre oportunitatea difuzării de filme româneşti, iar eu afirmasem că filme româneşti ca Pas în doi sau Concurs constituie un tezaur şi n-ar trebui nicidecum marginalizate, necum – aşa cum sugera (provocator?) compozitorul – aruncate-n foc, precum cărţile din 451 Fahrenheit. Ce poate înţelege din ele (altceva decât ridicarea în slăvi a modului de viaţă comunist) un tânăr, un adolescent nemaculat de criminala ideologie comunistă? – se întreba retoric marele muzician. Atunci i-am spus Maestrului că elevii mei (şi dintre ei, primii la care m-am gândit au fost Sergiu şi Tabita) au savurat din plin cele două filme ale lui Dan Piţa. Ia întreabă-i ce au înţeles ei din filmele astea – îmi sugerează Adrian Enescu. Zis şi făcut. Când i-am reîntâlnit, azi la prânz, aveau pregătit un comentariu neaşteptat de detaliat al filmului. Citindu-l, am simţit o puternică dorinţă de a-şi comunica, prin scris, gândurile, de a spune cum văd ei repertoriul general de filme, de piese de teatru - Tabita este în ultimul an de liceu, la clasa cu profil de teatru a Liceului de muzică din oraş. M-am bucurat să regăsesc în rândurile lor o nevoie acută de Artă, de Bine, Frumos şi Autentic. Şi această nevoie va fi fiind în sufletele multor tineri – mulţi dintre ei însă vor sfârşi ca sclavi ai main stream-ului de surogate americane sau americanizante, specializate în tehnici de brainwashing.

Împreună cu Sergiu şi Tabita am vizionat astăzi un desen animat (apărut în 1971): The Point /Oblio (narator: Ringo Starr / Dustin Hoffman; muzica: Harry Nilsson; regia: Fred Wolf). Nu puţini au fost cei care - tineri ori „oameni în toată firea” - găseau (în anii 80, când – în plină dictatură - a fost difuzat la TVR) mare prilej de bucurie în a decodifica semnificaţiile fabulei din acest cartoon. Povestea „din poveste” îndeamnă la o astfel de citire „subversivă”: în lumea (post)modernă, când copiii sunt mult mai atraşi de poveşti în imagini decât de poveşti în cuvinte (scrise ori citite), un tată (nostalgic după vremurile de-altă dată, când copiii erau mai docili şi mai ascultători faţă de părinţi) îi citeşte copilului său, ca bed time story, despre Oblio - arhetipul de outlaw, de misfit, de freak într-o societate ce respectă Legea. Iar Legea prevede ca – în acel Regat – toţi şi toate trebuie fie pointed, să aibe un point. Oblio este primul şi singurul copil care s-a născut în The Pointed Village fără să aibă – lucru nemaiîntâlnit în acele timpuri – un point (un ţugui pe cap). Ca atare, este izgonit (prin maşinaţiunile Contelui malefic, căci Oblio l-a învins la jocul cu triunghiul pe fiul Contelui, dar şi prin concursul Regelui apatic, ce nu voia să existe niciun fel de probleme în Regatul său) din cetate. Unde? În Pădurea-fără-rost (The Pointless Forest). Iată-ne ajunşi în miezul unei teme fundamentale a culturii omenirii: Drumul - întotdeauna mai interesant decât Ţinta (care e cuprinsă-n Drum). Odiseea întru înţelepţire. The Waste Land. Dar cât de waste este ţinutul în care Oblio (împreună cu câinele său, Arrow) e alungat, cât de fără rost (pointless) este această pădure? Asemenea altor personaje de film (precum Puştiul din Concurs-ul lui Dan Piţa ori Călăuza din Stalker-ul tarkovskian), Oblio găseşte un sens (a point) în tot ceea ce vede şi întâlneşte în peregrinările sale şi aplică (fără să ştie, desigur) maxima unui filosof precum Constantin Noica: Dacă viaţa n-are niciun sens, pot să-i dau eu unul. Asta pentru că învaţă să-şi deschidă ochii – şi mai ales ochii minţii – la toţi şi la toate, să fie cool (să rămână, vorba poetului, la toate rece), aşa cum l-a povăţuit The Rock Man; pentru că ajunge să preţuiască vremea (să înveţe - după întâlnirea cu The Man in the Leaf Business: „timing and honesty is the name of the game” - ce e acela timing) şi...truda: „Rest? You and your dog - îi spune The Tree Man, oferindu-le să muncească împreună - will work like a dog. You will rest only in the fifth season, and there aren’t any fifth seasons. But there are rewards: it’s exciting work manufacturing leaves.”
Lecţia pe care Oblio o deprinde în urma surghiunului său: you don’t have to have a point to have a point because everyone has some kind of a point, whether it shows or not. Sau, pe româneşte: nu este necesar să fii ca toţi ceilalţi pentru a avea un punct de vedere şi un rost pe lume. Învăţătura pe care-o desluşeşte copilul din poveste: dacă cineva nu e ca restul lumii nu trebuie alungat din cetate. Important e să vrei să îţi descoperi rădăcinile, să descoperi cine eşti, să înţelegi mai ales că ceea ce este în capul tău e infinit mai important decât ceea ce ai (sau nu ai) pe cap.. Cine este cu adevărat fără rost (pointless) în această odisee? The Pointed Man – întruchipare a zeflemelii, a băşcăliei, a gândirii „cârcotaşe”, „nihiliste”.
La final de odisee, Oblio şi Arrow se întorc acasă obosiţi şi, cu siguranţă, mai înţelepţi: descoperind că totul are un sens (has a point), lui Oblio i-a crescut, sub căciula ţuguiată (pe care i-o croşetase maică-sa pentru a-i masca, de ochii lumii, „infirmitatea”) un...point: acum el este cel ţuguiat, în timp ce tuturor celorlalţi li s-a topit, miraculos ţuguiul trufaş de pe creştet, iar clădirile şi tot ce era pointed se transformă şi ele, rotunjindu-se, "smerindu-se" cumva. Cercul a luat locul triunghiului.

