Câinele-a văzut o fată: Carne-a zis, bătându-şi dinţii
Şi-şi priveau părinţii fata:
Floare-au zis, plângând, părinţii.
Şi-a văzut-o un călugăr:
Bestie - a strigat ascetul.
Şi-un poet văzut-a fata:
Înger - a şoptit poetul
(Antologie sanscrită).
Mi-ai scris în repetate rânduri că nu crezi în Dumnezeu – aflăm dintr-o epistolă a lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca. Aida de! Asta spune-le-o franţujilor, te-or crede poate. Aici la noi, unde se mai citeşte Patericul, se ştie că omul, poate, se leapădă de Hristos, ori susţine că nu-L cunoaşte, dar se mai ştie că nu-i de ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca şi Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. „S-o fi lepădat el de mine, Eu de el însă nu!”...Îţi amintesc şi frumoasa anecdotă cu Ioan al XXIII-lea şi Pier Paolo Pasolini, următor filmului Evanghelia după Matei: Papa îl felicită pe regizor şi vrea să-l binecuvânteze. „Dar nu sunt creştin!” se apără Pasolini. „Qu’est-ce que ça fait! Dans mes bras, mon fils!”
Ce e groaznic în situaţia mea de soldat – scria în Jurnalul său Mihail Sebastian în perioada războiului, când a fost obligat să poarte uniforma militară – nu e oboseala fizică, ci degradarea morală. Ar trebui să pierd mândria mea de om, pentru ca o astfel de viaţă să mi se pară suportabiă. Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.
„Dreptate în lanţuri – scria Eva Sârbu în Cinema (nr. 9, 1984) - mi se pare un moment-demonstraţie că se poate să te înhami la un gen cinematografic ultrafolosit, bătut şi răzbătut aici, ca şi aiurea, un gen obosit, sleit: filmul de aventuri. Se poate, demonstrează Dan Piţa, să refuzi schemele sigure, să rezişti tentaţiei de a mai face un film de acţiune, de palpit amor şi omor, de spectacol exterior. Se poate să treci dincolo de coaja unui subiect şi de coaja unui personaj (justiţiarul Pantelimon) şi să pătrunzi calm şi sigur în substanţa unui fenomen. (...) Imaginea lui Vlad Păunescu arde, arde chiar în alb-negru. Lumina de afară este orbitoare, întunericul încăperilor, noptatic. Imaginea lui Pantelimon se topeşte în lumină în timp ce îşi acuză acuzatorii, conclavul oficialităţilor are loc în încăperi cu perdelele trase, la lumină de lumânare, iar gestul nesăbuit al secretarului – trasul perdelei – îi provoacă şefului jandarmeriei (Victor Rebengiuc uluitor, mai altfel decât oricând) o reacţie de durere furioasă: întunericul nu suportă lumina; guvernanta este îmbrăcată în alb dar întoarcerea ei în lume se întâmplă printr-un tunel de cale ferată care o înghite, este întoarcerea în negru, în urât, în întunecime. Umbra şi lumina se întâlnesc şi se opun exacte, dar exactitatea nu exclude misterul, ci-l potenţează. Muzica lui Adrian Enescu este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor. Este o muzică stranie care se împleteşte cu sunetul, cu zgomotul, al unei uşi de pildă, poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase. Zgomotele sunt muzicale, ele ies de sub muzică sau o continuă, tăcerile sunt vii, populate de sunete mărunte, reale: un ţârâit de greie, un cor de broaşte, sfârâitul unor lumânări. Atmosfera care se instalează din ce în ce mai pătrunzătoare, din ce în ce mai sigură pe sensul ei, este stranie, apăsătoare. (...) Regizorul construieşte ca fascinat destinul de izolat, de singur pe lume în mijlocul tuturor al celui care ştie că are ceva anume de făcut. Destinul cuiva sortit să intre în legendă. El supune acest destin tuturor pericolelor, tuturor încercărilor posibile: dezertorul care l-a ajutat să evadeze are sarcina să-l trădeze; tovarăşul de haiducie, un posibil dublu, mai lumesc şi fără aură, al lui Pantelimon îl urmează, dar nu-l înţelege, iubita care l-a trădat o dată, l-ar mai putea trăda încă. Familia îl poate pierde. Jandarmii sunt pe urmele lui, mereu pe urmele lui, mulţi, ridicol de mulţi, aproape o armată şi oricând şi în orice clipă ar putea fi prins. (...) După ce casa în care a fost înconjurat se prăbuşeşte până la ultima cărămidă, după ce oficialităţile au plecat, convinse că „s-a terminat”, pe gheaţa cenuşie vine spre noi, de la începutul secolului spre sfârşoitul lui, silueta – şi ea cenuşie – de dincolo sau de dincoace de moarte a haiducului. Vine sau ni se pare? Este el sau este un alt Pantelimon? Nu. Ceea ce vine spre noi este ideea de dreptate care nu cade sub gloanţe, care nu poate fi arsă, care nu poate fi ucisă în nici un fel.” 
