Return to innocence

Leafing through an interesting booklet (by Bruce Stewart) on my first literary ecstasy - Irish genius writer James Joyce - I read this statement (which can be found in his Letters) attributed to the author of Ulysses and Finnegan’s Wake – then a melancholic person, doubting if “anything lies ahead of us except ruin”…I cannot help marvelling at how great people, great artists end up – almost unmistakably – as pathetic or even deplorable human beings whose access to innocence seems forever banned. Joyce’s daughter, Lucia (who spent most of her life in an asylum for people suffering from mental diseases) is said to have received the news of her father’s death “with all the marks of his condition and a curious echo of Joyce’s theme in his last book, saying, ‘What is he doing under the ground, that idiot? When will he decide to come out? He’s watching us all the time’”…How far an end from the serenity of the dying old man in Dovzhenko’s silent masterpiece, Zemljia / Earth (a movie released in 1930), who dies peacefully, surrounded by the whole village, next to a toddler and a heap of apples. The video Return to Innocence by Enigma was to use the same kind of poetic images - with MTV-like overtones, of course.

Funny enough, Tarkovsky’s hero in his last opus, Offret / Sacrifice (1985) ends up in a van that takes him to hospital after he has set his house on fire. But then, this (almost) Bergmanesque movie does not finish before the main character’s son performs his duty with religiosity: observing his father’s ‘canon’, the young boy waters a withered tree until it miraculously comes to life again. Then he rests under the tree and says: “’In the beginning was the Word' ... Why is that, Papa?" Thus, Tarkovsky’s light and beauty prevailed upon “the heart of darkness” and the meanders of this age. Because “beauty can save the world” (said Dostoevsky), and the director of Andrei Roublev lived by this adage. Until his last breath.

Mephisto

So, the Assembly of BOR (Romanian Orthodox Church) summoned to judge upon the controversial (even “heretical”) ways of two Orthodox bishops - one for having taken the Eucharist in a Greek-Orthodox Church (because he pathetically "fell for the spirit of brotherhood existing in that church at the time of its inaugural service" – some journalists said afterwards that now we have the EMO spirit penetrating the church), and the other for having consecrated the water together with a Non-Orthodox, at Theophany. There has been much rumour among (“practising” and “nominal”) Christians – both within BOR and outside its boundaries. The dice were cast yesterday: both bishops were pardoned as they repented. Only God can tell whether these slippery hierarchs were paying a lip service or not when they admitted their error and acknowledged their crimes. They were given an ultimatum and that’s it. I’m afraid the fuss among the ultra-Orthodox will not stop that easily.

This incident reminds me of a funny short movie (a kind of a studio – rather than live - stand up comedy), called Mephisto, starring Toma Caragiu - the great Romanian actor who died during the 1977 earthquake. At the end of his part he tells us about a football match between Heaven and Hell. Of course, the best players are in Heaven’s team – he says. But the referees …For the time being, in most of day to day matters, it is the referee who rules. I’m afraid that, in yesterday’s assembly of BOR, the dice had long been cast. Only a naïve person could wait for whatever ecclesiastical law to do justice. Wonderful verses from the Bible were soon found to support the judges' sentence, as – they say – God wants the sinner’s repentance, not his punishment and death. The other team (the ultra-Orthodox hardliners) claim that heresy and sin brings its own reward, therefore the two bishops must be excommunicated. In fact, they say, by what they did, they excommunicated themselves anyway. On the other hand, when there are no star bishops to be defended (as it happened recently), the clergy do overcharge ordinary communicants with canons, rules, bribes, and punishments. So, it all depends on what and who is at stake. The truth and the execution of the law (however vital) can wait…

Comfort

A former student of mine – VS, a bright one – visited me and we watched a film together. I sort of introduced him to world cinema, thanks to his enthusiasm. That happened about four years ago. He was very keen to attend the film screenings I organized in town (at a central and cosy bookstore) and took up the habit of having an interest in film as art. Well, I suggested we should watch Andrei Roublev by Tarkovski as he missed it two years ago, when he last had the opportunity to see it. Besides, he has recently developed an interest in doing a paper on the influence of religious icons on the spirit of men. He has to follow a psychological approach in it, given the profile of his academic training. Anyway, I said – half jokingly - it was high time he watched essential cinema and, without hesitation, he knew what I had in mind: It isn’t Roublev the film you want us to watch today, is it? I took the chance and said it was, actually. I really missed watching this masterpiece again. And, as always, I thoroughly enjoyed it. As a bonus, this time I watched it I felt that I am not missing anything by not watching contemporary cinema - just the opposite. V had a good point when he identified a meaning in the last scene which I didn’t: earlier in the film Boris (the bell caster) had mocked Roublev for having pity for a boy who was being whipped for his reluctance to work, and told him to go and comfort the boy, as that is what monks are for; at the end of the movie, Boris weeps after the victory of the bell casting: he succeeded in “engineering” the whole process, even no one had taught him the secret of bell casting (his father had been a bell caster, but he died without passing the secret of his craft to his son). The whole world is happy, yet he feels angry with his late father who never taught him the secret…Roublev – the great icon painter - then gives up his vow of silence (he hasn’t spoken to a human soul for ten years) and says: Rejoice, you have made all these people happy!…Let’s work together from now on: you will cast bells and I will paint icons! …The one who mocked at the monks’ mission (consoling miserable people) is now being comforted by a monk. Pride melts into humility.

Later on this day VS asks me how can one transform his hesitation into strength of character and determination, for example when one has to fall out of a consuming relationship – if I got it right. What exactly makes a man firm in his decision? I dared to say: prayer. My reply was to meet the bullets of mockery my friend and former student fired at the word – very old fashioned and bizarre indeed - I used…Boris’ bravery is - once again - reincarnated in this defiant young man. Tarkovski’s dilemmas (one of them being: there is no salvation outside prayer, yet mankind does not now how to pray any longer) have – once again - transcended the screen.

Top priority

Azi am fost – cu OB – la biserica ucrainiană din TM. Theodor a stat, aşa cum îi spunem mereu: smirnă. Cu o lumânare în mână l-am dus în faţa altarului să se împărtăşească. Mai era acolo o fetiţă cu vreo doi ani mai mică decât el şi mama ei, de la care am luat lumină pentru lumânare. Cântările liturgice din limba ucrainiană mi-au amintit de sound-ul inconfundabil al filmului – extraordinar şi el - Umbrele strămoşilor uitaţi, de Serghei Paradjanov. Predica (în limba română) a dezvoltat ideea evanghelică din Matei referitoare la căutarea împărăţiei cerurilor (ca top priority), la grijile zilnice („Therefore I tell you, do not be anxious about your life, what you shall eat or what you shall drink, nor about your body, what you shall put on. Is not life more than food and the body more than clothing? Look at the birds of the air: they neither sow nor reap nor gather into barns, and yet your heavenly Father feeds them. Are you not of more value than they? And which of you by being anxious can add one cubit to his span of life? And why are you anxious about clothing? Consider the lilies of the field, how they grow; they neither toil nor spin; yet I tell you, even Solomon in all his glory was not arrayed like one of these. But if God so clothes the grass of the field, which today is alive and tomorrow is thrown into the oven, will he not much more clothe you, O men of little faith? Therefore do not be anxious, saying, 'What shall we eat?' or 'What shall we drink?' or 'What shall we wear? For the Gentiles seek all these things; and your heavenly Father knows you need them all. But seek first his kingdom and his righteousness, and all these things shall be yours as well.") şi... workaholism. A fost o atmosferă vie, în ciuda reprezentărilor picturale, străine de orice program iconografic coerent, sobru – şi nu mă refer acum la o catapeteasmă a cărei trade mark să fie Sorin Dumitrescu ori Andrei Rubliov. Cred că mi-ar plăcea să ne mai întoarcem la această bisericuţă. Oferta din oraş nu e mare, mănăstirea Şinca Veche e departe, aşa că – până-n toamnă, când se redeschide capela de la liceu – n-avem de ales.