To see or not to see

De dimineaţă am mers la Liturghie la catedrala din Mehala – imensă, în lung şi-l lat, acum într-o luuungă renovare – pentru că acolo a slujit PS. Dacă este adevărat ce spune H.R. Patapievici („simţul estetic intelectual este mult mai sensibil decât cel al omului mediu”), componenta estetică a unui lăcaş de cult – o biserică ortodoxă în speţă – nu are cum să nu te afecteze. Ceea ce am găsit astăzi la biserica unde ne-am dus ilustrează perfect cuvintele lui H.R.P.: „Kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reşouri etc.) din bisericile noastre îţi rupe inima. Să îl tolerezi nu înseamnă decât o concesie făcută falsităţii, nicidecum o pliere la „credinţa populară profundă”. Dar ce ecou poate să aibe un asemenea point of view, în România (de exemplu)? Minuscul, şi asta pentru că marea masă a celor ce frecventează bisericile tocmai asta vor: reprezentări kitsch, covoraşe, obiecte tehnice kitsch. A încerca să faci rânduială poate părea o întreprindere donquijotescă: nimeni (sau aproape nimeni) nu pare să aibe insomnii (au contraire) din cauza prezenţelor kitsch în biserici. La plecare am zărit, în cuşca celui care vindea obiecte bisericeşti, o filă de calendar „lumesc” ce dezvăluia nurii unei june blonde care îţi zâmbea provocator.

În predica de azi (când este comemorat Sf. Ioan Gură de Aur) s-a reluat pasajul evanghelic unde se spune (referitor la vindecarea unui orb): Credinţa ta te-a mântuit. Ce înseamnă a vedea? Nu înseamnă, în orice caz, a te folosi oricum de analizatorul vizual. Credinţa lucrătoare de vedere înseamnă, arăta PS, a căuta mai cu seamă la propriile scăderi şi la cercetarea necontenită a rostului nostru în faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, vederea este inseparabilă de starea de crisis (cercetare).

Revedere

Ne-am vizitat un bun amic – Ovidiu – cu care nu ne-am văzut de multişor. L-am aşteptat o vreme în office la urgenţe (unde – under pressure – lucrează ca medic) şi ne-am întreţinut – în timp ce el era solicitat de asistente, pacienţi – cu...televizorul. După o scurtă incursiune pe Hallmark, am trecut pe la Mezzo, unde era un documentar despre marele dirijor Sergiu Celibidache (realizat de fiul său). Apoi am dat pe Antena 2, unde se difuza un interviu cu actriţa Irina Petrescu şi cu tânărul actor Marius Manole. Am constatat, încă o dată, că au mai rămas o mână de actori mari în viaţă. Printre ei: Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dorel Vişan, Radu Beligan, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Irina Petrescu, Coca Bloos...Din generaţia nouă, sau nu sunt nume sonore (încă) de greutatea seniorilor de azi, sau nu le cunosc eu.

