Jocul până la stele

Două zile am avut computerul bolnav - pentru prima oară după înzdrăvenirea lui, prin 2005, de către Beni. Marius (colegul Ralucăi) a fost cel care l-a restaurat acum, după o foarte complicată (pentru mine, cel nefamiliarizat cu subtilităţile IT-ului) operaţie „chirurgicală” de câteva ceasuri. Fără calculator, am reuşit să mă întorc la lectură, astfel că am terminat interesanta carte a lui Lucian Boia, Occidentul - o interpretare istorică.

Când eram în clasa a VIII-a aveam în manualul de literatura română poezia lui Marin Sorescu, Astfel. Găsesc acum pe net un fragment din minunatul film (scenariul, imaginea şi regia: Constantin Chelba; muzica: Vasile Şirli; la pian: Adrian Enescu) realizat de TVR (în 1982) cu grupul Song şi intitulat asemenea poemului (patriotic, dar fără emfază) scris de Sorescu. Revăd şi înregistrarea pe video a emisiunii lui Doru Ionescu dedicată lui Ioan Luchian Mihalea şi Song-ului (segment al serialului Remix Underground, difuzat de TVR) şi le urmăresc cu nostalgie jocul şi prezenţa de scenă a acestor tineri exuberanţi...Uneori îmi spun că toţi cei care – vorba unui cântec de-al lui Oanţă-Mihalea – au intrat, mai repede ca noi, în „jocul până la stele”, ne sunt prieteni de nădejde care ne aşteaptă cu drag şi pe noi să ne alăturăm lor, în ceruri, atunci când va fi să fie. Pe undeva, zestrea de amintiri lăsată de toţi aceşti oameni-artişti de suflet ne pregătesc şi pe noi pentru „marea trecere”. Pentru o clipă îmi vine a crede că atunci şi acolo nu vom fi chiar singuri...

15

Urmăresc la TV câteva minute dintr-un film ce îşi propune să reconstituie – potrivit mnţii de megaloman a regizorului-comisar Sergiu Nicolaescu – nişte evenimente din Timişoara, petrecute în acel sângeros decembrie 1989. Pentru tinerii de azi – nu puţini la număr - fără un simţ critic dezvoltat, sensibili la romanţuri, telenovele şi manele, această peliculă fadă şi amatoristă (intitulată 15) ar putea părea chiar interesantă. Aşa cum par interesante atâtea filme de serie sau seriale („telenovele”), aşa cum par „marfă” văicărelile maneliste ori folcloriste. Plus că avea în distribuţie - drept momeală - nişte staruri TV, acum pe val...Eminescu (cel comemorat astăzi, 15 ianuarie, acelaşi care, cu a sa Glossă a inspirat - prin 1974 - trupa timişoreană lui Ilie Stepan, Pro Musica), mai viu ca oricând:

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Ireversibil

Elevii mei de liceu din anul terminal (cu patru ani în urmă – ca toţii bobocii de-a IX-a - zvăpăiaţi, zgomotoşi, obositori) mai au doar câteva luni de şcoală, după care mă voi despărţi (şi) de ei for good. Aşa cum m-am despărţit de primii mei colegi de grădiniţă, de şcoală primară, gimnazială, liceală, de cei de la facultate, iar apoi de toate generaţiile de elevi de până acum. În locul lor, după ani şi ani, au rămas doar câteva nume răzleţe, nişte amintiri mai mult sau mai puţin palide - restul s-a şters, cum s-ar spune, de la sine. Ultimele săptămâni de dinaintea despărţirii de elevii mei de clasa a XII-a sunt, întotdeauna, marcate de o anume nelinişte, de–o anume tristeţe (bine temperată) - e ca atunci când ştiu că trăiesc ultimele clipe ale unui minunat moment ireversibil...De fapt, pleacă doar ei, elevii – noi, profesorii, rămânem al fine în cancelarii, săli de clasă şi pe coridoare pentru a ne ispăşi vina de a nu fi putut ieşi niciodată de pe băncile şcolii.

What are we gonna do?