Seara ne-am întâlnit cu Tatiana şi Claudiu la Casa cu flori - the coolest restaurant in town. A fost o reîntâlnire de suflet în care, toţi patru, am pus ţara la cale în ce priveşte povestea lor (şi chiar a noastră) ce va începe – oficial – în ziua când este comemorată (după calendarul gregorian) Revoluţia bolşevică din Rusia: 8 noiembrie 2008. Heaven bless them and may it bless us all!

Virgo

În capitolul intitulat Chastity (din cartea Touching Heaven. Discovering Orthodox Christianity on the Island of Valaam) John Oliver se referă la bombardarea vizuală tulburătoare la care a fost supus - după întoarcerea din pelerinajul său în Rusia, la mănăstirea Valaam – atunci când s-a dus la plajă, undeva în Florida. Va fi văzut, de bună seamă, trupuri despuiate, nudity şi neorânduială cât cuprinde...Urmează momentul de autoanaliză: „Sunt ferm convins că am necinstit atât virtutea fecioriei, deoarece mi-am separat credinţa de pofta trupească, cât şi practicarea sărăciei, pentru că am dorit cu înfocare. Bineînţeles că acum înţeleg foarte bine de ce un monah nu trăieşte pe plajă. Acele ziduri înalte de beton ale Valaamului sunt menite atât să păstreze virtutea, cât şi să ţină departe intruşii.” „Dau peste o poveste zguduitoare, dar totodată plăcută.” – mai scrie John Oliver narând în continuare o secvenţă din Vieţile Sfinţilor despre un caz de „nebunie întru Hristos” şi de apărare a integrităţii: „Fecioria, aşa cum apare ea în vieţile celor neprihăniţi, nu este o însuşire obişnuită. Mulţi sfinţi au acordat o aşa de mare importanţă acestei virtuţi, încât şi-au dat viaţa pentru a o păstra. Din rândul sfintelor „muceniţe şi fecioare”, face parte şi Sfânta Eufrasia din Nicomidia. Sfânta Eufrasia s-a născut într-o familie înstărită. A trăit în secolul al III-lea, în cetatea Nicomidiei, în vremea împărăţiei lui Maximian, prigonitor al creştinilor. Era vestită ca femeie înţeleaptă şi creştină adevărată. Lumea a aflat că este fecioară, cu toate că ea încerca, smerită, să tăinuiască acest lucru. Încercând să o ruşineze şi să zădărnicească influenţa pe care o avea asupra oamenilor această femeie sfântă, autorităţile au arestat-o şi au silit-o să se lepede de credinţa în Hristos şi să aducă jertfe idolilor. Dar, deşi torturată cumplit, Eufrasia a rămas neînduplecată. Autorităţile au schimbat atunci strategia. S-au gândit să lovească în virtutea care îi era cea mai dragă: fecioria. Pentru Eufrasia, fecioria era un mod de viaţă, iar fecioria trupească era o dovadă tainică a acestui lucru. Fiind dată în mâinile unui barbar pentru a fi batjocorită, Eufrasia s-a rugat ca Dumnezeu să-i dea înţelepciune în aceste momente grele şi să-i păstreze fecioria neîntinată. Ea a făcut un târg înţelept cu duşmanul ei. Dacă el nu o viola, ea îi va da o loţiune specială, care îl va face de neînvins în lupte. Eufrasia i-a mai spus că, dacă va bea din această loţiune, nicio sabie nu-l va atinge. Şi, pentru a-i dovedi pe loc eficacitatea loţiunii, l-a convins pe barbar să facă un experiment pe propriul ei gât. Astfel, după ce a înghiţit puţin din acea loţiune, Eufrasia s-a întins pe spate. Barbarul şi-a luat avânt, a dus sabia la gatul fecioarei, iar capul Eufrasiei a căzut la pământ.”

Dostoievsky 4ever

Dostoievski e profet (şi) în Jurnal de scriitor. Iată: „Se apropie triumful depin al ideilor, în faţa cărora pălesc sentimentele dragostei de semeni, setea de adevăr, sentimentele creştineşti, cele naţionale şi chiar cele de mândrie naţională a popoarelor europene. În schimb, vine epoca materialismului, a stetei oarbe, carnivore de bogăţie materială proprie, setea de a strânge bani prin orice mijloace, căci acestea au fost recunoscute drept scop suprem, raţiune, libertate, în locul ideii creştine de mântuire doar prin unirea frăţească şi cât mai strânsă a oamenilor.” (vol. II, p. 363) Surprinzătoare sunt şi consideraţiile despre vise, în care mărturiseşte că îşi visează fratele mort. Acesta ia parte la activităţile sale zilnice, ştiind că murise. Raţiunea nu îi contrazice visul: „cu raţiunea se petrec în vis chestii absolut de neconceput”. Sau rândurile în care descrie visul în care şi-a „văzut” cu ochii – unghi subiectiv, ca în filmul Vampyr, de Dreyer – propria înmormântare.

În vol. III găsesc o fascinantă pledoarie pentru fantasticul din realitate, nu din „miraculos”. Realul, vasăzică, este – atunci când îl privim fără prejudecăţi – mai fantastic şi mai surprinzător decât fantasticul: „Cel mai miraculos poate fi, foarte adesea, ce se petrece în realitate. Mai întotdeauna vedem realitatea aşa cum vrem s-o vedem, cum dorim a priori să ne-o explicăm. Iar dacă uneori analizăm şi distingem altceva decât am vrut să vedem, dacă remarcăm ceea ce este în realitate, atunci cele văzute le luăm de-a dreptul ca pe un miracol. Aşa ceva se întâmplă foarte des şi, vă jur, uneori credem mai degrabă într-un miracol sau într-o imposibilitate decât în realitate, decât în adevărul pe care nu dorim să-l vedem. Şi aşa se întâmplă mereu pe lume, în asta constă toată istoria omenirii.”

În multe pasaje din Jurnal Dostoievski ia apărarea poporului, gloatei fiindcă „pentru popor, ceea ce este mârşav în public, este mărşav şi îndărătul uşilor închise”. Frumos spus. Îmi aminteşte de Constantin Noica, atunci când scria despre lucruri pe care nu se cuvine a le făptui nici chiar atunci când nu ne vede nimeni – dovadă supremă a manifestării conştiinţei omeneşti, a datoriei de om.

În alte părţi se referă (asemenea lui Emienscu, în poeziile sale Junii corupţi, Epigonii, Scrisoarea III, Ai noştri tineri) la tineretul rus ce „n-are mentori, aici e buba! Şi câtă nevoie are de ei, cât de des s-a precipitat cu entuziasm pe urmele unor oameni care, deşi n-au meritat, au fost cât de cât sinceri!”