De la Irina Petrescu am aflat că actriţa Clody Berthola a murit pe 28 decembrie anul trecut, pe când noi ne îndreptam spre mănăstirea Sâmbăta.

Cool jazz & more

De la o vreme ascultăm multă muzică (piesele incluse pe dublul CD memorial şi câteva alte opusuri - încă - needitate: jazz cameral & symphonic, cool jazz, bossa nova, pop, insolite remixuri jazz după compozitori clasici şi preclasici - Vivaldi, Bach etc.) de Richard Oschanitzsky. Uluitoare şi meteorică apariţie în muzica românească (şi nu numai), tragic destin. S-a stins la nici 40 de ani, în 1979. Citeam, prin 1988, un interviu de-al lui Adrian Enescu într-una din publicaţiile vremii. Atunci m-am întâlnit pentru prima oară cu aserţiunea că singura clasificare viabilă şi exactă a muzicii este în bună sau proastă. Peste aproape 20 de ani, când aveam să-l redescopăr pe Richard Oschanitzsky (în adolescenţă şi mult timp după aceea îl ştiam doar din soundtrack-ul – fabulos – din acel gangster movie a la roumaine Cu mâinile curate) am întâlnit aceeaşi idee rostită de Richie (cum îl alintau prietenii) prin anii şaizeci. Astfel, în emisiunea Remix Underground a lui Doru Ionescu, difuzată de TVR prin 2006, am urmărit cu emoţie câteva înregistrări rarissime ale maestrului (inclusiv câteva piese cu Aura Urziceanu şi cu Ileana Popovici) în postură de interpret pianist sau de muzician intervievat. Spune Richard Oschanitzsky: „Nu trebuie să facem nici o diferenţă între muzica clasică, muzica uşoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună sau proastă şi atât." Adrian Enescu (care a cultivat şi el, în egală măsură, genuri diverse, aparent antagoniste: simfonic, vocal-simfonic, cameral, genul asa-zis “uşor”, jazz, electronic), mai mult decât oricine altcineva – în această parte a lumii, cel puţin – avea să reînnoiască această idee, să o transpună – cu profesionalism - în practică, în toate proiectele sale muzicale; prin muzica sa, conceptia clară, lipsită de prejudecăţi a lui Richard Oschanitzsky din anii şaizeci îşi păstrează netulburată modernitatea.

Seara am fost la Filarmonică, la un concert simfonic dirijat de Eckart Hübner (solist la fagot: Dávid Mathé. În program, Carl Maria von Weber (Uvertura la opera Freischütz şi Concertul pentru fagot şi orchestră în fa major, op.75) şi Johannes Brahms (Simfonia nr.1 în do minor, op.68) – piese agreabile, dar fără un appeal special pentru noi. Theodor însă a ascultat atent (chiar dacă nu fiecare clipă din concert) şi a vrut să ştie când mai venim. Ne-am întâlnit, în partea a doua a concertului, cu Codruţa şi cu Darian. De departe, Darian este pentru Theodor amicul ideal. De fiecare dată se bucură când se întâlnesc şi interacţionează uimitor de bine.

...and even the horses had wings...

I was born into a world full of angels and kings
and there was some place to grow and someone to be
and even the horses had wings
and even in the darkest of storms you knew that the sun was still there
and even the horses had wings
it was that special kind of world, with its heart set on laughter
and the sun was meant to be touched and the dream to be after
at the end of each day was the wonder of each night
and even the horses had wings
that was the world that I knew as a child
I can't believe it's changed - it's got to be the world
and somehow we can mend it like it was
we can make it like it was before
when even the horses had wings
I'm dying in a world that will die before death
because angels don't exist and kings never laugh
and I'm afraid I've forgotten I believed that there really was a world
where even the horses had wings
here am I, alone now
...there was something that I meant to do,
but it's been so long ago that I can't remember what it was...
...horses...?