Seara i-am avut oaspeţi pe Darius, Simona şi fiica lor sclipitoare de 11 ani, Daria. În familia lor fiecare are blog. N-am ajuns încă la blogul lui Darius, însă am aflat (zilele trecute) de blogurile recent deschise de mamă şi fiică. Mama se ocupă cu dăruire de problemele adolescenţilor atât la un post local de radio (West City Radio), unde are bilunar o emisiune duminica la prânz, cât şi pe blogul ei (http://tualegi.net/). Fiica, de numai 11 ani, însă cu mintea brici şi multiple interese de ordin artistic (desen, muzică, balet etc.) şi...ecologic, a deschis şi ea un interesant blog (împreună cu alte două colege de aceeaşi vârstă) ce promovează iubirea şi grija faţă de animale: http://animaleleaunevoiedeajutor.piczo.com/?g=1&cr=3.

Vorbeam cu Darius şi cu Simona despre dificultatea apropierii copiilor de literatura pentru şcoală (& pentru suflet) şi mi-am amintit, involuntar, de întâlnirea crucială cu câţiva oameni care mi-au deschis gustul pentru lectură - fără ei n-aş fi cunoscut poate nicicând respectul faţă de carte. Lectura poeziei – nu putem să nu recunoaştem - pierde la puncte în noua eră hipertehnologică. Îţi trebuie o dispoziţie specială (pe care tot mai greu o găseşti) pentru a petrece câteva minute (sau ore) în faţa unor pagini albe - fără ilustraţii, dar cu interminabile semne (literele, cuvintele, propoziţiile, frazele etc.) ce alcătuiesc textul propriu-zis, al cărui sens îl desluşim parcă tot mai anevoios, din pricina insuficientei cunoaşteri a contextului, a conotaţiilor. Când ne apropiem, totuşi, de un text scris, o facem mai cu seamă din dorinţa de a fi primi informaţii ştiinţifice. Rar, foarte rar, pentru a pătrunde în universul poetic al unui autor – şi când scriu asta nu mă gândesc numai la poezia ca specie literară aparte (asemenea prozei sau teatrului). Suntem, cu fiecare zi ce trece, tot mai înrobiţi noii paradigme a imaginilor pe care le acceptăm doar atunci când sunt „în mişcare” (sub formă de motion pictures made in USA) şi când îndeplinesc cerinţele publicului plătitor pe care producătorii de filme (de la Hollywood şi de aiurea) le cunosc atât de bine.

Într-un anumit sens, câtă vreme mai avem pe aproape o bisericuţă ortodoxă încă mai există speranţă. Acolo, în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (la care Theodor participă tot mai atent, mai matur – să fie rodul cursului intensiv de la mănăstirea Sâmbăta?) armonia între cuvânt, sunet, gest, imagine, miros, gust etc. nu pare să fie sluţită de ideologii şi mode. Acolo, cuvântul pare să fie înfrăţit cu imaginea şi cu sunetul într-un chip liturgic neegalat şi niciodată depăşit. În bisericuţa de lângă noi - o capelă situată modest pe holul unui liceu cu profil tehnic (unde am copilărit între 1974-1977, pe când mama era pedagogă la internatul de fete) - s-a rostit şi azi (as part of the sermon) cuvânt de învăţătură, spre înţelepţire. Am aflat astfel câteva detalii necunoscute despre viaţa vulturilor: faptul că trăiesc în medie 70 de ani, că pe la 40 de ani trec printr-o „criză existenţială” pricinuită de îmbătrânirea corpului lor (creşterea excesivă a ghearelor, lungirea peste măsură a ciocului etc.). Ca orice criză care se respectă, şi în cazul vulturilor ea aduce după sine cercetarea, lămurirea şi, în cele din urmă, sporirea. Vulturii care nu sunt sinucigaşi ori slabi de înger - ne spune păstorul micii noastre turme – ajung să-şi smulgă singuri gheară cu gheară, să-şi distrugă – nu fără suferinţă – ciocul dezvoltat in excess, pentru a se „înnoi” la trup şi a putea trece cu brio la la vârsta a treia şi la senectute. Pentru a supravieţui, de fapt. Noi, oamenii – nu e greu a descifra pilda – se cuvine să ne smulgem excrescenţele, bine înrădăcinate-n noi - de mânie, de idei fixe şi de indolenţă – pentru a rămâne oameni şi a nu ne transforma cu totul în demoni. Toate ca toate, teoria ca teoria, dar în practică (aşa cum se întâmplă–n cazul vulturilor) e mai greu să-ţi descărnezi trupul de răutăţi şi strâmbătăţi, atunci când ele ameninţă să devină (ori poate-au şi devenit deja) a doua noatră natură. Întrebarea care se pune e doar una (ca-n admirabilul cartoon bazat pe textul lui Rudyard Kipling, The Jungle Book): What are we gonna do?