Despre amintirile uitate (adică acelea care îşi rămân undeva, în memoria afectivă, atunci când ai uitat totul): „Omul nu poate trăi fără ceva sfânt şi preţios, purtat prin viaţă din amintirile copilăriei. Unii, probabil, nici nu se gândesc la aceasta, dar îşi păstrează amintirile în subconştient. Aceste amintiri pot fi chiar dureroase, amare, însă şi o suferinţă trăită se poate preface mai târziu într-un lucru sfânt pentru suflet. În general omul este astfel creat încât să-şi iubească suferinţa trăită.”

Dostoievski se întreabă – la modul cel mai serios – cine poate răspunde la toate întrebările grave care îi frământă pe oamenii din popor. „De fapt cine se găseşte mai aproape de popor? Clerul? Însă clerul nostru nu mai răspunde de mult la întrebările poporului. Cu excepţia unor preoţi adesea anonimi, necunoscuţi, tocmai pentru că nu caută nimic pentru sine şi trăiesc numai pentru cei păstoriţi, deci cu excepţia unor preoţi ce mai ard încă de râvnă faţă de Hristos şi, din păcate, sunt extrem de puţini la număr, se pare că ceilalţi, în cazul în care li s-ar cere nişte răspunsuri, le-ar da probabil prin denunţ. Alţii îşi storc atât de mult enoriaşii, încât nimeni nu vine la ei să-i întrebe ceva.”

Familia modernă are, în concepţia lui Dostoievski, un „caracter întâmplător”. Motivul? „...părinţii actuali, în ceea ce priveşte familia lor, au pierdut orice idee generală, orice idee comună pentru toţi părinţii, care să-i facă solidari unii cu alţii, în care să creadă ei înşişi şi să-i deprindă pe copii să creadă aşa cum cred şi ei, să le transmită şi copiilor această credinţă în viaţă. (...) Dar în timpurile noastre nu există ordine, întrucât nu există nimic comun, nu există niciun liant în care părinţii să creadă; în locul acestei idei există sai: 1) o negare pură, totală a ceea ce a fost înainte (negare şi atât, fără nimic pozitiv); sau 2) nişte tentative de a spune un lucru pozitiv, dar care nu este comun şi nici nu are calitatea de liant, ajungându-se să avem câte bordeie, atâtea obiceie, adică tentative făcute de grupuri mici de oameni sau de indivizi izolaţi, fără experienţă, fără practică, tentative în care nu au încredere deplină nici măcar cei care le-au iniţiat. Aceste tentative, chiar dacă uneori debutează excelent, sunt inconsecvente, incomplete, câteodată chiar de-a dreptul revoltătoare, în genul acceptării în bloc a tot ceea ce era înainte interzis, pe baza principiului că tot ce e vechi e stupid, şi asta până la cele mai neroade extravaganţe, de pildă până la a le permite copiilor de şapte ani să fumeze sau 3) în sfârşit, o atitudine leneşă faţă de ceea ce se impune făcut, nişte părinţi indolenţi şi trândavi, egoişti: ‚Eh, fie ce-o fi, n-are rost să ne batem capul, copiii noştri vor porni în viaţă ca toţi ceilalţi, vor fi în rând cu ceilalţi, numai că tare ne-am săturat de ei, mai bine nu-i aveam!’ Rezulatul: dezordinea, dezmembrarea şi caracterul întâmplător al familiei ruseşti.”

Looking for Andrei

Biserica Ortodoxă Rusă îl prăznuieşte azi pe cel care avea să fie sanctificat în 1988, iconarul monah Andrei Rubliov. Am particpat şi eu la o dezbatere cu tema Arta între iconografie şi idolatrie, organizată de asociaţia timişoreană Prologos. Startul l-a dat proiectarea unui scurt fragment din filmul lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov, în care apar – pe lângă Andrei – personajele lui Kiril, Daniil şi Teofan Grecul. Unul dintre invitaţi – pictorul Constantin Flondor - a vorbit deosebit de coerent şi limpede, referindu-se la raporturile artei – din ce în ce mai nebuloase - cu lumea nevăzută. S-au citit diverse fragmente – destul de greoaie unele, cu un limbaj sofisticat şi un bogat conţinut ideatic – iar la final organizatorii au pus secvenţa finală din Rubliov, în care aparatul (director de imagine: Vadim Iusov) surprinde – pentru prima oară (după aproape 180 min. de proiecţie) în imagini color - o serie de fresce ale iconarului în close up, zoom-uri şi planuri generale. Toate bune şi frumoase, numai că în locul admirabilei coloane sonore (muzica: Viaceslav Ovcinicov), organizatorii dezbaterii au considerat mai potrivit să „lipească” nişte muzică psaltică grecească, în româneşte (fie ea şi cântată la Stavropoleos). Sound-ul creat de compozitorul filmului, de profundă inspiraţie bizantină, chiar nu avea – cred eu – pentru ce să fie înlocuit de altceva. Mă rog, gusturi şi gusturi. Şi încă ceva: am putut, încă o dată să constat calitatea jalnică a subtitrării în română a filmului: nenumărate greşeli de ortografie, termeni total nepotriviţi ce trădează indiferenţa şi amatorismul cu care s-a realizat munca de subtitrare a acestei capodopere cinematografice pentru DVD-ul apărut acum câţiva ani. Vai şi-amar...

Jesus Christ Superstar - the summer of 2008 edition

De ziua Americii e tămbălău mare la stadion. Timp de trei seri fiul unui pastor yankeu (despre care Woody Allen spunea mockingly, în Sleeper: This is Billy Graham – very big in the religion business...You know, he knew God personally) în rol de „cruciat” va concerta unui public avid să fie „evanghelizat” – la modul „carismatic”, se înţelege – sau să „asculte the word of God”...Ce să mai spui? It takes all sorts to make a world sau, pe româneşte, mare-i grădina lui Dumnezeu. Valabil şi pentru Mitropolitul rebel (cunoscut ca Popa Vasile printre securiştii vechiului regim) al Banatului, care s-ar fi adresat aşa trubadurului (al cărui concert, defăşurat sub genericul Festivalul Speranţei, este mediatizat printr-o îndelungată şi bine gândită propagandă agresivă) transformat ad-hoc în pop (super)star creştin zilele acestea la Timişoara: „Acum, când ne-am câştigat libertatea prin sacrificii si sânge vărsat, împreună cu fraţii din bisericile evanghelice, mă alătur creştinilor ortodocşi din ţara noastră şi vă adresez invitaţia să susţineţi o cruciadă evanghelistică în luna iulie 2008”. Să ne trăieşti, IPS, că ne trebuieşti – cam asta e vox populi la ora actuală. Sad, but true. If only IPS was the only black sheep in the higher levels of BOR...

