P.S. Săptămâna viitoare, fiind prima din Postul Crăciunului, e rezervată – la sugestia lui Radu – filmului Ostrov. Nu l-am văzut, dar se pare că acum – fiindcă nu m-am opus - n-am încotro. Eu aş fi propus Copacul dorinţelor de Abuladze (artistic şi mai puţin „dogmatic”). Cu o altă ocazie...
Friday, 14 November 2008
Spleen vs. iluminare
P.S. Săptămâna viitoare, fiind prima din Postul Crăciunului, e rezervată – la sugestia lui Radu – filmului Ostrov. Nu l-am văzut, dar se pare că acum – fiindcă nu m-am opus - n-am încotro. Eu aş fi propus Copacul dorinţelor de Abuladze (artistic şi mai puţin „dogmatic”). Cu o altă ocazie...
Wednesday, 12 November 2008
JMJ

Seara am vrut să ajung neapărat la Zilele Blues-Jazz de la Capitol. Am prins astfel recitalul sextetului croat Another Spring (prezentator: Florian Lungu). Au cântat classic jazz de tip main stream, nesperat de smooth & relaxing.
Spre midnight finii noştri ne-au dus la gară. Cuşeta (de 6 persoane) a fost curată. Mai puţin – trăim doar în România – privata, care dădea pe dinafară şi părea dintr-altă lume, în care igiena şi bunul simţ sunt noţiuni şi practici necunoscute încă. (So what – nu-i aşa? Sunt atâtea altele mai importante în lumea asta decât igiena şi păstrarea în curăţenie a privatei...)
Luni dimineaţa am ajuns la Bucureşti. Ne-au aşteptat cu maşina Dan şi Alex. Am mers la Bebe & Coca (fratele şi cumnata lui Dan), unde-am stat până pe la prânz. Atunci a venit de la şcoală şi Daria, nepoata lui Dan care e în clasa I. Pe Matei, fratele ei cu doi ani mai mare, aveam să-l întânim aboia seara. Tot atunci aveam s-o revăd (după aproape zece ani) pe mama lui Dan, în care nu mă pot abţine să n-o văd pe Luminiţa Gheorghiu, minunata actriţă care-a jucat-o pe Catrina Moromete. Pe la prânz am plecat în centru. În Piaţa Victoriei ne-am întâlnit cu Adrian Enescu. Am stat cu el pe o bancă în parc, în timp ce Raluca s-a ocupat de Theodor şi de Daria. De. A.E. m-am despărţit cu o plasă plină de CD-uri cu diferite muzici şi-un hard pentru computer. Daria a fost inepuizabilă cu poveştile ei - l-a cucerit şi pe A.E., iar mie chipul şi temperamentul ei mi-au amintit de actriţa deosebit de pretty, Adriana Şchiopu (interpretă în Concurs, Croaziera, Sfârşitul nopţii). După cină am pornit – cu Dan şi cu Theodor - spre Sala Polivalentă. Raluca mai rămăsese o vreme în centru cu VS şi SP, ajunşi din Timişoara tot pentru concertul extraordinar al lui Jean Michel Jarre. Seara, timp de aproximativ 90 de minute, Sala Palatului s-a transformat miraculos în pistă de aterizare pentru nave spaţiale, asemenea celei din memorabilul film Close Encounters of the Third Kind: numeroase synthesizers, oglinzi, lasere, lumini colorate, videoproiecţii şi un sunet – poate prea tare - inconfundabil (chiar muzica – îmbunătăţită, remixată – din primul său album, Oxygene) purtând marca Jean Michel Jarre au fost ingredientele acestui mega-concert. Theodor a ascultat atent şi a recunoscut – spre deosebire de mine – cele şase momente din Oxygene. Cei aproape 5000 de spectatori l-au ovaţionat pe JMJ, căruia i-au smuls două bisuri şi promisiunea de a reveni în Bucureşti şi pentru un concert outdoors.
Marţi dimineaţa m-am întâlnit cu amicii mei cinefili - mai tinerii, IM şi VV, timişoreni stabiţi acum în Bucureşti. Am povestit despre filmul românesc, despre film în general. Sunt amândoi nişte figuri, iar bogăţia lor se numeşte entuziasm de cinefil. El, entuziasmul, nădăjduiesc să-i ţină tineri cât mai multă vreme, dacă şi-l altoiesc cu – vorba Elenei Dulgheru – „har, ceva cultură şi seriozitate (peste care suprapui, dacă vrei, şi sosul ludic personalizator”. Am atins cu ei şi delicata problemă a imposturii în critica actuală de film din România. Impostură care, ce-i drept, este ademenitoare. Dă bine să te afli în treabă, să murdăreşti, să fii cinic. Să fii „cool”. Atunci însă când viaţa nu-ţi mai pare atât de lungă, nu mai dai atenţie tuturor răutăţilor, bârfelor, scandalelor, pamfletelor pentru că – tot E.D. o spune – „se moare repede din asta - clinic şi neurologic, în primul rând”. Pe la 15.45 (nu mult după ce am fost apelat de Pr. Valerian de la Pătrunsa, pe care sperăm să-l revedem în câteva zile) am urcat într-un IC (inter city) cu direcţia Timişoara. Interiorul garniturii e impresionant, parcă n-ar fi tren de clasa a doua din România anului 2008. Ei bine, în clipa când intri în privată, mizeria şi miasmele te coboară cu picioarele pe pământ. În gara Timişoara Nord (which has seen much better days) ne-au aşteptat Claudiu şi Tatiana. We’re back home again, but not for too long.
The wedding