Naturally, there is a problem here: if you are the people's voice then say only what people demand of you. But here lies the problem, people demand of you nothing. People demand nothing of nobody. It is the artist who behaves as if something was demanded of him, expected of him. Naturally, people do expect, but unconsciously. And exactly in the name of this duty to the public, the people, the times he lives in, he ought to always remember that he does not create for himself. But — although he does not create for himself — he should express only what he feels intimate. Here it may turn out that ideas close to your heart, some aspects of your creative work are not needed by anybody. But in this case you have no right... here you are powerless, you can at most just wait hundred years until it becomes clear whether people needed you at all in the first place. This is something one cannot confidently state in one's own time. (Andrei Tarkovski)
I wanted to make another film, a sequel to Stalker. Something else is important here: that he changes, he doesn't believe anymore that people could go to this happiness, towards the happiness of self-transformation, an inner change. And he begins to change them by force; he begins to force and kidnap them to the Zone by means of some swindles — in order to make their lives better. He turns into a fascist. And here we have how an ideal can — for purely ideological reasons — turn into its negation; when the goal already justifies the means man changes. He leads three men to the Zone by force — this is what I wanted to show in the second film — and he does not shy away even from bloodshed in order to accomplish his goal. This is already the idea of the Grand Inquisitor, those who take on themselves sin in the name of, so to speak, Salvation. This is what Dostoievsky had been writing about all the time.
In Stalker I wanted to say that what is important is not what one accomplished after all but that one entered the path to accomplish it in the first place. Why doesn't it matter where he arrived? Because the path is infinite. And the journey has no end. Because of that it is of absolutely no consequence whether you are standing near the beginning or near the end already — before you there is a journey that will never end. And if you didn't enter the path — the most important thing is to enter it. Here lies the problem. That's why for me what's important is not so much the path but the moment at which a man enters it, enters any path. In Stalker, for example, the Stalker himself is perhaps not so important to me, much more important is the Writer who went to the Zone as a cynic, just a pragmatist, and returned as a man who speaks of human dignity, who realised he was not a good man. For the first time he even faces this question, is man good or bad? And if he has already thought of it — he thus enters the path... And when the Stalker says that all his efforts were wasted, that nobody understood anything, that nobody needed him — he is mistaken because the Writer understood everything. And because of that the Stalker himself is not even so important.
I think very highly of Stanislaw Lem and I like his works very much. I read them whenever I can, everything I can, I read and I like his prose but it so happens that — and I'm sorry to say this — he does not like too much, does not understand, what cinema is. That's why during our time working together we were unequal partners. I loved his books beyond all measure while he was entirely indifferent towards my films. In brief, he would always think that he as a writer... that literature existed as a fact. As does music, poetry, painting. But he could not comprehend cinema and he still does not to this day. He doesn't know what it is. There are many people like that, even very intelligent ones, who thoroughly know literature, poetry, music but they do not consider cinema an art. Either they think cinema hasn't been born yet or they do not feel it, they cannot see the trees in the forest — in the sense they cannot distinguish between true and commercial cinema. And apparently Lem does not seriously treat cinema as art. That's why he believed we should have followed his novel in the screenplay, should have simply illustrated it. This I could not do. In this case he should have approached not me but a director who was an "illustrator." There are directors like this, those who follow the writer scrupulously illustrating his work. There are many pictures of this type and they usually all look alike. Because it's a mere illustration everything is dead there, it has no life, in and of itself it has no artistic value. It's a mere reflection, something secondary to the literary original. And this is what Lem was expecting. If indeed he was expecting this. It is something I cannot understand. It's very strange to presume he had this kind of expectation but it's precisely his attitude towards film art that put him in the position of a man expecting exactly this result, an illustration — although he perhaps didn't want it at all. But he would invariably oppose any divergence between our screenplay and the exact narrative of the novel. He would become indignant whenever we invented a new thread.