Hit-ul lui Phil Collins Jesus He Knows Me e, în aceste zile, mai viu ca oricând. Cam ăsta e şi mesajul „cruciadei” de la Timişoara (for whoever has ears, let him hear):

You see the face on the TV screen
Coming at you every Sunday
See that face on the billboard
That man is me

On the cover of the magazine
There’s no question why I’m smiling
You buy a piece of paradise
You buy a piece of me

I'll get you everything you wanted
I'll get you everything you need
Don’t need to believe in hereafter
Just believe in me

Cos’ Jesus he knows me
And he knows I’m right
I’ve been talking to Jesus all my life
Oh yes he knows me
And he knows I’m right
And he’s been telling me
Everything is all right

I believe in the family
With my ever loving wife beside me
But she don’t know about my girlfriend
Or the man I met last night

Do you believe in God
Cos’ that’s what I’m selling
And if you wanna get to heaven
I'll see you right

You won't even have to leave your house
Or get out of your chair
You don’t even have to touch that dial
Cos’ I’m everywhere

And Jesus he knows me
And he knows I’m right
I’ve been talking to Jesus all my life
Oh yes he knows me
And he knows I’m right
Well he’s been telling me
Everything’s gonna be alright

Won’t find me practising what I’m preaching
Wont find me making no sacrifice
But I can get you a pocketful of miracles
If you promise to be good, try to be nice
God will take good care of you
Just do as I say, don’t do as I do

I’m counting my blessings,
I’ve found true happiness
Cos’ I’m getting richer, day by day
You can find me in the phone book,
Just call my toll free number
You can do it anyway you want
Just do it right away

There’ll be no doubt in your mind
You’ll believe everything I’m saying
If you wanna get closer to him
Get on your knees and start paying

Cos’ Jesus he knows me
And he knows I’m right
I’ve been talking to Jesus all my life
Oh yes he knows me
And he knows I’m right
Well he’s been telling me
Everything’s gonna be alright, alright

Jesus he knows me
Jesus he knows me, you know...

Arta - între iconografie şi idolatrie

Arta - între iconografie şi idolatrie – iată un subiect de meditaţie deosebit de generos. Care sunt premizele sale? Pentru început, am decupat din lecturi mai vechi câteva consideraţii - cred eu, extrem de pertinente – despre obiectul de artă, icoană, iconostas, cadru eclesial ortodox. Iată-le: „Obiectul de artă – arată Pavel Florenski în Iconostasul (Ed. Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1994) – deşi considerat ‚un lucru’, nu este câtuşi de puţin aşa ceva, nu este ergon, nu este mumia nemişcată, înţepenită, moartă a unei activităţi artistice, ci trebuie să fie înţeles ca un torent nesecat, emreu activ al artei înseşi, ca o lucrare vie, în neîncetată pulsaţie a artistului, deşi întreruptă, prin timp şi prin spaţiu, totuşi inseparabilă de el, în care continuă să strălucească şi să surâdă culorile vieţii, o energie a spirirtului care nu încetează nicicând să emoţioneze.” Vorbind despre cadrul eclesial ortodox - ca sinteză a artelor - în care se petrece drama muzicală a Liturghiei, Floronski scrie: „Să ne aducem aminte că sinteza cadrului eclesial nu se limitează la sfera artelor plastic, ci atrage, implicit, arta vocală şi poezia – o poezie de toate felurile – oficiul divin sutuându-se el însuşi pe un plan estetic, asemenea dramei muzicale. Totul este subordonat aici unui singur scop – efectul catarctic al acestei drame muzicale. Totul se află într-o subordonare reciprocă, iar ceva care să poată fi luat separat nu există, sau cel mult poate avea o falsă existenţă.”

Pentru Florenski icoana este „mai mult decât ar putea fi prin ea însăşi atunci când devine o vedenie cerească sau mai puţin decât ea însăşi, atunci când nu descoperă niciunei conştiinţe lumea suprasensibilă, înacest caz nefiind altceva decât scândură pictată.” Şi încă: „pictura ca atare este întotdeauna ceva mai mult sau mai puţin decât ea însăşi. Scopul oricărei picturi este de a-l aduce pe privitor dincolo de ceea ce îi oferă, la modul senzorial, culroile şi pânza, într-o anumită realitate. Dacă pictorul nu şi-a atins scopul – în general, sau înraport cu un anumit privitor – iar lucrarea nu indică o altă direcţie decât înspre ea însăşi, atunci nu poate fi vorba de operă de artă, ci de o mâzgălitură, o nereuşită etc..” În acelaşi spirit, Jean-Luc Marion scrie - în Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană - o privire fenomenologică (Ed. Deisis, Sibiu, 2000): „Mai mult decât oricare din celelalte arte, pictura are de-a face în mod nemijlocit şi esenţial cu opţiunea morală. Nu degeaba primii creştini revendicau pentru Hristos, care scoate din iad pe cei ţinuţi acolo, titlul de Orfeu. Aducând ne(mai)văzutul la lumină, orice tablou participă la o înviere, orice pictor îl imită pe Hristos.” Orice contemplare a icoanelor – afirmă Bunge în Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov (Ed. Deisis, Sibiu,1996) – „trebuie întotdeauna să ducă dincolo de reprezentare, spre ceea ce este reprezentat în ele, pentru că omul a fost chemat în vederea unei deveniri, şi anume de la a face pasul de la ‚chip’ la ‚asemănare’”.

Icoana – arată Leonid Uspenski în Teologia icoanei (Ed. Anastasia, 1994) – „nu este o imagine a naturii divine; ea este imaginea unei Persoane divine întrupate” şi „nu este o artă care ilustrează Sfânta Scriptură, ea este un limbaj care îi corespunde, care îi este echivalent, corespunzând nu literei biblice şi nici cărţii ca obiect, ci propovăduirii evanghelice, adică tocmai cuprinsului Scripturii, sensului ei, aşa cum se întâmplă cu textele liturgice; icoana are acelaşi rol liturgic, dogmatic şi educativ ca şi Scriptura. Unitatea dintre imaginea liturgică şi cuvântul liturgic are o importanţă capitală, dat fiind că aceste două moduri de expresie se controlează reciproc: ele trăiesc aceeaşi existenţă şi au, în cult, o acţiune ziditoare comună. Renunţarea la unul dintre aceste moduri de expresie antrenează decăderea celuilalt. Este ceea ce s-a petrecut cu iconoclaştii din sec. VIII-IX: renunţarea la imaginea sacră s-a soldat cu o completă decadenţă a vieţii liturgice şi, implicit, a vieţii spirituale.” Orice contemplare a icoanelor – afirmă Bunge - trebuie întotdeauna să ducă „dincolo de reprezentare, spre ceea ce este reprezentat în ele, pentru că omul a fost chemat în vederea unei deveniri, şi anume de la a face pasul de la ‚chip’ la ‚asemănare’”.După Uspenski, cultul icoanelor „ar trebui să fie un început al vederii lui Dumnezeu, începutul unei vederi faţă către faţă.”, iar iconostasul („hotarul dintre lumea văzută şi cea nevăzută”, în viziunea lui Florenski), a cărui definitivare – aflăm din cartea lui Bunge - i se datorează lui Teofan Grecul şi lui Andrei Rubliov, „era menit să releveze concentrat întreaga iconomie a mântuirii din Vechiul Testament şi până la Judecata de Apoi”.