Recepţia a fost – ca şi slujba laică de la oficiul stării civile, ca şi prânzul de după, ca şi cununia religioasă de la bisericuţa Mitropoliei – un succes şi o mare pricină de bucurie. E clar că nici Mike şi nici Gabe n-au stat cu mâinile-n sân, ci ne-au luat pe toţi – şi pe miri mai ales – în palmele lor îngereşti. Indeed: every good and perfect gift comes from above. (Da, da, da, e o „figură de stil”, domnilor ultra-raţionalişti care citiţi aceste rânduri şi strâmbaţi din nas pentru că nu credeţi în existenţa îngerilor / arhanghelilor / demonilor etc. Dar e o metaforă vie, nu o simplă vorbă-n vânt.)
Mirii au dansat cei dintâi un blues cu sonorităţi şi versuri...marinăreşti: Sailing (Rod Stewart). Naşii au optat şi ei pentru un blues (dar autohton): Bună seara, iubito – unind astfel dimensiunea orizontală („I am sailing home again across the sea / I am sailing stormy waters to be near you, to be free”) cu cea vericală („bună seara, iubito / te-aştept ca din cer”). Muzica - de diverse genuri - a fost mereu agreabilă. Pentru un ceas am fost (cu dezlegare de la miri) ajutor de DJ şi am ales câteva piese româneşti (Iubirea cea mare, La fereastra ta, Vara amintirilor, Te-am găsit, Să nu uităm trandafirii, Te-aş alege din nou, Gaşca mea, 1000, Baby, Numele tău, Medley cu Florin Bogardo Stela Enache, Romanţă fără ecou etc.). La debutul meu ca assistant DJ am comis totuşi o gafă (când am făcut selecţia, am inclus – deşi lumea nici n-apucase bine să se-aşeze la mese şi să digere aperitivul – Du-mă acasă, măi tramvai), dar am dres-o repede, înainte ca oamenii să asculte de nea Gică Petrescu şi să ia tramvaiul sau taxiul spre casă. Am stat mai mult timp împreună cu grupul de (ex-)ASCOR-işti, pe care-i cunoşteam. S-a mâncat bine (a fost un copios Sweedish bufet), s-a dansat şi s-a povestit până spre dimineaţă.
P.S. Orice nuntă şi orice poveste cu soacre şi nurori îmi aminteşte involuntar de episodul Rut din Vechiul Testament, remixat peste ani şi ani de Iasujiro Ozu în Tokyo Story. Acolo e vorba despre o noră care-şi iubeşte – cu fapta - socrul (şi soacra!) chiar şi după ce îi moare bărbatul, deşi s-ar putea sustrage datoriei faţă de mama defunctului ei bărbat. Din câte îmi amintesc însă, şi-n textul ebraic şi-n filmul nipon (admirabile amândouă) soacrele erau femei rezonabile şi nu sufereau de sindromul Guica. Altfel spus, le dădea mâna - şi lui Rut şi văduvei din Tokyo Story - să fie nurori bune şi devotate.
Saturday, 8 November 2008
Mike & Gabe
Cântec de oameni