(the song ...and even the horses had wings... was performed by Kathy "Bobo" Bates in the film Taking Off by Milos Forman)

Zapping

Cu câţiva ani în urmă, un actor devenit monah (Părintele Valerian de la Frăsinei) mi-a trimis o scrisoare în care a strecurat o broşurică referitoare la rolul nociv jucat de televizor, de mediile vizuale (computer, cinematograf) în viaţa omului contemporan. Multe din rândurile citite atunci mi s-au părut puerile. De la o vreme însă încep să conştientizez parcă tot mai mult că mediile vizuale (televizorul, cinematograful - tributare aproape exclusiv hedonismului / violenţei made in USA, devenite super-ultra-mega divertisment etc. - şi, progresiv, internetul) reprezintă o problemă, o „ispită” deloc neglijabilă. De aceea, poate, îndrăgesc atât de tare filmul lui Cristi Mungiu (acum disponibil pe you tube), Zapping. Îmi dau seama, cu fiecare zi ce trece, că menirea mea, ca dascăl, este să transpun într-un limbaj exclusiv vizual (mă rog, audio-vizual, dacă includem şi „personajul” muzică) informaţia scrisă, lăsată moştenire de secole, prin cărţi. Nu, nu suntem (încă) în decorul imaginat de Ray Bradbury în 451 Fahrenheit. Nu se ard cărţi în piaţă (chiar dacă se mai vorbeşte despre piese de teatru interzise, „eretice”, de romane „blasfemiatorii”), dar am ajuns, iată, vremea în care mulţi întreabă – la modul cel mai serios – Ce e aia o carte? Bombardaţi de un mediu vizual înnebunitor, pierdem pe nesimţite plăcerea de a citi, orice interes pentru lectură. Iată că monahul Valerian avea dreptate să atragă atenţia asupra acestui necruţător flagel. Într-un fel îmi găsesc o scuză (pentru rezervele pe care le-am avut / le mai am faţă de cenzura sa aspră) prin faptul că am rămas credincios televiziunii înţelese ca sursă de informare şi delectare, de culturalizare, nefiind interesat de soaps, de emisiunile de light entertainment, de sit coms, de imaginarul hollywoodian sau bollywoodian, de talk shows etc. Deşi, dacă mă gândesc bine, dl. inginer Victor Laudacescu (may his soul rest in peace) îmi spunea încă de pe la mijlocul anilor optzeci – atunci când condamnam politica acelor ani, care reducea programul TVR la două ore de emisie pe zi – că televizorul nu formează, ci distruge cultura. Poate că distruge în om nu atât cultura, cât interesul pentru cultură – dacă el a existat vreodată.

Piaţa Romană nr.9

După mai bine de un an (de când am citit pentru prima oară despre acest proiect), găsesc în librării albumul de 4 CD-uri al lui Nicu Alifantis The Vinyl Collection. Am dorit mult să-l am pentru piesele sale de dinainte de 1990 – piese cuprinse pe discurile După melci, Maşina de scris (Nicu Alifantis), Piaţa Romană nr.9 şi Risipitorul de iubire. Aveam (încă de prin 1988) toate piesele care mă interesează pe discuri de vinil sau în format mp3, însă mi-am dorit să le am şi digitally mastered. Sound-ul medieval din După melci e inconfundabil, iar orchestraţiile symphonic pop din Maşina de scris (Adrian Enescu şi Dan Bădulescu), cele electronice din Piaţa Romană nr.9 şi Risipitorul de iubire (Doru Căplescu) au un rafinament greu de egalat. La ele se adaugă versurile – fără excepţie (poate doar cele ale lui Alexandru Andrieş să fie mai shallow) de calitate şi cu bătaie metaforică de lungă durată.