Câte ceva despre capodopera iconografiei ortodoxe: icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov. În iconografia novgorodiană de dinainte de Rubliov trinitatea era reprezentată – sub influenţe occidentale – astfel: aşa-numita Paternitate (Tatăl sub forma unui bătrân şezând pe tron şi ţinând în braţe un copil (Fiul), care ţine în braţe un medalion minuscul în care se află înscris un porumbel (Duhul) sau aşa-numita Treime neotestamentară, înfăţişând pe Fiul şezând pe nori de-a dreapta unui bătrân (Tatăl), între ei planând un porumbel (Duhul). Polemicile din sec. XVI-XVII din Rusia au culminat cu interzicerea acestor reprezentări şi autorizarea exclusivă a Troiţei lui Rubliov. „Totuşi, până astăzi – afirmă Gabriel Bunge – aceste ‚erezii’ în culori, în ciuda stridenţei lor dogmatice evidente, tronează nestingherite pe foarte multe iconostase din bisericile ‚ortodoxe’ actuale.” Rubliov (influenţat de mistica Tremii a Sf. Sergie din Radonej) a conceput Troiţa sub faimoasa ‚teofanie’ de la stejarul Mamvri, reprezentată încă din antichitatea creştină sub forma scenei ‚ospeţiei lui Avraam’. Reprezentarea lui Rubliov „merge pe linia dominantă a tipului angeologic care insistă pe identitatea deplină a celor trei îngeri.” În icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov, Fiul – „aflat în centrul imaginii şi arătând cu mâna dreaptă spre potirul jertfei sale, Îl roagă din priviri şi cu plecarea supusă a capului pe Tatăl aflat în dreapta Sa să trimită pe lume pe Duhul Sfânt aflat în stânga Sa. Plecându-Şi şi El capul supus spre Tatăl, Duhul Sfânt îşi manifestă disponibilitatea de a desăvârşi opera mântuitoare şi revelarea Treimii. Hlamida (mantia) Duhului are culoarea verdelui delicat – la ortodocşi e culoarea Cincizecimii, când bisericile sunt împodobite cu verdeaţă proaspătă. Verdele - simbolul vieţii celei noi – e Duhul ce dă viaţă şi face să crească. Stânca din spatele Duhului este Pământul, a cărui faţă o înnoieşte Duhul. Despicătura din stâncă, din unele copii, e acea stâncă lovită şi ruptă de toiagul lui Moise, care a făcut să ţâşnească apă vie poporului însetat.” La Rubliov – arată Florenski – „cultura umană este reprezentată de edificii, lumea vie de copac, iar pământul de stâncă; toate acestea par infime şi neglijabile faţă de nesfârşita şi neistovita comuniune în dragoste; totul se află aici lângă ea şi pentru ea; căci prin situarea sa deasupra dosebirilor dintre bărbat şi femeie, mai presus de vârstă, dincolo de orice condiţionări şi delimitări terestre, comuniunea în dragoste reprezintă cerul însuşi, realitatea necondiţionată, supremul şi adevăratul bine, mai presus de toate câte există. Andrei Rubliov a întruchipat această viziune a lumii, pe cât de nepătrunsă cu mintea omenească, pe atât de cristalină şi fermă, de adevărată şi neschimbătoare.”

În ziua de astăzi, când iconografia e în criză (aşa cum îndreptăţit observa Gabriel Bunge, referindu-se la ‚ereziile’ în culori ce împodobesc chiar şi bisericile ortodoxe), iar primatul „originalităţii artistului” constituie o obsesie, a vorbi despre idolatrie aşa cum a fost ea definită în epocile medievale (sau chiar şi mai înainte) este – cel puţin – un anacronism. Idolatria zilelor noastre vizează asfel noile zeităţi, „propovăduite” de mass media prin fenomenul pop culture: filme, muzică, televiziune. Care este aşadar statutul imaginii, azi? „Imaginea – afirmă Marion - a fost eliberată, e liberă de orice cenzură, de orice limită tehnologică, de orice ‚original’, refuzând să revină la vreun ‚original’. Azi, imaginea se găseşte eliberată de orice original, devenind ea însăşi numaidecât şi obligatoriu un original („pseudo- sau contra-original”). (Există, din fericire, şi excepţii. Filmele unor regizori - deveniţi deja clasici în istoria cinematografului - precum: Griffith, Eisenstein, Dovjenko, Murnau, Chaplin, Vidor, Bunuel, Dreyer, Welles, Renoir, Antonioni, Fellini, Pasolini, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Bergman, Bresson, Godard, Tarkovski, Nikita Mihalkov, Abuladze, Sokurov, Forman, Menzel, Abuladze, Zanussi, Wajda, Ray, Jancso, Kusturica, Dragoevic, Fosse, von Trier, Aronofsky, Mircea Săucan, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Cristian Mungiu şi alţii recuperează – cu mai mult sau mai puţin succes – jocul secund al realităţii, propunând o poetică a filmului şi un limbaj cinematografic adesea insolit şi fascinant.) Astfel, sacrul „nu se mai disimulează, pentru că – afară dacă nu dispare – apare în „marile mese” [grand messes] care constau de acum înainte în congrese politice sau întâlniri sportive decât în celebrări euharistice.” Sau, cum spunea regizorul Pier Paolo Pasolini, „fotbalul este ultima reprezentaţie sacră a timpului nostru. Fotbalul este spectacolul care a substituit teatrul." Ce devine pentru noi imaginea, azi, în epoca audio-vizuală a istoriei? „Mai mult decât o modă – devine o „lume” (Marion), în care, ca şi obiectele industriale, „imaginile depind de o producţie, de o societate de producţie”, iar imaginea de televiziune îşi ia drept măsură voyeur-ul: „orice imagine e un idol sau nu este văzută”. „A fi – scrie Marion - înseamnă a fi perceput”. Dorinţa de imagine seduce – „dorinţă de a deveni totul o imagine” - şi „epuizează toată înţelepciunea timpului nostru: chiar şi înţeleptul este înţelept prin imaginea sa, e înţelept ca o imagine”. Ecranul (monitorul) este – vezi Zapping, excepţionalul scurt-metraj pe această temă, realizat de Cristian Mungiu sau chiar filmul lui Darren Aronofsky, Requiem for a Dream - idolul vremurilor noastre, căci „difuzarea şi producerea de imagini n-are drept scop deschiderea unei lumi, ci închiderea acesteia printr-un ecran; ecranul substituie lucrurilor lumii un idol reînnoit fără încetare de voyeur-i, idol multiplicat fără limite spaţiale şi cronologice, cu scopul de a atinge amploarea cosmică a unei contra-lumi” în care, „structural idolatră, imaginea televizuală ascultă de voyeur şi nu produce decât imagini prostituate” (Marion). Ce loc mai rămâne pentru comunicare, pentru comuniune? „’Comunicarea’ nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i, fără original (aşa cum se întâmplă în cazul icoanei, care ne retrimite spre Prototip) – dar contrazice orice comuniune.”

Zante 2008 in pictures

Eh, cam aşa a fost în Zakynthos (aka Zante) – see more info here. Pozele ne ajută să ne amintim de plajă, de Navaggio, de măslinul vechi – zice-se – de peste două mii de ani, de catedrala Sf. Dionisos, de restaurantul de patru stele Meandros (care mi-a amintit involuntar de titlul filmului meu de suflet, de cinci stele, Meandre), de ţărmul cu marea de culoarea smaraldului, de Porto Roma. Una peste alta, s-au adunat câteva memories to be treasured and held dear.