At that time we had a screenplay variant which I was very fond of. In it almost all action took place on Earth, more than half of it, i.e., this whole prehistory with Harey, why she "came into existence" over there on Solaris. It was reminiscent of Crime and Punishment and was of course completely at odds with Lem's original idea because I was interested in issues of inner life, spiritual issues so to speak, and he was interested in the collision between man and Cosmos, the Unknown with a capital "U". This is what interested him. In some ontological sense of the word, in the sense of the problem of cognizance and the limits of this cognizance — it's about that. He was even saying that humanity was in danger, that there was a crisis of cognizance when man does not feel... This crisis is on the increase, it snowballs, it takes shape of various human tragedies, also tragedies scientists experience.
And then it all ripens into a kind of explosion, a jump forward, everything marches towards the future, etc. etc. Explosion — that's very good, I don't deny it, but I'm not interested in this at all. And this novel attracted me only because for the first time I encountered a work about which I could say: atonement, this is a story of atonement. What is atonement? — Remorse. In a straightforward classical sense of the word — when our memory of past wrongdoings, sins, turns into reality. For me this was the reason I made such a film.
On the other hand if we are to talk about this issue of encounter with the Unkown — then again the ontological aspect of it was not important to me, it was instead recreation of a man's psychological situation, to show what is happening to his soul. And if the man remains human — to me that's the most precious thing. It's no accident the hero of my film is a psychologist, the hero of Lem's novel is a psychologist as well. He is an ordinary city dweller, a philistine, he looks just so, ordinarily. For me it was important that he would be just like that. He should be a man of a rather limited spiritual range, average — just in order to be able to experience this spiritual battle, fear, not like an animal which is in pain and does not comprehend what is happening to it. What was important to me was precisely that human being unconsciously forces himself to be human, unconsciously and as far as his spiritual abilities would allow he opposes the brutality, he opposes all that is inhuman while he remains human. And it turns out that despite him being — so it would seem — a thoroughly average guy, he stands at a high level spiritually. It's as if he convicted himself, he went right inside this problem and he saw himself in a mirror. And it turned out he was a spiritually rich man — despite his apparent intellectual limitations we had seen earlier. When he talks to his father he is a plain bore, in his conversation with Berton he speaks in banal trivialities about knowledge, morality, he tells some banal stories; as soon as he begins to form his thoughts he becomes banal. But as soon as he begins to feel something or suffer — he becomes a human being. And this was leaving Lem completely unmoved. Totally unmoved. And I was deeply moved by this. And when the film received a prize in Cannes and someone was congratulating him, he asked: "And what have I got to do with this?" He asked this question with resentment — but one could look at it differently and ask: "Indeed, what has he got to do with it?" If he treated cinema as art he would understand that film, a screen adaptation, always arises on the work's ruins so to speak. As a completely new phenomenon. But he didn't see it that way.
But I am infinitely grateful to him for those days we spent together and talked... He is an extremely interesting man, very pleasant. So if I feel a bit bitter it is not because he treated me and my film that way — it is because he treated cinema this way in general.
By the way, I'd like to ask you to convey to him my best wishes, my regards and heartfelt gratitude. I shall always remember with gratitude the time we spent working together. What I said earlier, however, had to be said at least for objectivity's sake.
Here we are touching upon an issue which has always presented me with a certain problem. Well, here is what happened once: I meet someone, he is a very intelligent man, well-read, knows about poetry, painting, music, etc. An intelligent man. And he says that he loved my new film, he thought it was great, something like: "Oh, I'm so glad, thank you, thank you." I start talking to him and I realise that he hasn't understood a thing. And this is terrible. This is terrible. This is the reverse of what I was just talking about. It's somewhat similar — the guy says "yes, yes, cinema, I understand" — but in fact he does not understand cinema and does not know what it is, how to treat it, what can be expected from it — what shouldn't be expected from it, and what should.