Aflu că într-un recent top al celor mai frumoas

M-am întâlnit cu un coleg dascăl (ceva mai în vârstă ca mine), care – deşi de profesie inginer – a făcut şi teologia. Acum este în ultimul an şi mi-a spus că vrea să respire vreo 2-3 ani înainte de a se înscrie la un eventual master. E fed up cu ortopraxisul din lumea pravoslavnică. Prea multe bărbi şi prea multă barbă. Cred că îl înţeleg, deşi – thank God for that - nu cunosc „din interior” lumea bărbilor ortodoxe.
Theodor merge bine cu citirea în Braille şi, strunit de învăţător e mai cuminte şi mai atent. Astă-seară am fost cu el la filarmonică (unde am primit toţi trei o legitimaţie permanentă, după ce directorul a citit articolul despre Theodor în ziar) la un recital jazz Ionuţ Ştefănescu & friends (actorul Eusebiu Ştefănescu, Doru Roman la pecuţie, Horia Maxim la pian şi Pedro Negrescu la contrabas). Au cântat – între altele – teme din John Williams (Schindler’s List), Dave Brubeck şi Johnny Răducanu.
Thursday, 6 November 2008
Mirii anului 2008
Cu Raluca am participat astăzi (împreună cu Theodor, desigur) ca witnesses la căsătoria civilă a lui Claudiu şi a Tatianei. Prilej cu care le-am cunoscut neamurile apropiate – extremely nice and easy-going - şi ne-am reîntâlnit cu mutual friends (OB & MM) la Casa de Cununii de la Iulius Mall. A fost o zi superbă şi ca vreme şi ca timp petrecut împreună pe terasa Mall-ului şi, în prelungiri, la restaurantul Daf Jr. din comuna Giroc. Alegerea noastră ca witnesses la cununia civilă şi – peste două zile – ca nuni la cununia lor religioasă, o resimţim bucuroşi ca pe o participare a noastră la o rânduială bună, ca o invitaţie la responsabilizare, ca pe o invitaţie la părtăşie. Ca pe un dar de preţ pe care îl primim wholeheartedly. Mirii au fost – sunt – gorgeous şi totul s-a desfăşurat firesc, sub un cer senin şi la temperaturi ridicate, mai degrabă de august decât de noiembrie. Terasa restaurantului Daf Jr. este un unicat în zonă şi o oază de occident: design, decoraţiuni, cascada şi pârâul (artificiale, desigur), meniul delicios şi mai mult decât îndestulător şi – last, but not least – grupul sanitar încăpător, plăcut mirositor şi decorat cu faianţă şi gresie care cad la fix pe gusturile noastre.
Seara am trecut pe la sala unde au loc proiecţiile de al Documfest. L-am întâlnit pe dl. L.I. care se bucura de prezenţa celor peste 200 de spectatori într-o sală aliniată (ca de altfel toate sălile din clădirea respectivă: Casa Oamenilor de Afaceri) la standardele europene. Demersul d-lui de a organiza acest festival în Timişoara este lăudabil. Pe la 7.30 am ajuns la UVT unde am pregătit proiecţia cu filmul ceh în regia lui Jiri Menzel, Ciocârlii pe sârmă. Au fost – din nou – studenţi foarte mulţi şi foarte receptivi. Cum ar zice învăţătorul lui Theodor, au fost cuminţi şi atenţi. Câţiva s-au angajat în nişte discuţii libere pe marginea filmului, la sfârşit. Pe mine Ciocârliile m-au trimis la Noica (acela din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), la Steinhardt (cel din Jurnalul fericii mai ales), la Sonia Marmeladova (din Crimă şi pedeapsă) dar şi la totalitarismul din 451 Fahrenheit, la Chaplin şi la Căinţa lui Abuladze, la muzica pop românească a anilor 60-70: piesele Canarul (Phoenix) – pentru contextul politic din 1968, când cehii şi românii credeau c-au ieşit din colivia comunistă - şi mai ales Adevărul (Florin Bogardo) – pentru mesajul profund creştin (adevăr = dragoste şi invers).
Bubico

În privinţa celor scrise în Dilemateca pot spune doar atât. N-am citat-o pe E.D. în fiecare comentariu pe care l-am trimis pe Liternet. Am făcut-o în două rânduri. O dată cu referire la un film de-al lui Tarkovski (în articolul despre Stalker, Zona sau spaţiul taboric) şi atunci când m-am referit la filmele lui Dan Piţa de după 1985 (în textele Pas în doi: Apogeul unui regizor şi Dan Piţa – inspirat şi expirat). Am afirmat că E.D. scrie inegalabil (nu ştiu dacă asta mă transformă într-un „fan înverşunat” de-al ei) doar pentru că am remarcat că – din păcate – este singurul autor ce a publicat o carte (care nu este nici monografie şi nici patetică, aşa cum notează maliţios A.L.Ş.) despre Andrei Tarkovski din România. Îmi amintesc că acum vreo 12 ani am fost la Istambul şi, într-una din librăriile de acolo am găsit nu una, ci câteva cărţi despre marele regizor, scrise de autori turci, la care s-au adăugat alte câteva traduse în turcă. Totodată, cartea Elenei Dulgheru face apropierea (demers lădabil şi - în spaţiul românesc cel puţin - unic) între filmele lui Tarkovski şi icoana ortodoxă, aşa cum o înţelege Tradiţia Patristică a Bisericii de la Răsărit. Cât despre textul referitor la Dan Piţa, am citat-o pe E. D. fiindcă am găsit în rândurile ei (o cronică la Second Hand) o interpretare deloc pătimaşă, justă şi obiectivă a evoluţiei lui artistice, de după 1990 în special. Am remarcat limbajul elegant şi argumentele folosite. Ce-i drept, comentariul E.D. nu este teribilist, şocant, monden-umoral sau justiţiar-apodictic pentru a fi pe gustul lui A.L.Ş. & co. Altfel, cum spuneam şi pe Cinemagia, despre A.L.Ş. numai de bine.
Tuesday, 4 November 2008
Un zâmbet pentru mai târziu