Am cumpărat deunăzi cartea d-lui profesor Cornel Ungureanu intitulată provocator Istoria secretă a literaturii române. Deocamdată am întreprins doar un scanning. M-am oprit la fragmentele despre Mihail Sebastian, George Călinescu, Marin Preda, Nicolae Steinhardt şi...Savatie Baştovoi. Cel din urmă, poet (chiar romancier) devenit călugăr (şi publisher de cărţi ortodoxe) cu renume în mediile pravoslavnice. Am recitit paginile despre tatăl poetului convertit la creştinism, un om care – scrie dl. Ungureanu - „nu era banal”, însă era/este un ateu activist, cu dispreţ profund pentru „gogomăniile” (=scrierile Sfinţilor Părinţi) care-l preocupă pe fiul său...S-ar spune că mă aflu într-o stare „călduţă” (adică exact aşa cum nu s-ar cădea să fiu, potrivit textului Apocalipsei, bogat în imagini poetice) de vreme ce, mărturisesc, îmi inspiră aceeaşi indiferenţă şi zelul „ateist” al tatălui şi excesele „ortodoxiste” ale fiului. Rămân la cuvintele cu care dl. Profesor îşi încheie capitolul dedicat monahului Baştovoi: „Trebuie să admitem că trăim nu doar într-un timp al pornografiei, ci şi al convertiţilor gata să cenzureze delirurile erotice.”

Bassoonery

Seara, toţi trei la un recital de fagoturi cu cvartetul Bassoonery (Sandu Moldovan, Săndel Lazăr, Cosmin Bălean, Mihai Nichita) la Filarmonică. La pian: Sorin Petrescu. Invitaţi speciali: Eckart Tübner şi David Mathé. În program: W. Miles - Heart Beats; C Sain-Saëns – Sonată; A. Piazzolla – Oblivion şi Libertango; Anonymous (arr. A. Balent) – Bassooniciana; A. Ridout – Pigs; L. Delibes (arr. Fr. Jones) – Pizzicati; P. Schickele – Last Tango in Bayreuth; H. Cordovil – Gaiola aberta; S.R.Henry – By Heck; W. Raymond Walker – The Funny Bunny Hug; R. Scott – Power House. Piesele aveau un sound de valsuri şi de muzică de fanfară. Am recunoscut repede sound-ul compoziţiilor lui A. Piazzolla – foarte des prezent în programul Filarmonicii, de la o vreme.

Săptămâna trecută i-am cunoscut pe Adriana şi Sorin Dogariu (recomandaţi prin amabilitatea d-nei violonceliste Alexandra Guţu). Theodor le-a cântat la pian într-o sală de repetiţii de la Conservator. Sper să ne mai întâlnim cu ei on a regular basis.

Marele salt

Remarcabila actriţă Rodica Tapalagă (Tănase Scatiu, Artista, dolarii şi ardelenii, Clipa, Sistemul nervos, numeroase apariţii la televiziune - între care şi sceneta Secţia corecţională, adaptare după I.L Caragiale) îşi aminteşte – în volumul Carte despre Toma Caragiu, apărut în 1985 la Edtura Meridiane) de o discuţie purtată cu marele actor, înainte de plecarea sa la ceruri, în tragica noapte de 4 martie 1977. Îl întreabă Rodica pe Tomiţă: „Toma, ce ţi se pare că revine cel mai des, mai obsesiv în însemnările lui bătrânul L.N.Tolstoi?”. Se referea la Jurnalul scriitorului rus pe care îl citea pe atunci. După o scurtă ezitare, Toma răspunde: „Parcă groaza de a face ‚marele salt’, imensa curiozitate şi parcă dorinţa de a-l face şi mai ales gustul amar pe care-l poartă geniul, pentru care nedreptatea de a fi muritor (nedreptate pe care în fond o simţim cu toţii) este infinit mai mare, mai aspru resimţită, dată fiind investitura de valoare omenească, atât de conştient purtată. Nu-i aşa?” Şi continuă: „Ah! Da, da, da – draga mea! E o imensă porcărie!!!” Peste ani, actriţa avea să spună: „Atunci am înţeles că îi era tare frică, că era frământat de problema marelui salt’, dar mai ales, el se simţea solidar cu acei foarte mari, cu acei care aveau şi dreptul să simtă mai acut nedreptatea nefiinţei.”

All you need is love

Pericopa apostolică de azi trimite la fragmentul atribuit Sf. Pavel din Corinteni despre iubire (love, charity) ca podoabă de mare preţ ce ne spală de toată sluţenia cu care ne-a maculat ţinerea de minte a răului: „Brethren, love is patient and kind; love is not jealous or boastful; it is not arrogant or rude. Love does not insist on its own way; it is not irritable or resentful; it does not rejoice at wrong, but rejoices in the right. Love bears all things, hopes all things, endures all things. Love never ends; as for prophecies, they will pass away; as for tongues, they will cease; as for knowledge, it will pass away. For our knowledge is imperfect and our prophecy is imperfect; but when the perfect comes, the imperfect will pass away. When I was a child, I spoke like a child, I thought like a child, I reasoned like a child; when I became a man, I gave up childish ways. For now we see in a mirror dimly, but then face to face. Now I know in part; then I shall understand fully, even as I have been fully understood. So faith, hope, love abide, these three; but the greatest of these is love.”