.jpg)
● It is absurd to divide people into good and bad. People are either charming or tedious.● A man who moralises is usually a hypocrite, and a woman who moralises is invariably plain.
● Gossip is charming! History is merely gossip. But scandal is gossip made tedious by morality.
● Scepticism is the beginning of Faith.
● In this world there are two tragedies. One is not getting what one wants, and the other is getting it. The last is much the worst.
● Man is least himself when he talks in his own person. Give him a mask, and he will tell you the truth.
● Education is an admirable thing, but it is well to remember from time to time that nothing that is worth knowing can be taught.
● There is no sin except stupidity.
● The nineteenth century is a turning point in history, simply on account of the work of two men, Darwin and Renan, the one the critic of the Book of Nature, the other the critic of the books of God. Not to recognise this is to miss the meaning of one of the most important eras in the progress of the world.
● Relations are simply a tedious pack of people, who haven’t got the remotest knowledge of how to live, nor the smallest instinct about when to die.
În A Little Romance / Mica romanţă (de George Roy Hill, 1979) doi adolescenţi sclipitori, altfel decât majoritatea celor de vârsta lor (sunt, de exemplu, familiari cu metafizica lui Heidegger, cu poezia lui Hölderlin) - un francez (Daniel) şi o americană (Lauren, interpretată de debutanta – pe atunci – Diane Lane) ce merge la şcoală în Paris - se întâlnesc şi se îndrăgostesc. Se împrietenesc cu Julius (un fost hoţ de buzunare), care le povesteşte o legendă romantică pe care vor apoi să o retrăiască: dacă doi îndrăgostiţi se plimbă cu gondola pe sub Puntea Suspinelor din Veneţia, la apus, când bat clopotele şi se sărută se vor iubi toată viaţa...Dar ce altceva sunt legendele dacă nu nişte poveşti despre oameni obişnuiţi (ordinary people) care săvârşesc fapte extraordinare (extra-ordinary deeds)? Totuşi, mesajul filmului – sâmburele său – e că putem să transformăm legendele în realitate. Este nevoie doar de curaj şi de imaginaţie – nu le are oricine – pentru a rezista opreliştilor pe care oamenii le aşează dintotdeauna în calea îndrăgostiţilor.
“George Roy Hill, unul dintre regizorii lansaţi în anii 60, când ecranul american se arata foarte ospitalier faţă de violenţă şi duritate, a fost nevoit să-şi travestească tandreţea, dulcea ironie şi respectul faţă de inteligenţă sub paravanul subiectelor tari. Din această paradoxală asociaţie s-au născut – scrie Adina Darian în revista Cinema din octombrie 1980 - Butch Cassidy & Sundance Kid şi The Sting / Cacialmaua, filme fermecătoare dar mult discutate şi disputate, deoarece autorul nu vedea răul din rău, ci binele şi, eventual, hazul din răul nu atât de negru cum părea. Odată prestigiul său comercial asigurat – prestigiu indispensabil impunerii unui punct de vedere propriu – măştile au căzut şi George Roy Hill a început să filmeze ce îi stătea la inimă: poveşti tandre despre copilărie. Mica romanţă aruncă cu aceeaşi încăpăţâtanare încă o sfidare prejudecăţilor răului. Ştim cu toţii că reputaţia multor metropole occidentale este compromisă. Aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura – gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul ecran, ce mai încoace şi-ncolo, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe asfalt. George Roy Hill nu spune că toate acestea nu sunt adevarate, dar refuză să vadă jumătatea goala a paharului. Jungla există, dar în mijlocul acesteia el rămâne poet. Poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou la ore neaglomerate, al imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cu hors la loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo (un Sir Laurence Olivier mereu întrecut doar de el însuşi) reintrând în activitate de dragul iubirii. Al iubirii la 13 ani căci lumea, ne asigură George Roy Hill, nu va duce nicicând lipsă de Romeo şi Julieta, de candoarea, de puritatea şi de patima lor. Sub incidenţa ironiei autorului cad mai degrabă adulţii – şi americanii, şi francezii, şi italienii, şi englezii - cu metehnele lor naţionale sau personale. Copiii, chiar crescuţi într-o atmosferă viciata de atâtea poluari, rămân „Micii prinţi” înzestraţi cu forţa de a crede în eternitatea binelui, nu din basme - ca oamenii mari - ci din viaţă. Ambianţa din ce în ce mai preţioasă în acest final de secol XX al bătrânei Europe – străzi pariziene, palate veroneze, canale veneţiene, aduce un farmec în plus acestui film cu aer cochet şi amuzant, dar cu un diagnostic intransigent.”