Azi în ziarul Adevărul (ediţia de Vest) apare un articol despre Theodor: Băiatul cu auz absolut. Sigur, stilul jurnalistic se simte, însă - chiar şi cu exagerări - rândurile apărute azi în presă surprind the core of the matter: Theodor’s unusual ability to recognize sounds, to play the piano, to calculate. Nobleţea gestului jurnalistic obligă. Iar noi ne păstrăm zâmbetul pentru mai târziu.
Sunday, 2 November 2008
Umbrele strămoşilor uitaţi

În a doua zi de noiembrie am fost la cimitir, unde odihneşte TC, şi tot Raluca a fost cea care i-a găsit prima mormântul. Am lăsat o coroniţă pe piatra cea rece. De multe ori mă gândesc (şi cred că mutarea lui TC la cele veşnice, în 1993, mi-a sădit acest gând prima oară) că atunci când pierdem pe cineva drag (în ciuda neînţelegerilor avute cu acea persoană) simţim cumva că teama de moarte (care, în clipele când suntem slabi, ne chinuie cumplit) e, pentru câteva clipe măcar, neputincioasă. Ştim că ajungem şi noi „acolo” sau sperăm, cel puţin, că ne vom mai întâlni cândva. Sigur, asta e valabil pentru cei cu care suntem in love – mă refer, de bună seamă, la dragostea aceea de aproapele, care pe toate le rabdă şi le nădăjduieşte etc. (vezi Pavel, Corinteni I. 13) - pentru că nu am ajuns să fim out of love faţă de ei. Din păcate, se întâmplă şi contrariul, atunci când – aşa cum spune vorba populară - ne scoatem de la inimă pe cineva. Atunci într-adevăr, gândul că s-ar putea să împărţim veşnicia cu acea nedorită persoană devine de nesuportat.
Saturday, 1 November 2008
Cinemateque reloaded

În fine, filmul (pe care-l revăd a nu mai ştiu câta oară) mă invită să reflectez un pic (involuntar) la soarta Artistului (să-i numesc doar pe Dan Piţa şi pe Claudiu Bleonţ) mărturisitor de talent în vremuri ostile (anii optzeci), eşuat apoi în derizoriu când opreliştea ideologică a căzut (pentru că, nu-i aşa, oameni suntem, iar ispita-i mare). Şi-ajungem astfel tot la paradoxul lui Gide: Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare de libertate.
P.S. Last night, at the concert hall, they were playing Paganini (Concert no.2 for violin & orchestra) and Tchaikovsky (Symphony no. 6).
Friday, 31 October 2008
Bumper Stickers



De la Gladys primim o superbă ilustrată cu un arbore de-al iei din faţa casei, cu frunzele înroşite de bruma şi ceţurile toamnei din Oregan.
Stuart îmi trimite şi el o grămadă de poze din călătoria lui în Borneo – locuri exotice care i-au amintit de copilărie.
Wednesday, 29 October 2008
Staying cool

FD îmi trimite ca fw partea întâi a unui articol (N. Steinhardt şi problema demonismului) al lui Vladimir Tismăneanu (din Ev.z), cu referire la cartea Monahului de la Rohia, Jurnalul fericirii. VT decupează două din citatele care mi-au atras şi mie atenţia şi stima pentru Monah: cel despre Stat (transformat în Mamona) şi despre pactul cu diavolul. Faptul că autorul articolului în citeşte pe Steinhardt printr-o grilă...politică i-a dat apă la moară unui comentator în care a fiert mânia pravoslavnică şi, într-un comentariu de subsol de pagină, l-a ruşinat (pentru că n-a vorbit nimic de convertirea şi de fericirea descoperită în închisoare de autorul Jurnalului) pe nenea Tismăneanu, trimiţându-l la colţ să se căiască, să-l recitească pe Steinhardt, iar apoi să se spovedească (??!!). Au urmat, fireşte şi alte luări de poziţie la fel de...vigilente. Partea care mă priveşte din acest duel de idei (una dintre ele) e că nu am ajuns – încă! - la înţelepciunea (starea cool) de a trata detaşat şi, eventual, cu ironie, astfel de atitudini „justiţiare”. Care sunt, în fond, a piece of cake. E drept, it is a cake that stinks, but nevertheless a cake that I can choose not to have to do with. La urma urmei, e aşa simplu. Avem atâtea de învăţat de la ordinator. Putem alege între accept şi reject, putem alege să dăm save sau delete. Dar pentru toate astea e nevoie, cum zic, de acea stare de coolness pe care - atunci când ne slăbeşte voinţa (fiindcă cedăm şi semnăm, într-un fel sau altul, pactul cu Cel Înşelător) o ratăm. Cât de mult avem de învăţat de la felul de a fi dintr-o bucată al Monahului: „Diavolul: Să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care să recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie la un adevăr incontestabil? Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu“.
Tuesday, 28 October 2008
Orfeu & liceenii