Imaginea acestor cuvinte l-a fascinat şi pe regizorul rus Andrei Tarkovski, atunci când le-a rostit (prin personajul său, zugravul de icoane Andrei Rubliov, canonizat de Biserică în 1988) în capodopera sa din 1967, Andrei Rubliov.

Passo doble

O vorbă populară spune: Orice armăsar ajunge o gloabă, dar nu orice gloabă a fost un armăsar. În cazul regizorului Dan Piţa, momentul Pas în doi reflectă din plin perioada gloriei sale de auteur (de „armăsar”, cum se spune în anecdotă), căci încheie o perioadă fastă de 15 ani. Astfel, anul 1985 avea să marcheze apogeul unei strălucite cariere regizorale punctate de opere reprezentative (documentarul de debut colectiv despre inundaţiile din 1970 Apa ca un bivol negru; segmentele La o nuntă şi Lada – inspirate din proza lui Ion Agârbiceanu şi realizate în tandem cu Mircea Veroiu - din Nunta de piatră şi respectiv Duhul aurului; Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri) sau de câteva filme "călduţe" (seria Profetul, aurul şi ardelenii, Pruncul petrolul şi ardelenii, interesantul, dar inegalul Bietul Ioanide) – ce au precedat etapa de tranziţie (Noiembrie, ultimul bal, Rochia albă de dantelă) înspre starea de „gloabă” de după 1989 (dacă ar fi să rămânem în spaţiul aceleiaşi anecdote uşor maliţioase), materializată prin filme traversate de un naturalism tot mai abject (Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Omul zilei, Second Hand) ori de o preţiozitate barocă mult prea căutată (Eu sunt Adam, Femeia visurilor).

Ceea ce surprinde plăcut la Pas în doi (încă de la premiera sa din 1985) este disponibilitatea regizorului de a pune accentele, de a stabili „centrul de greutate” al filmului într-o stare de inspiraţie cinematografică nicicând regăsită ulterior. Background-ul poveştii nu constituia, în sine, o noutate. Filme despre viaţa într-o uzină ori despre mediul industrial se mai făcuseră în cinematografia românească, dar niciunul nu a izbutit să depăşească zona unui realism convenţional „de suprafaţă” pentru a ajunge la captarea unui adevăr sufletesc în strania atmosferă a unui „realism magic” - excepţie face, poate, inegalul Filip cel bun (1975), din creaţia aceluiaşi Dan Piţa. Niciunde altundeva uzina nu reuşea să fie un personaj credibil, viu, cu drepturi egale în construcţia filmului. În Pas în doi se poate vorbi despre un consens creator al întregii echipe de cineaşti: imaginea (director de imagine: Marian Stanciu, cameraman: Relu Moraru) este variată şi expresivă - filtre de atmosferă, obiective deformante, unghiuri incitante ce exploatează la maxim decorurile şi costumele; muzica (Adrian Enescu, cu citate din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn, mixate cu zgomotele naturii sau ale uzinei) se constituie într-un adevărat poem simfonico-electronic ce devine – scria Eugenia Vodă - „un fel de odă adusă dorinţei de a exista”; montajul (Cristina Ionescu) este alert şi ritmat; actorii, aleşi „pe sprânceană”, îşi înnobilează partiturile – de mai mare sau mai mică întindere – cu firesc şi talent (Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Petre Nicolae, Anda Onesa, Tudorel Filimon, Adrian Titieni, Aurora Leonte, Cătălina Murgea, Mircea Andreescu, Cornel Revent, Valentin Popescu). Scenariul (George Buşecan) este, pentru Dan Piţa (devenit co-autor al scenariului), doar o sugestie emoţională ca „fapt de viaţă”, mai ales în creionarea personajelor principale (Maria, Ghiţă şi Mihai), nu ca „efect literar” (aşa cum se întâmplă nu de puţine ori, atunci când cinematograful este mult prea artifical literaturizant. „Dincolo de discuţiile despre planul industrial, despre economia de materiale ş.a.m.d. tinerii aceştia – avea să scrie Dan Piţa în revista Cinema, în 1985, într-un articol consacrat regiei de film şi intitulat Despre primul dintre egali - trăiesc ceva foarte fierbinte: se îndrăgostesc, se urăsc, se ciocnesc pentru a-şi lămuri unul atuia adevărurile pe care le vedeau, le trăiau şi le înţelegeau în felul lor. Chiar daca am găsit uneori doar câte o pagină din zece care să mă intereseze cu adevărat, m-am bucurat că o pot dezvolta în alte cinci."