„De la primele imagini şi scene ale filmului Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg - scria Constantin Noica în Jurnal de idei - ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adica prea departe, până la desfigurare. Dragostea fetiţei aceleia – singura dragoste adevărată, care e a femeii, a Heloisei, a Julietei – îşi păstrează aici masura: fata uită chipul iubitului ei, ce rămâne o simplă fotografie pentru ea, şi consimte dragostei celuilalt, cu raţionamentul simplu că, de vreme ce o iubeşte însărcinată fiind cu altcineva, înseamnă că o iubeşte cu adevarat. (...) Iar sufletul, şi numai sufletul ei neproblematic, reface deopotrivă, cu câteva ciripituri, şi viaţa băiatului întors din armată şi dezamăgit, căci întocmai simplităţii păsărilor, oamenii de aici îşi rezolvă ecuaţia în clipa în care şi-au aflat cuibul. O fată, în primul ceas al feminităţii ei, deschisese povestea; puii iviţi în cuib, copiii, o închid...Poate că e adevarat: arta reprezintă, în fond, expresia unui regret. Nu-mi e ruşine să spun că mi-au dat lacrimile de la începutul până la capătul poveştii acesteia. Psyche a murit.”
A mai trecut la cele veşnice (după o suferinţă de şapte ani) încă un artist: actorul de teatru şi film Ion Fiscuteanu. Prima amintire cu el o am e prin 1984, când avea să ajungă pe ecrane, după vreo doi ani de restricţii, controversata parabolă a lui Mircea Daneliuc (inspirată din nuvela Omul din vis al lui Cezar Petrescu), Glissando. Fiscuteanu apărea acolo (alături de Ştefan Iordache, Tora Vasilescu, Rada Istrate) în rolul unui boier cu casă la ţară, un parvenit, un fel de Gigi avant la lettre. L-am revăzut în 1986 în Iacob (regizat tot de Daneliuc, după scrieri de Geo Bogza), în rol de miner, alături de Dorel Vişan. În 1991 a urmat o apariţie scurtă în Balanţa lui Pintilie (un colonel aflat în misiune la nişte manevre), apoi în ecranizarea (controversată) după Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1992): un muncitor plin de omenie de la deratizare. În 1996: Asphalt Tango (de Nae Caranfil) - un taxi driver, iar în Prea târziu (din nou Pintilie) - un plutonier în subordinea procurorului nonconformist jucat de Răzvan Vasilescu. Rolul vieţii sale (care i-a adus şi faima internaţională) avea să fie muribundul din Moartea dlui Lăzărescu (2005). Anul trecut aveam să-l revăd în Zapping, scurt-metrajul de excepţie al lui Cristian Mungiu din 2000 – Omul-Telecomandă - şi în scurt-metrajul lui Hanno Höfer, Ajutoare umanitare - primarul unui sat ce întâmpină cu fast nişte occidentali ce vin cu ajutoare, le burduşeşte la plecare van-ul cu de toate, în stil românesc, pentru ca la vamă să li se confişte totul de către nişte vameşi care fac legea. În primăvara lui 1990 l-am văzut pe scena TNT în spectacolul Smerita (regia: Dan Alecsandrescu), după Dostoievski. Şi încă ceva: după 1990 i-am văzut filmul care (în România!) l-a consacrat oarecum, la începutul anilor 80: Fructe de pădure, de Alexandru Tatos.Coincidenţă stranie: la nicio zi după moartea lui Ion Fiscuteanu, TVR difuzează (cu programare prealabilă de două săptămâni) Moartea dlui Lăzărescu – film românesc din categoria celor multipremiate şi mult prea răsfăţate de critica de azi, care preferă curentul „minimalist” pentru că e cool. Am urmărit şi eu (în săli pline, la premiera din Timişoara) atât filmul lui Cristi Puiu, cât şi 432 al lui Mungiu şi recunosc: mi-au menţinut atenţia pe parcursul vizionării. Sunt – fără îndoială - un pariu câştigat cu acel tip de cinema obosit, prăfuit, vlăguit şi snob practicat împleticit (după 1990) de regizori români din „generaţia expirată”, dar şi cu maculatura cinematografică de dinainte de 1990. Nu doresc însă defel să revăd aceste filme aflate, acum „pe val” – pentru mine n-au nici un farmec, pur şi simplu nu am afinităţi cu acest gen de cinema, nu îi gust poetica. Aştept cu răbdare să treacă „momentul Puiu” şi „momentul Mungiu”, să văd cum le vor judeca filmele şi „cei de mâine”.