Apropo de Orfeu. La Bucureşti a avut loc – en fin – premiera spectacolului Orfeu & Euridice, montat de Alexandru Darie, o nouă versiune muzicală de Adrian Enescu pe teme de Gluck. Ionuţ Mareş l-a văzut şi a fost impresionat. Mulţumit a fost – aflu prin telefon – şi compozitorul.
Monday, 27 October 2008
Class conflict

Sunt de acord cu fostul meu profesor de geografie (TG), care spune că numai un om inteligent poate să fie şi un bun (autentic, nefăţarnic) credincios. Reason & faith nu sunt neapărat (vezi Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt - seduşi, iar nu convinşi, de Ortodoxie) în antinomie.
Primesc de la OC un citat din Sf. Velimirovici care – cel puţin pentru moment – îl reprezintă destul de bine, în sensul că l-ar folosi oricând ca armă de apărare (?!): “Dezvoltarea intelectuală a unui om este foarte uşoară şi rapidă; despărţită însă de împreună-dezvoltarea cu mintea, de curăţia inimii şi a sufletului, devine foarte primejdioasă (...) Pentru dezvoltarea intelectuală ce formează o pătrime din om, avem cinci simţuri, iar pentru dezvoltarea celorlalte trei pătrimi din om, avem cele patru Evanghelii. Ca să putem ajunge intelectuali, ne stau la îndemână mii de învăţători, iar pentru a deveni oameni desăvârşiţi, stă singur Hristos. A spune: eu sunt intelectual este acelaşi lucru cu a spune: eu sunt o pătrime de om. De aceea numele de ‘intelectual’ este nume neomenesc şi o acuzare a propriei tale persoane” Totuşi, acest citat, ca multe alte citate meaningful venind din partea unor intelectuali sau neintelectuali nu-şi este – din fericire - suficient sieşi. Are nevoie de o legendă, care lipseşte aici, în acest format demo. Aş spune că îl prefer variantei extinse (extended version). E mai bine să rămână aşa, fără explicitare.
Mă tem însă ca nu cumva această atitudine a celor se consideră mai Ortodocşi chiar decât Hristos (sau tot atât de puţin intelectuali ca Hristos, nici o centimă peste), extremely patronizing & hostile towards intellectuals (o nouă luptă de clasă, aceea împotriva intelectualităţii?) să fie o prelungire (pe dos) a mai vechii atitudini ostile a comuniştilor faţă de mistici (şi, în ţările totalitare, şi faţă de intelectuali). Ar fi păcat, pentru că frumuseţea Ortodoxiei (vezi Bulgakov) seduce, nu convinge (cu algoritmi, formule, teoreme). Parcă sfinţii din icoanele autentic bizantine nu cheamă la această nouă „luptă de clasă”, parcă pe chipurile lor nu citeşti nici o ideologie (sau o furie) anti-intelectuală...Sfinţii de pe Pământ însă – spre deosebire de cei din icoane – sunt, iată, younger & more resltless, foarte ocupaţi cu vânarea, executarea şi judecarea intelectualilor. Mystics and anti-intellectual believers of the world, take a break, will you?
Sunday, 26 October 2008
Puţintică escatologie

Nu alta e „lecţia” dintr-un western cândva la modă: Last Train from Gun Hill (directed by John Sturges), în care un fel de Gigi Becali din Far West îşi creşte copilul în puf şi îi ia întotdeauna parte, chiar atunci când greşeşte şi face fărădelegi. Puştiul - obraznic, zeflemitor şi fără niciun Dumnezeu - îşi găseşte însă naşul chiar în persoana celui mai bun prieten (de odinioară) al lui taică-su. Acesta (interpretat de Kirk Douglas, personaj geamăn cu justiţiarii jucaţi de John Wayne, Kevin Costner, Mel Gibson, Sergiu Nicolaescu, Florin Piersic, Ovidiu Iuliu-Moldovan etc.) va restaura dreptatea şi-şi va descărca pistolul în cei aroganţi (tată şi fiu). Tatăl risipitor (jucat de Anthony Quinn) îşi dă sufletul, dar (aici voiam s-ajung!) nu însă înainte de a-l întreba pe eroul care l-a adus până-n pânzele albe dacă are copii. Acesta spune că da. Cu ultima suflare, muribundul mai apucă să adauge: „Să le dai o bună creştere!”. Este mintea omului cea de pe urmă. După cum se vede, bună şi aia la ceva.
Saturday, 25 October 2008
Tips