Good from bad. Zante 2008

Ne-am întors (mai bronzaţi, mai răsfăţaţi – de soare câtu-i ziua de lungă, de mâncare grecească, de plaje cu nisip fin şi mare albastră) din staţiunea Kalamakis de pe insula Zakynthos (aka Zante) - see photos here. Cazarea a lăsat de dorit – cele trei stele din fudulia hotelului s-au dovedit trei steluţe de motel modest dotat cu mobilă veche, gresie mâncată de carii, diverse insecte pripăşite clandestin la noi în cameră şi – last, but not least – o artilerie grea de mosquitoes care – cum altfel? – au preferat fresh meat şi-au tăbărât, noaptea, pe sărmanul Theodor, pe mine şi pe Raluca lăsându-ne în pace. Astfel că, răpus de „scula minusculă cu pretenţie de nas” (vorba lui Topârceanu), Theodor ar fi spus, dacă ar fi văzut aventurile comisarului Colonescu (alias Sergiu Nicolaescu) din block buster-ul local Cu mâinile curate: Un fleac, m-au ciuruit. Ei, am avut parte şi de air condition (ce fusese reglat să nu coboare sub o anumită temperatură), de un ventilator ce ne-a mai răcorit noaptea, de o kitchinetă şi de un televizor setat (de firma organizatoare din România) să prindă doar două posturi: N24 şi TVR Internaţional. Într-una din zile, zappând, am nimerit peste o extrem de interesantă emisiune realizată de Cristian Ţopescu: Meciul ideilor. Tema: legătura dintre teatru şi sport. Invitata acestei ediţii: criticul teatral Marina Constantinescu. Extraordinar echilibru au izbutit aceşti doi realizatori TV de primă mână să imprime celor 20 de minute de emisie. S-a vorbit – pornind de la nişte consideraţii amare despre teatru şi sport, rostite cu mult timp în urmă de Mihail Sebastian, Camil Petrescu ori Pier Paolo Pasolini - despre teatru ca sport şi despre sportul ca teatru, despre necesitatea antrenamentului – psihic şi fizic - în viaţa unui actor care se respectă, despre disciplina interioară a publicului de teatru vs. audienţa de ordinul zecilor de mii de suporteri la un football match, despre importanţa studiului şi a muncii de pregătire a unui rol în vederea obţinerii spontaneităţii, despre trista realitate din audiovizualul contemporan (românesc, cel puţin), când emisiuni şi personalităţi sunt sacrificate - în numele ideii de rating – în favoarea unor aşa-zise vedete, certate – fără excepţie – cu limba română. Aşa s-a întâmplat cu excepţionalele emisiuni ale Iulianei Ciugulea (Caravana premierelor şi Travelling circular), la care directorii TVR – nota bene: post naţional, nu comercial - au renunţat arbitrar pe motiv că nu au rating. Chiar emisiunea Marinei Constantinescu (Nocturne) a fost scoasă din grilă (după ani de zile în care a adus o notă de excelenţă în programul TVR) pe acelaşi motiv aberant. Când ne vom da seama de gravitatea acestui fenomen – spunea Marina Constantinescu – mă tem că nu se va mai putea face nimic.

Am degustat mâncarea de la câteva taverne şi restaurante, îmbiaţi de proprietarii lor ce stăteau la pescuit de clienţi în poartă şi ţi se adresau cu: Hi! Nice to see you again! How are you?, iar unii chiar alergau spre tine şi te pofteau insistent să le treci pragul, momindu-te chiar cu o reducere de 10% – cum s-a întâmplat cu patronul acela italian, mic şi-ndesat, ce mi-a amintit simultan de Phil Collins şi Dany de Vito. Foarte curând însă am constatat că meniul era cam acelaşi peste tot. Ne-am mulţumit cu musaca, grill de pui şi miel, mâncare de legume şi, desigur, icecream & natural juices.

Am făcut turul insulei cu autocarul (opt ore) şi am poposit în câteva cătunuri, la o mănăstire şi am luat apoi o barcă pentru a vedea câteva mici peşteri pitoreşti de pe ţărm. În biserica mănăstirii am stat doar câteva clipe – reprezentările picturale ultraevlavioase de pe pereţi m-au scos repede afară. Dar am mers - duminică (de praznicul Sf. Apostoli Petru şi Pavel) - în capitala insulei (orăşelul se numeşte tot Zakynthos), unde am căutat să ajungem la catedrala în care sunt depuse moaştele bine păstrate de vreme ale Sf. Dionisos – sfântul ocrotitor al insulei. Acolo am prins partea de final a Liturghiei, ce începuse pesemne la ceasurile opt ale dimineţii, iar noi am ajuns la zece. Catedrala are un iconostas ce te poartă – aşa cum îi stă bine unei catapetesme ortodoxe – spre înalt, spre absolut. Printre frescele de pe pereţi sunt însă inscripţionate şi câteva rânduri de reprezentări religioase cu danteluţe, nori şi culori pestriţe, ce par din alt film. Dar – bucurie mare - la magazinul de icoane am găsit foarte multe icoane pictate pe lemn, cu foiţă de aur, într-un autentic stil bizantin. Acestea erau, într-adevăr, din acelaşi film (din acelaşi program iconografic) cu iconostasul bisericii.

Refreshing achievment: vreme de şapte zile n-am auzit manele în română - mă rog, în limba în care se chinuie să cânte maneliştii (dintre care, aflu azi de la TV, unul şi-a transformat numele în trade mark). Pentru ca bucuria să nu fie deplină, melodiile greceşti ce formau fondul sonor (în autocar, de pe ferry, din restaurante etc.) aveau un pronunţat iz de manele – tot plângăreţe, tot sârbo-turcizate. Excepţie: cluburile şi barurile în aer liber (pe care nu le-am frecventat), de unde venea un cu totul alt sound: hit-uri englezeşti şi americane din anii 50, 60, 70 şi 80. Într-una din zile am luat un ferry (croaziera a durat tot opt ore) pentru a înconjura insula şi a vizita câteva din punctele ei de atracţie – în special Navaggio şi Blue Caves.

În câteva seri am petrecut un timp fain alături de Anca, Sebastian şi de fetiţa lor de 5 1/2 ani, Irina. Chiar cu o zi înainte de întoarcerea acasă am servit prânzul la restaurantul unui hotel (Crystal) de trei stele (care arăta de cinci, dar – am aflat de la Tony, chelnerul care ne-a servit - managerul hotelului a renunţat la două din raţiuni de taxe), situat foarte aproape de plajă. Cum plaja se închidea între orele 7 p.m. – 7 a.m. pentru a proteja broastele ţestoase uriaşe care îşi depun ouăle în nisipul de pe ţărm (iar cei care nu respectă acest regulament riscă până la şapte ani de închisoare), am ascultat de sfatul dat de Tony, care ne-a spus că de pe terasa restaurantului se văd - seară de seară, uneori pe la miezul nopţii – uriaşele ţestoase. Am revenit în acelaşi loc pe la asfinţit (to have our supper) şi chelnerul avuse dreptate. Dotaţi cu lanterne puternice, am putut zări câteva exemplare feminine de caretta caretta în scurtul lor popas pe ţărm, pentru a-şi depune ouăle în nisip.