Am văzut, iată, ce-nseamnă curent minimalist. Rămâne de văzut ce generează el şi cum va arăta viitorul val, care va fi negreşit (dacă se continuă astfel): polemic, hiper-avangardist, ultraminimalist. Chiar aşa: până unde se poate merge cu...minimalismul, cu simplificarea? Only time will tell...
Am ajuns la o bisericuţă de cartier (nu departe de unde locuim), unde a slujit PS. Multă lume şi multă amprentă...populară pe pereţi, în tablourile religioase, în decoraţiuni, în felul în care enoriaşii cântă, în selecţia cărţilor şi muzicii oferite spre vânzare pe tejgheaua ambulantă din pridvorul bisericii. Totul – sau aproape totul, excepţie face iconostasul, pe care l-am admirat doar de la distanţă – de un kitsch de ţi se rupe inima, adevărat brand al editurii „Pelerinul român”. Ei, noroc că nu sunt aşa de mulţi esteţi printre ortodocşii care merg la slujbe, altfel s-ar fi înregistrat inevitabil – prin bisericile dreptmăritoare - multe cazuri de heart breaking. Anyway, who cares about aesthetics, beauty, the Byzantine approach to art, fine taste, let alone the canons of the church... Theodor s-a împărtăşit şi se pare că se obişnuieşte cu ritmul în care încercăm să-l integrăm. Acum, Theodor asociază mântuirea cu Împărtăşirea. Poate că ne va călăuzi chiar el spre biserică şi spre dorita despătimire mai mult decât au izbutit alţii; poate că ne va restaura el sufleteşte, prin curăţenia inimii sale – who knows? Ce mi se pare dezarmant la el e – între altele – felul în care-şi mărturiseşte greşelile în public. El spune: Theodor a râs la Liturghie sau: Theodor a bătut din picioare sau: Theodor s-a legănat...Neprihănită vârstă a omului (de dinainte de faza ulterioară a perfidirii) când ai inocenţa să recunoşti ce ştii că n-ai făcut bine, când ai puterea să ierţi - degrabă şi necondiţionat - pe cel ce te supără, când reuşeşti să nu ţii minte răul...
La întoarcere, în timp ce eram alături de Raluca, Theodor şi Manuela în nemuritorul tramvai 5 de Ronaţ, Raluca zăreşte pe stradă (stând la un taifas) un stranger care – culmea – looked somehow familiar: era of the same blood with me - my natural father. To grin and bear it was the best I could do.
După slujbă am fost la masă la fam. Marineasa, unde Theodor s-a jucat cu David şi Şerban, şi chiar cu Gabriel. Apoi am trecut pe la mama.
Discutând cu Gabriel despre una din Omiliile Sf. Ioan Hrisostomul, ne amintim împreună de un text anonim (intitulat Footprints) răspândit în mediile confesionale apusene:
One night a man had a dream. He dreamed
he was walking along the beach with the LORD.
Across the sky flashed scenes from his life.