Nostalgii, nostalgii....De la FD primesc – parcă în numele aceleiaşi nostalgii stârnite de muzica lui Adrian Enescu şi de filmul lui Dan Piţa – o poză foarte sugestivă pe care-a decupat-o din albumul virtual al cuiva de pe internet. La o primă vedere îmi pare desprinsă din Nostalghia lui Tarkovski. Fotografia aleasă de amicul meu surprinde acelaşi univers patriarhal, acelaşi paradis în destrămare pe care l-a zugrăvit regizorul nepereche în primul film al său turnat şi (parţial) produs în occidentul pluralist – un fel de Eldorado de care Tarkovski nu avea (sau nu putea) să se bucure, pentru că – much too soon, zicem noi - a venit clipa cea repede când sufletul său s-a urcat la ceruri.
De la Costi Cristache din Cluj primesc alt tip: postul de radio Pontes (see info here) care emite pe internet. Sâmbătă seara - cu Theodor, Raluca, Oana, Marius & Gladys alături - l-am ascultat pe Costi (pe care am avut marea bucurie să-l cunosc săptămâna trecută la Cluj) pe post de entuziast DJ: bine informat, plin de surprize muzicale & remixuri, la emisiunea pe care o realizează acolo (Nostalgic Online) – ediţie dedicată azi grupului ABBA.
Friday, 24 October 2008
Les fleurs du mal