Pe ansamblu, viaţa în Zakynthos mi s-a părut o ciudată combinaţie între sărăcia locuitorilor (şi indiferenţa cu care-şi lasă – ca-n România, ca-n Turcia - multe clădiri neterminate) şi un cert avânt turistic (cluburi, baruri, taverne şi restaurante moderne, magazine de souvenirs unde – pe acelşi raft – găseşti statuete pioase cu Fecioara şi Pruncul, dar şi pe zeul Priap (in nude!), trupuri împreunate dionisiac sau calendare cu erotic images of ancient Greece), pentru că money talks. Ce loc mai rămâne atunci pentru kalokagathia duhovniciei creştin ortodoxe? Ia, ici-colo câte o icoană rătăcită printre Hrişti (cu inima însângerată şi-mprejmuită de-o coroană de spini) ce-şi dau patetic ochii peste cap şi Fecioare pios reprezentate, acoperite de-un văl din care, discret, iese un vârf de deget (ipostaza kitsch a lui Theotokos în versiune apuseană a fost parodiată haios de Sydney Pollack în secvenţa photo session din Tootsie) mai aminteşte de splendoarea creştinismului răsăritean peste care nu şi-a pus ştampila evlavia dulceagă, ideologiile sau modele picturale. Încă şi încă o dată n-avem decât să alegem binele din rău (adică din cocktail-ul acesta numit viaţă), că din altă parte (aveau dreptate fraţii Strugaţki în motto-ul pe care şi l-au ales pentru nuvela lor, Picnic la marginea drumului, folosită de Tarkovski drept pretext pentru filmul său în straie SF, Stalker) n-avem de unde-l alege.

The cottage & the mansion

Once upon a time there was a woman who owned a little cottage. Every detail of her little cottage was just the way she wanted it. It was very small, but it met all her needs. She was very proud of her cottage and she enjoyed having friends over to share the warmth of her home. She loved baking and would share her sweets with her friends. Another lady lived in a huge mansion. Her home had dozens of rooms, each with their own purpose. She had maids and servants to answer her every whim. She loved her home in all its glory. One day, the lady who lived in the mansion was travelling around the town when she passed by the little cottage. The lady who owned the cottage was outside working in her garden. Suddenly the lady from the mansion felt very sorry for the lady in the cottage. She had such a small house and she had to do all the work herself. She would never know the vastness of the mansion and how easy it was to have servants and maids do all the work.

Those of us who were born blind are like the lady in the cottage – said a blind person, providing us with a clue to this little story. We have never known sight so we don't spend time missing it. We have figured out how to function with what we have. (This sounds very much like Bjork’s fabulous lyrics for the song I've Seen It All, in Lars von Trier’s movie Dancer in the Dark: I've seen it all, I've seen the dark / I've seen the brightness in one little spark. / I've seen what I chose and I've seen what I need, / And that is enough, to want more would be greed. / I've seen what I was and I know what I'll be / I've seen it all - there is no more to see!) There are (and there have always been) so many parents who agonize over their blind child's loss. They know what it is like to live in the mansion and want that for their child, who’s happy with his or her cottage life. The real shame is when the blind child learns to envy the sighted because the differences are never let go by the parents. If you feel sad or guilty because your child can't see, then find some way to let go. These feelings will only consume you and they could consume your child if he or she learns them. Negative attitude is a far worse disability than being blind. So, let go!

Orthodox Planet

Primesc – de la OC – o carte foarte articulată (şi argumentată) dogmatic despre „adevăraţii creştini”, „adevărata Biserică”, „adevărata credinţă” etc.: Non-Ortodocşii, de Patrick Barnes. Canoane bisericeşti din vechime (dar şi fragmente din diferiţi teologi) sunt invocate spre a accentua caracterul sobornicesc (catolic) al Bisericii şi, implicit, caracterul eretic al creştinismului apusean. Acolo unde, în scrierile teologice e loc – cât de mic – de interpretare, de toleranţă pentru heterodoxie, autorul intervine prompt pentru a sancţiona sever pe cel rătăcit (Fr. Kallistos Ware being one of them), dornic să „îndrepte” şi să „lămurească”... Astfel de convingeri ascuţite, de limbaj ce nu admite nuanţe, diferenţe, grade îmi par de pe o altă planetă. De pe planeta Ortodocşilor, poate. Eu mă mulţumesc – îmi place Tarkovski şi al său omagiu adus Terrei: filmul SF Solyaris - cu Planeta Pământ. Aş fi vrut să aflu cine e traducătorul versiunii în română, cum sună titlul în original, însă editura Ecumeniţa din Galaţi a considerat că aceste detalii despre carte e bine să rămână o taină.

Sunt obişnuit – încă de pe când am călătorit în UK, şi chiar de mai înainte - cu acest tip de angry (young) men.. Franky Schaeffer, proprietarul edturii unde cartea a apărut în SUA – Regina Orthodox Press – este el însuşi un convertit la Ortodoxie şi un pătimaş apărător al „dreptei credinţe” împotriva „impurităţilor” şi „adăugirilor” heterodoxe de-a lungul veacurilor. Toate bune şi frumoase, fundamentaliştii de serviciu se ocupă cu sârg de vegherea ca nu cumva să se întâmple „rugăciuni împreună” şi „împărtăşiri” între pravoslavnici şi heterodocşi. Cine este însă îndrituit să vegheze respectarea celorlalte – nenumărate – canoane, ce ţin de ortopraxis, de obligaţiile ce le revin şi lor, călăuzelor duhovniceşti ale neamurilor, nu doar laicilor? Cine ia la întrebări turma de păstori cu sau fără barbă, cu sau fără pofte nemăsurate de câştig, cu sau fără vocaţie? Chestiunea ţine de „ordinea interioară”, de aranjamentele bizantine / balcanice ale acestui organism cu „circuit închis”, de acoperirea unora de către ceilalţi – with God on their side, of course. Şi replica unei astfel de întrebări este, invariabil, aceeaşi: Mult ni s-a dat, mult ni se va cere. Noi vom da socoteală pentru faptele noastre - ar spune cei mai presus de orice bănuială. Ceea ce - poate - e fair enough after all.

Îmi amintesc o scenă dintr-un roman ce surprinde - fără edulcorarea realismului socialist – înălţarea unuia dintre primele oraşe socialiste: Intrusul, de Marin Preda; prin 1984 avea să ajungă pe ecrane şi versiunea cinematografică a romanului – excelentul film de Constantin Vaeni, Imposibila iubire. Ei bine, există acolo o scenă în care tânărul Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu) repetă – la ceas târziu de noapte, în spălătorul comun pe care-l împărţea cu nişte brigadieri - conţinutul statutului de UTM-ist, fiindcă a doua zi urma să fie primit în rândurile UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea PCR). Îl ajută şi verifică loialul său amic, uriaşul Costică (Valentin Teodosiu). Şi învaţă Călin „ca la carte” obligaţiile UTM-istului, corectându-se de fiecare dată când a greşit o virgulă – ştie el ce ştie, că doar a mai fost „sărit la numărătoare” şi altădată. Atunci când vrea să treacă la secţiunea „Drepturi”, Costică îi spune: „Lasă drepturile, mie să-mi ştii obligaţiile, că dai mâine peste unul care vrea să se dea grande şi se leagă de-o virgulă nepusă unde trebuie, de iar te trezeşti sărit la numărătoare”. Vasăzică: întotdeauna există unii – majoritatea - de se preocupă să tocească obligaţiile, în vreme ce alţii – casta privilegiaţilor - îşi numără drepturile şi abuzează cu cinism de funcţii, de influenţa pe care-o au. Clasificare valabilă deopotrivă pentru oamenii în uniformă (of whatever kind) şi pentru cei care se îmbracă după cum le place.