For each scene he noticed two sets of
footprints in the sand: one belonging
to him, and the other to the LORD.
When the last scene of his life flashed before him,
he looked back at the footprints in the sand.
He noticed that many times along the path of
his life there was only one set of footprints.
He also noticed that it happened at the very
lowest and saddest times in his life.
This really bothered him and he
questioned the LORD about it:
"LORD, you said that once I decided to follow
you, you'd walk with me all the way.
But I have noticed that during the most
troublesome times in my life,
there is only one set of footprints.
I don't understand why when
I needed you most you would leave me."
The LORD replied:"My son, my precious child,
I love you and I would never leave you.
During your times of trial and suffering,
when you see only one set of footprints,
it was then that I carried you.
„În lumea noastră - scrie Horia Roman Patapievici în Omul recent - victoria principilului protestant al suficienţei ontologice a textului (sola Scriptura) nu face decât să confirme, prin solidaritate de atac cu spiritul timpului, cealaltă covârşitoare victorie a unui important principiu protestant – înlocuirea tuturor gândurilor bazate pe imagini cu gânduri construite numai din cuvinte...Acest iconoclasm transcedental (în sens kantian) este veritabila esenţă a lumii moderne...Omul modern este naturaliter protestant.” În lumea modernă „algebra a luat locul geometriei”, iar „modernitatea înseamnă într-un fel să fii protestant, adică să urăşti catolicismul...Protestantismul nu e decât o negaţie. Ceea ce e real în el este catolic. La drept vorbind, el nu propovăduieşte o dogmă falsă, ci neagă dogme adevărate şi tinde mereu să le nege pe toate.Cu adevărat în afara modernităţii nu se află decât cel pentru care afirmaţia „Viu este Dumnezeul nostru” a devenit o realitate istorică necesară. Aici fiecare cuvânt este important. Contează atât faptul că Dumnezeu ESTE, că Dumnezeu, care e principiu universal, este VIU, că Dumnezeu este DOMNUL şi că este AL NOSTRU, al oamenilor vii, muritori, concreţi, irepetabili. Nu „zeul” şi nici „zeii” ne mai pot salva. Ci numai DUMNEZEU.”
„După moartea raţiunii fondatoare – scrie Horia Roman Patapievici, în Omul recent, referindu-se la cuvintele lui Nietzsche care au făcut epocă – singura raţiune valabilă rămâne raţiunea de schimb, raţiunea economică. Procesul prin care raţiunea fondatoare, fără soluţie de continuitate, se transformă în raţiune de schimb poartă, în concepţia mea, numele de secularizare”. Însă, „chiar şi mort, Dumnezeu rămâne referinţa inconturnabilă a lumii care a fost odinioară creştină. Căci o lume care a încetat să mai fie creştină nu este, pur şi simplu, lumea dinaintea creştinismului: este o lume inevitabil anticreştină, şi anume resentimentar anticreştină...Lumea în care credinţa creştină a slăbit (sau a murit) este o lume esenţialmente văduvă. O lume izgonită, lipsită de lucrul cel mai esenţial care îi aparţinea cândva – şi aceasta pentru eternitate. Problema lui „Gott ist tot” înseamnă: deşi inteligenţa noastră a devenit (parţial) atee, instinctele noastre mai sunt încă (parţial) creştine.”
N-am ştiut – scrie Nicolae Steinhardt, în Dumenzeu în care spui că nu crezi, despre efectele pedagogice benefice ale detenţei sale. Când am plecat de-acasă n-am ştiut. Habar n-aveam. Dar acum ştiu. Ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart sau de Boccherini este un păcat şi o spurcăciune. Nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar şi orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul...Dragostea e în primul rând amabilă bunăvoinţă, vorbire nerăstită, surâs îmbietor, degajată compasiune, linişte.