Reacţia poetului-editorialist de la Evenimentul zilei, la limita între ironie amară şi cinism, îmi aminteşte de o scenă din Stalker-ul tarkovskian. Profesorul mutilat sufleteşte, care – având organul credinţei atrofiat – voia să arunce în aer „Camera Dorinţelor”, îi ţine Călăuzei o adevărată predică (de fapt o anti-predică), luând în derâdere idealismul celui care voia să aducă tot mai mulţi oameni în Zonă: „Eşti nostim omule! Nu eşti singura Călăuză din Zonă. Voi nu cunoaşteţi dorinţele celor pe care-i aduceţi aici...Uitaţi-vă în jur: numărul crimelor nemotivate a crescut. Dar loviturile de stat? Mafioţii care-au pătruns în guverne? Laserii, superbacteriile, toate aceste mârşăvii? Nu sunt toate acestea operele celor aduşi de voi aici? Dar ce se va întâmpla când toată lumea va avea acces la camera aceasta?” Scriitorul ripostează: „Termină cu diareea asta sociologică! Chiar crezi în basmele astea?” Profesorul: „În basmele de groază cred.”
...Din fericire, întotdeauna mai există o supapă de salvare, chiar şi în lumea florilor de mucigai, a florilor răului pe care poetul şi jurnalistul Cărtărescu o zugrăveşte în culori atât de potrivite. Acei oameni cinstiţi care azi „abia mai pot supravieţui” şi care se încăpăţânează să rămână oameni (adică să caute şi să rămână întru iubire, pentru că love makes the world go round) sunt printre noi, însă adesea stau în umbră. Nu e vremea lor acum. Dar când a fost?
Sfârşitul poveştilor / Mircea Cărtărescu
„Blestemată ţară, în care mereu trebuie să alegi răul! În care mereu şi mereu eşti silit să votezi bandiţii mai mici, ticăloşii nu-chiar-atât-de-ticăloşi, oportuniştii mai-puţin-decât-alţii... Am trăit cincizeci de ani în lumea românească, destul ca să-mi pierd orice iluzie în privinţa adevărului care, nu-i aşa, ar ieşi întotdeauna ca uleiul la suprafaţă, a binelui care, după oarecare dificultăţi, s-ar arăta întotdeauna biruitor. Ar trebui să le spunem copiilor noştri poveşti mai conforme cu lumea reală, în care balaurii îi zdrobesc fără milă pe voinicii cei pletoşi, sânzienele sunt violate de zmei, Scufiţa Roşie e devorată de lup împreună cu bunicuţa, Spânul triumfă, devenind împărat, iar fetele rele îndeasă piciorul în condurul de sticlă şi - minune! - condurul se potriveşte... Ar trebui să avem curajul să le descriem oroarea unei lumi în care fiecare trăieşte doar pentru el, în care cei blânzi sunt călcaţi în picioare, în care cu cât eşti mai lipsit de suflet, de caracter, de cultură, de conştiinţă, de respect pentru aproapele tău cu atât te-mbogăţeşti mai tare şi te caţeri mai sus pe scara socială. O fi şi-n alte părţi mizerie umană, dar la noi fibra morală pare să fie gena eşecului şi-a nefericirii.
De ce-am ajuns oare atât de jos? Când s-o fi fărâmiţat atât de ireparabil dezumanizata noastră umanitate? Cu fanarioţii? Cu comuniştii? Cu noii stăpâni de azi, ce-şi plimbă miliardele de euro ieşite din speculă pe sub nasul nostru? Cu toţi deodată? Sau am fost aşa de când ne ştim? „Virtutea? O nerozie. Geniul? O nefericire“, scria amar Eminescu acum mai bine de o sută de ani, iar Caragiale, prin vocea în falset a fiului lui Trahanache, spunea şi el un adevăr cutremurător în comicul său de suprafaţă: „Unde nu-i moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are“... Asta suntem şi azi: o soţietate fără prinţipuri, în care un om cinstit mai bine şi-atârnă laţul de gât decât să trăiască. Voi alege răul cel mai mic. O să votez cu nişte oameni de care mi-e silă, căci de ceilalţi mi-e groază, iar să nu votez înseamnă să votez cu cei de care mi-e groază.
Voi da votul meu nu celui în care am încredere, căci oamenii oneşti pe care-i ştiu n-ar candida niciodată, ci aceluia care încă n-a învăţat bine să mintă şi să fure, celui mai stângaci, care mai scapă şi pe jos, pentru milogi, din banii furaţi. Ei vor fi beneficiarii votului meu, cu care eu particip la ideea de libertate, legalitate şi democraţie într-o ţară europeană. Curat europeană, coane Fănică!
Culmea ironiei, dintre toţi oamenii politici de la noi, de după ’89, eu am crezut cel mai mult în Mona Muscă. O vedeam chiar preşedintă, nu doar pentru că avusese iniţiative legislative de mare interes, ci şi din prejudecata mea pozitivă faţă de femei. Am fost cu atât mai dezamăgit când am aflat ce era de aflat despre ea. Dar azi nu mi se mai pare că am fost în asemenea eroare: nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii politici de la noi sunt mai răi, mai proşti şi mai fără scrupule decât ea. Mona Muscă a căzut dintr-o greşeală din tinereţe. Ei încă stau căţăraţi la şefia partidelor după decenii de felix culpa... În ciuda evidentei incompetenţe, conduc ministere. În ciuda proceselor pe rol, fac încă figuri de cavaleri fără pată şi prihană pe ecranele televizoarelor.
Dar, mă veţi întreba, ce-i împiedică pe oamenii ăia cinstiţi ai tăi să candideze, ei, pentru parlament, ca să ai şi tu pe cine vota? De ce nu te-nscrii tu însuţi într-un partid şi nu candidezi, dacă te crezi aşa de nedreptăţit? O să vă răspund de ce: pentru că acei oameni despre care vorbiţi abia pot supravieţui în jungla pe care aţi creat-o. Pentru că ar fi călcaţi în picioare în primele minute de năvala la bani şi la glorie a mişeilor despre care vorbise tot Eminescu. Pentru că sistemul nostru politic e de aşa natură, încât nu poate accepta decât ce-i seamănă, decât florile răului, florile de mucigai. Şi mai ales pentru că, într-un fel, tocmai cei 322 din parlament şi cei 300 din „Capital“ sunt cei mai nefericiţi oameni din lumea românească. Cei mai mizerabili, de care oricărui om cu suflet îi e milă. Cum să-i concurezi, când ei, în afara funcţiilor şi paralelor, sunt nimeni, pe când orice om adevărat e o valoare în sine?
Ar trebui să le spunem copiilor noştri, aşa cum ţinem să le facem o imagine ştiinţific corectă a lumii, că basmele mint, că Doamne-Doamne nu e în ceruri, că Moş Crăciun e doar tăticu’, că Pinocchio ajunge rege, că pe Hänsel şi Gretel îi mănâncă vrăjitoarea şi că vânătorul cel crunt îi aduce întotdeauna mamei vitrege inima-nsângerată a Albei-ca-Zăpada pe o tipsie de aur...”
Thursday, 23 October 2008
Seeing words
Hanging by a thin thread

Aflu din ziarul local că un neisprăvit a condus cu mare viteză şi-a ciocnit – trecând pe roşu în mare viteză - nu ştiu câte alte maşini, că a plecat de la locul accidentului şi, demarând, a lovit mortal o bătrână care avea singura vină că se afla pe zebră în acea secundă, că – nepăsător – a gonit încotro a văzut cu ochii până în capătul celălalt al oraşului, unde şi-a parcat maşina (cu numere de înmatriculare false) printre nişte blocuri şi şi-a sunat prietenii. Aceştia l-au sfătuit să se predea. Şi s-a predat, însă la braţ cu unul dintre prieteni, de profesie avocat. Ce coincidenţă!
Semne ale îndepărtării ireversibile de copilărie sunt multe. Unul sigur e şi ascuţirea sentimentului că, în fiecare clipă, soarta ne atârnă de un fir de aţă. Că – dintr-o pricină sau alta – aţa se poate rupe oricând.
Requiem for another dream