This above all

În pericopa evanghelică a zilei ni se aminteşte de îndemnul hristic: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei, 7.15) Cum îi identificăm pe aceşti „lupi răpitori”? „După – ne spune tot Hrist-ul – roadele lor”. Şi acum începe partea cea mai frumoasă: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?” (Matei 7.21-22) Frumoasă, într-adevăr, căci este vorba despre faptele bune născute din dragoste („charity”) - aceea fără de care nu suntem nimic alta decât „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Corinteni 13:1), ori pungă de venin cu care pârjolim tot în jur, dimpreună cu al nost’ suflet.

Revenind la „roade”, întrebarea care mă urmăreşte e: who is to judge over the fruits? În ceea ce mă priveşte, am ales: When you get what you want in your struggle for self, / And the world makes you King for a day, / Then go to the mirror and look at yourself, / And see what that guy has to say / For it isn't your Father, or Mother, or Wife, Who judgement upon you must pass. / The feller whose verdict counts most in your life / Is the guy staring back from the glass. Dale Wimbrow (în al său poem, The Guy in the Glass) – ca, de altfel, bătrânul Will: "This above all: to thine own self be true, and it must follow, as the night the day, thou canst not then be false to any man." - was right: He's the feller to please, never mind all the rest, / For he's with you clear up to the end, / And you've passed your most dangerous, difficult test / If the guy in the glass is your friend. The guy in the glass, that is one’s conscience – for he who needs expliciteness at all cost. Şi-apoi mai e ceva: „roadele” care ne ajută să deosebim binele de rău pot fi adesea înşelătoare, căci nu o dată se întâmplă să vedem doar „vârful icebergului” şi să tragem concluzii pripite (ca în poemul Prisoner and Judge, de Ian Serrailler: „The prisoner was walking round / and round the prison yard. / He had a low forehead and / cruel eyes; / You couldnt trust him anywhere. / He dressed up as a judge; he put on a / wig and robes / And sat in court in the judge's place. / And everyone said: "What a deep forehead he has, / what learned eyes! / How wise he looks! / You could trust him anywhere." / The judge was sitting in court in the / judge's place. / He had a deep forehead and / learned eyes; / You could trust him anywhere. / He dressed up as a prisoner; he put on a / prisoner's clothes / And walked round and round the prison yard. / And everyone said:"What a low forehead he has, / what cruel eyes! / How stupid he looks! / You couldn't trust him anywhere.”) The old English adage is true: If the beard meant everything, the goat would preach.

Atât paginile sapienţiale din Matei, cât şi poemele lui Dale Wimbrow şi Ian Serrailler, teatrul lui Shakespeare, precum şi proverbul englezesc vor să transmită un singur lucru: Jos bărbile! Sau, măcar: Beware of the mask! Şi ajungem, iar, la Eminescu: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, / Şi de plânge, de se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine."

Winged Horses

I was born into a world full of angels and kings

and there was some place to grow and someone to be

and even the horses had wings

and even in the darkest of storms you knew that the sun was still there

and even the horses had wings

it was that special kind of world, with its heart set on laughter

and the sun was meant to be touched and the dream to be after

at the end of each day was the wonder of each night

and even the horses had wings

that was the world that I knew as a child

I can’t believe it’s changed - it’s got to be the world

and somehow we can mend it like it was

we can make it like it was before

when even the horses had wings

I’m dying in a world that will die before death

because angels don’t exist and kings never laugh

and I’m afraid I’ve forgotten I believed that there really was a world

where even the horses had wings

here am I, alone now

...there was something that I meant to do,

but it’s been so long ago that I can’t remember what it was...

...horses...?

(Kathy Bates singing and playing ...even the horses had wings... in the tremendous film by Milos Forman - the first opus he made in the US: Taking Off)

From an All Saints' liturgical service to a barbique

Duminica întâi de după Rusalii, a Tuturor Sfinţilor. Predica de la Catedrală a avut ca miez un mesaj în care se recunoştea de departe agenda pro-ecumenică a Mitropoliei Banatului (a cărei scriere a început cu mult înainte), la cel mai înalt nivel: „Trebuie să ignorăm diferenţele dintre creştini şi să mizăm pe punctele comune, mult mai numeroase şi mai importante”. Din păcate nu s-a precizat nici până la care denominaţiune creştină se păstrează acele „lucruri comune”, care sunt limitele de toleranţă / acceptabilitate şi nici de unde anume e cazul să devenim circumspecţi. Nu ştiu ce să spun, probabil că pentru a fi un vajnic oştean al „Ortodoxiei luptătoare” (cu inamicul public nr.1: mişcarea ecumenică) e nevoie de o anumită stare de „beţie” („nebunie întru Hristos”) pe care – mărturisesc - nu o am. În acelaşi timp, nu simt nici dorinţa de a mă solidariza cu cei care susţin tendinţele BOR de „ieşire dintr-o lungă ipocrizie” (cum spunea deunăzi Daniel Vighi), marcate de activitatea lui N.C. – boss-ul BOR local. Ceea ce simt este o pronunţată circumspecţie şi nedumerire faţă de atâtea şi atâtea agende politico-religioase, faţă de atâta intoleranţă şi faţă de prea multe bărbi.

Am fost cu Theodor să se împărtăşească şi – aşa cum se obişnuieşte la Catedrală – am îngenunchiat alături de el cu o lumânare aprinsă-n mână (pe care mi-a dat-o o femeie, văzând că nu aveam). Theodor şi-a spus numele şi s-a purtat exemplar. După terminarea Liturghiei a început imediat o slujbă de pomenire a morţilor (a „adormiţilor întru Domnul”) cu sonorităţi ce mi-au amintit brusc de crâmpeie din coloana sonoră – fabuloasă! – a filmului ucrainean Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov). Apoi am plecat spre MJ, însă ne-am întâlnit în centru cu mama. Am poposit la un McDonalds, de unde - as usual - am plecat cu un after taste amar şi deloc plăcut. Tot îmi spun că nu mai vreau să calc never ever în acel loc şi tot mai comit o întoarcere, o dată la câteva luni.

La MJ Theodor a cântat tema din Amarcord (compusă de Nino Rota pentru filmul lui Fellini din 1973), pe care a ascultat-o şi învăţat-o aseară. Plus repertoriul stabilit de MJ. Cu Sergiu şi Tabita am vorbit despre Iluminism, Romantism, Simbolism. Îi aşteaptă o săptămână de examene.

Seara au venit după noi D&SH şi am petrecut cu ei până la miezul nopţii. Au pregătit un barbeque we fully enjoyed – in the company of their brilliant daughter and of their two German Shepherds. Very nice house they’ve got. And we had a great time.