Nicolae Steinhardt despre filmul lui Federico Fellini, La Dolce Vita, în Dumnezeu în care spui că nu crezi: ...o bucată evident şi nemijlocit hristică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin. Începând cu splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei până la peştele (care, fireşte, e Ichtys) final, mort de trei zile şi care tot vede, tras de pescari în năvod, la ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător, la fata blândă şi curată (Biserica cred) şi la chemarea ei pe care Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi, trecând prin atâtea constante rapeluri de clopote şi cruci, prin scena falselor minuni, condamnată cu o tărie vrednică de marii părinţi anti-eretici ai veacului al IV-lea - totul vădeşte o uriaşă credinţă, o totală nostalgie a împărăţiei lui Hristos, o neîncredere în soluţia viciului foarte asemănătoare cu a lui Vasile cel Mare. Ce să mai spun despre arta cu care dezmăţul, agitaţia, superficialitatea sunt „comunicate” după cele mai rafinate mijloace, numai din plictis şi silă? A, numai cine e fără de păcat sau fără de ochi poate ridica piatra grăbită a nedreptăţii şi spune că e un film deşănţat (!) sau cu ţeluri de critică strict socială! O predică a unui sfânt păritne al secolului IV, asta e! O înflăcărată, dură, aprinsă, caldă, clocotitoare, necruţătoare, răscolitoare pagină de chemare hristică.
că se moare pe rupte
la capitolul zoologic intitulat reni
dar eu depun mărturie că pe planetă e bine
şi că ninge cum n-a mai nins la Buşteni
sunt guri care afirmă că viaţa e pe sfârşite
că americanii vor stropi continentele
cu o bombă nimicitoare
dar eu declar cu mâna pe suflet
că pe 17 ianuare 1983 a avut loc la Buşteni
cea mai paşnică şi mai grozavă ninsoare
unii spun că pământul şi-a încurcat marafeturile
nu-şi mai alege polii din zona temperat-continentală
că Dumnezeu şi-a încurcat butoanele rău de tot
dar eu jur că pământul e normal
atâta vreme cât la Buşteni ninge cu o zăpadă normală
unii spun că în suflet
se înregistrează temperaturile cele mai scăzute
că inima-i o hidrocentrală care nu mai funcţionează de mult
dar eu depun mărturie că iubirea mea
bate la cea mai înaltă tensiune
şi că aş putea electrocuta întregul pământ
(Lucian Avramescu)
fie-vă milă de noi domnilor copii,nu v-am făcut niciun rău,
v-am făcut, şi-atâta tot, domnilor copii
şi lanternele roşii ale sângelui nostru
aleargă prin voi
de la un capăt la altul domnilor copii
fie-vă milă
cum stăm ca nişte biserici
şi ţipă bufniţele îndoielii pe clopotniţele noastre,
domnilor copii
pălmaşi ai amintirilor,
corăbieri ai nopţilor fără somn,
plini de griji
ca nişte pomi încărcaţi de omizi, domnilor copii
noi ne rugăm ca o goarnă în deşert
pentru a vă regăsi
acoperind cu trupul toate fântânile
în care dumneavoastră, domnilor copii, puteţi cădea
fie-vă milă de noi, domnilor copii,
nu v-am făcut niciun rău, v-am făcut...şi-atâta tot
sau poate că acesta-i răul cel mai mare
(Lucian Avramescu)
Seara am ajuns (noi trei, dar ne-am întâlnit acolo cu Ramona, cu Marius şi Anca Procs) la Concerto din Natale, organizat la biserica Millennium din Piaţa Traian – arii celebre din literatura muzicală apuseană: Josquin Desprès, Johann Pachelbel, Gaspare Zenetti, Georg Friedrich Händel, Wolfgang Amadeus & Leopold Mozart, Giuseppe Verdi, Arrigo Boito, Giacomo Puccini, Gioachino Rossini, Enrico Cannata. Am recunoscut două evergreen-uri: Coro a bocca chiusa din Madama Butterfly de Puccini şi Canone per 3 violini e basso continuo de Pachelbel. În biserică (în ciuda unui public numeros) era ţug, însă armoniile cântate de Camerata Strumentale Timişoara (contratenor: Zsolt Barabási; dirijor: Enrico Cannata; dirijor de cor: Iosif Todea) au meritat supliciul. Prin oraş e plin de tarabe ce vând lumânărele şi souvenir-uri de Crăciun. Chiar în faţa Catedralei am dat peste o tarabă cu iesle, figurine ce reprezentau personajele din scena Crăciunului şi chiar două...oi.