Cine spunea că nu e nevoie să fii bătut de Dumnezeu, că – atunci când se rupe filmul cu dreapta socotinţă – rămâi la cheremul legiunii din tine pe care nu ai primenit-o („exorcizat-o”) la timp? Steinhardt, printre alţii („Dumnezeu n-are nevoie să ne pedepsească. Îşi întoarce faţa de la noi, ceea ce înseamnă că ne retrage harul său ocrotitor şi ne lasă în voia întâmplărilor şi interconexiunilor lumii materiale.”), cel care vedea în creştinism nu atăt dogma şi morala, ci mai ales „un mod de a trăi şi o soluţie, reţeta de fericire. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.
Ludwig

Când ne-am întors de la Cluj am descoeperit că Theodor ştie în ce zi a săptămânii cad diferite date. Ne-a uluit. De bună seamă că am putut verifica şi constata exactitatea răspunsurilor sale doar cu calendarul în faţă.
Monday, 20 October 2008
Reaprindeţi candela

Doi mari duşmani au avut (şi mai au) cântecele lor: Reaprindeţi candela, Eminescu, Răsai etc. Mai întâi ar fi cei care nu voiau să-i lase (pe ei, pe basarabeni) „în legea lor”, cei care nu priveau cu ochi buni lupta lor pentru scrierea cu caractere latine, pentru emancipare naţională etc. Mai recent ar fi valurile de indiferenţă (care curg, curg şi nu se mai opresc) ale celor tineri şi mai puţin tineri (dar şi unii şi alţii under massive brainwashing) faţă de universul de candoare pe care ei (împreună cu autorul versurilor) l-au construit. Vasăzică, pe de o parte ar fi cei care – manipulaţi sau manipulatori – privesc spre Răsărit, spre Moscova, spre ursul sovietic, iar pe de alta ar fi ceilalţi, „progresiştii”, „globaliştii”, pro-occidentalii şi pro-europenii care – cu un elan demn de o cauză mai bună – rad tot ce nu le convine şi nu înţeleg din patrimoniul acestui pământ şi nu vor să ştie decât şi numai de ceea ce are „priză la realitate”, de ceea ce este relevant din punctul de vedere al profitului material, al ideologiei hedonist-mercantile actuale.
Reaprindeţi candela
Lyrics by Grigore Vieru
Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu—
Degerat la mâni si la picioare
Se întoarce-acasă Dumnezeu.
Doamne, Cel din slăvile creştine
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo si pe Tine
În Siberii fără de sfârşit?!
Toate le ierţi,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
În Siberii de gheaţă
Frigul ninge şi pustiul plouă
Degerată-mi este inima
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta
Doamne, intră şi-n a mea chilie
Si-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.
Toate le ierţi,
Doamne de sus,
Cu blândeţe măreaţă
Chiar şi pe cei care te-au dus
În Siberii de gheaţă.
Sunday, 19 October 2008
Coming home

De dimineaţă am fost (la recomandarea unui amic) la o capelă din incinta unei organizaţii numite „Christiana” (opposite Şcoala „Liviu Rebreanu”). Am ajuns imediat după începerea Utreniei şi am stat, evident, până la terminarea Liturghiei. Totul a fost dream-like, peste aşteptări: frescele de pe pereţi (pictura fiind comisionată de fostul preot, un american convertit la Ortodoxie) în stil bizantin, la fel şi muzica performată de un grup mixt de tineri talentaţi şi dăruiţi, slujirea de către un preot atent şi purtător de firesc. Aproape că-mi vine să fac naveta la această capelă. Şi aş face, dacă ar fi la 3, nu la 330 de km de casa noastră. I-am spus preotului, după slujbă, că în Timişoara există doar două astfel de locuri (lângă Poliţie şi la capela unde mergem noi). Mi-a răspuns că şi în Cluj tot două există, al doilea fiind o biserică lncă în construcţie. Mi-a vorbit despre o biserică de pe bv. Eroilor parcă (având hramul „Schimbarea la Faţă”), însă n-am apucat să o vedem.
Înainte de a ajunge la gară am trecut pe la Grădina Botanică a oraşului – mereu lncântătoare. N-am mai văzut-o de prin 1996. Situată pe dealurile Clujului cu specii variate de plante şi arbori, cu sere mari ce adăpostesc vegetaţie tropicală şi nu numai, Grădina Botanică din Cluj este tot atât de departe de Parcul Botanic din Timişoara pe cât este Clujul de Timişoara. Eh, oricât de frumos ar fi, Clujul e pentru mine un minunat oraş de împrumut. Nothing compares to my hometown anyway.