Secvenţă-rapel: discoteca (un film în film) – unul din cele mai concentrat-dramatice momente, cu o certă dimensiune antologică: nimic în spirit de divertisment (ritmuri dansante – prelucrare inspirată la synthesizer a cântecului popular bănăţean Frumoasă vecina noastră – ce se metamorfozează apoi în sonorităţi grave, sobre, „existenţiale”), ci o surprinzător de elocventă modalitate de a divulga alte faţete ale personalităţii tinerilor din film. Acolo, în timpul discotecii, se leagă şi se dezleagă prietenii, relaţii: Mihai o cucereşte (iar Ghiţă – cel puţin o vreme - o pierde) pe Maria, Dodo cel idealist („Femeia ar trebui să fie jumătatea bărbatului în elanuri, în dragoste, nu un sclav care să calce şi să spele după bărbatul ei”) este sedus de Felicia (dezgheţată, emancipată, fâşneaţă), strungarul Bob este părăsit de nevastă (care se aruncă în braţele unui pictor), iar parvenitul de Iulian se plimbă viclean printre perechile ce dansează, contemplându-şi meschinăria.

Pas în doi (spre deosebire de Faleze de nisip, interzis la doar câteva zile de la premiera din 1983) a fost larg difuzat în ţară şi chiar răsfăţat de câteva premii la Festivalul de la Costineşti (regie, interpretare masculină, muzică etc.). În acelaşi an, la respectabilul Festival al filmului de la Berlin, a primit o menţiune specială. După primele rulări însă, au fost operate (următor indicaţiilor venite „de sus”) câteva scurtări de secvenţe, ce aveau menirea să perie filmul de aşa-zisele „îndrăzneli” sau „erezii”. Iată că şi acum se mai găsesc televiziuni (concernul Pro, de exemplu) care preferă să difuzeze varianta cenzurată. De fapt „preferă” este impropriu spus. E vorba mai degrabă de neglijenţă şi chiar indiferenţă (după 1990, filmul a fost difuzat - în câteva rânduri - de TVR necenzurat, în varianta sa „de autor”): din varii motive, conducerea acestui post TV comercial a ales să-i difuzeze lui Dan Piţa, de mântuială, o parte din filme. Puţin mai contează calitatea tehnică a peliculei, ora de difuzare (sau în jurul prânzului sau după miezul nopţii) etc.

Am revăzut nu de mult acest film la ProTv: „decupat” şi „periat”, într-o copie uzată tehnic - aşa cum m-am aşteptat - pentru că aceeaşi copie trunchiată şi precară aveam să constat că a mai fost difuzată nu de mult la ProCinema - de către Cristian Tudor Popescu - la emisiunea sa dedicată filmului. Aveam senzaţia că retrăiesc vremurile de dinainte de 1989, din perioada în care vânam „şopârlele” care au reuşit – credeam atunci – să fenteze cenzura. Care ar fi „şopârlele” (savurate, înainte de 1989 doar de trei ori, înainte ca filmul să fie cenzurat: în vara lui 1985, la Mamaia şi Constanţa, apoi în 1989 la un post TV iugoslav – TV Novi Sad – când am putut viziona the director’s cut) din Pas în doi? O scenă steamy cu Claudiu Bleonţ şi Anda Onesa (dar fără nimic sordid/hedonist – cinematograful revanşard al naturalismului/eliberării de tabu-uri părea încă departe), două scene cu Petre Nicolae (îmbrăcat în costum!) sub duş (unde are curajul să-şi spună replicile privind relaţiile „tovărăşeşti” nu tocmai ortodoxe dintre un magazioner politruc şi o tânără muncitoare), un cadru scurt în care unui odios leader PCR i se aruncă-n faţă cu dispreţ un cocoloş de hârtie, o secvenţă onirică unde se vede echipa de strungari-muzicanţi (condusă de maistrul-dirijor) cântând muzică de fanfară într-un...bazin care este acoperit în final de apă (în urma unor căderi abundente de ploaie) apoi, last but not least, răfuiala - pe treptele căminului de nefamilişti - dintre cei doi foşti buni amici, într-o orchestraţie regizorală ce aminteşte de finalul tragic din Reconstituirea, dar şi de ultimul cadru din All That Jazz.

În mod cert, filmul lui Dan Piţa nu a fost mutilat – prin arbitrara operaţie de cenzură a câtorva secvenţe din timpul perioadei comuniste – de cohones. El stă pe picioare şi aşa (pentru cei care, de bună seamă, nu fac alergie apriori la stilul poetic al lui Dan Piţa, la muzica lui Adrian Enescu ori la muzică pur şi simplu - în fine, la acest tip de cinema), alături de alte izbânzi de ieri şi de azi ale cinematografului românesc: Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Meandre, Reconstituirea, Nunta de piatră, O sută de lei, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Secvenţe, Faleze de nisip, Proba de microfon, Casa dintre câmpuri, Concurs, Croaziera, Dreptate în lanţuri, Glissando, Iacob, Moromeţii, Imposibila iubire, Occident, Balanţa, E pericoloso sporgersi, O vară de neuitat, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, 432.

Li-li-la-li-lu-lu

A apărut ediţia de colecţie a JN dedicată „cantautorului” Mircea Baniciu. Selecţia pieselor cuprinde şi piese de pe albumele Tristeţi provinciale, Ploaia şi Secunda 1. Din păcate autorul paginilor informative despre viaţa şi cariera artistului a omis (cu dezlegare, probabil, de la Baniciu) orice referire la numele orchestratorului (la Secunda 1) de excepţie care a fost Doru Căplescu – de departe cel mai talentat şi complex muzician (din zona pop-rock) al generaţiei sale. E drept, Doru Căplescu a plecat să moară puţin, dar orişicât. It won’t do. Altminteri, m-am bucurat să regăsesc – remasterate - piese dragi (Tristeţi provinciale / Trenul / Avionul / Ascultă, priveşte şi taci / Ploaia / Marea / Scrisoare de bun rămas / Magazinul de vise / Cu tine în gând / Alb / Acum nişte ani / Lume, lume / Scorpia şi Gheonoaia / Balada dragostei) care mi-au încântat adolescenţa. Nu se pomeneşte nimic nici despre contribuţia sa la filmul Septembrie (1978), unde – alături de Ileana Popovici – a cântat pe muzica lui Adrian Enescu şi pe versurile lui Romulus Vulpescu.

Agape

Ne-am reunit la o agapă - duminică la ora şase (p.m.), la noi acasă - toţi cei prezenţi la ziua Tatianei, cu o săptămână în urmă. Am gătit la cuptor pulpă & sausages de porc şi pulpe de pui cu catrofi, morcovi şi felii de lămâie – stropite cu vin roşu de Recaş fabricat fără aportul chimiei. Am căutat astfel în viţă-de-vie, untdelemn şi grâu – apropo de „plantele civilizatoare” despre care scria Lucian Boia în cartea sa - adevărul chestiunilor existenţiale ce mi-au fost aruncate la plasă (de consoartă şi, respectiv, AE) înainte şi după reuniunea noastră amicală - ambele vizând aşezarea mea (noastră) duhovnicească în ecclesia („comunitatea credincioşilor”).

No doubt, they both gave me food for thought. It is me who is now supposed to do his homework, to chew things over, weigh and then make the right decision in order to get over the crisis (=test, trial, fortification) I have been in for a while. What is that homework about? It is, basically, about one issue: finding a confessor (or, should I say: the confessor) who can truly open my eyes to see the essence of things and not stumble again and again. But then, oughtn’t I prepare the ground properly for that encounter? I surely ought to.

Sf. Maxim Mărturisitorul (prăznuit azi) ne povăţuieşte de peste veacuri, azi şi pururea: Nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.