Symphonic music made fun

De dimineaţă am ascultat, împreună cu Theodor, Rapsodia pe o temă de Paganini de Serghei Rahmaninov (a cărei temă, folosită în filmul Somewhere in Time, i-a atras atenţia şi lui Theodor, atunci când a auzit-o prelucrată de Adrian Enescu pe discul Diva inamorata) şi câteva Capricii de Paganini (din care Rahmaninov a folosit tema pe care a prelucrat-o în Rapsodia sa).

La party-ul dat de Tatiana de ziua ei (la pizzeria Rustica) ne-am strâns (la 3 p.m.) în aceeaşi formulă în care am petrecut şi pe 2 decembrie, la noi acasă: alături de noi trei, au fost Tatiana şi Claudiu, Michelle şi Cornel (de nedespărţit de când cu Bătălia pentru Alger – prietenii ştiu de ce), Oana Bica şi Marius, Lia, Dorin şi pruncul lor. Theodor i-a cântat Tatianei Happy birthday to you şi For she’s a jolly good fellow. Iniţial am stat, faţă de Cornel, în poziţii diametral opuse, dar tot am schimbat câteva focuri despre "dreapta socotire a fenomenului legionar" – mişcare faţă de care am, mărturisesc, rezervele mele – şi până la urmă am fumat împreună pipa păcii alături unul de altul (după plecarea lui Claudiu, care avea tren spre portul Constanţa, de unde – atras de magia mărilor - va sta, o vreme, pe mare şi chiar pe ocean).

Am evocat, înainte de retragerea noastră (ne-am propus să mergem, seara, şi la concertul de deschidere al noii stagiuni la Filarmonică) figura celui care a fost, pentru mine, un adevărat pedagog: dl. Victor Laudacescu. Asta rămânem – at best - după ce trupurile noastre vor deveni food for worms: amintiri dragi în sufletele celor care ne preţuiesc şi ajung, mai târziu ca noi, la stele. Am povestit astfel despre felul în care acest om mi-a deschis ochii (pe la mijlocul anilor 80) asupra muzicii simfonice şi asupra literaturii universale. Mi-am reamintit astfel câteva discuţii cu el despre „vremurile vechi” (de dinainte de ocuparea sovietică a României, în 1944), despre catastrofala sovietizare a ţării, despre munca forţată şi manipulare, despre gâlceava spiritelor gregare cu Frumosul...Pe măsură ce mă gândesc la el resimt, proustian, bucuria întâlnirilor mele cu el din acei ani (până când a murit, în 1993). A fost, poate, primul om integru pe care l-am cunoscut. Apoi Cornel a evocat (în acelaşi gând cu Claudiu Mesaroş, la Sâmbăta) figura dl. profesor Pătrulescu – pentru mulţi un îndrumător spiritual la începutul anilor 90, de la o vreme retras la mănăstirea Oaşa. Eu am recunoscut că n-am fost printre „apostolii” lui, însă am rămas de la el cu ideea că filmul ar trebui să fie (ought to be) o icoană. Aveam să înţeleg asta abia după întâlnirea – prin locurile geometrice născute din lectură – cu teoreticieni ai iconografiei bizantine, ai Ortodoxiei (Quenot, Uspenski, Bunge, Evdokimov, Bulgakov, Florenski etc.) şi după descoperirea filmelor lui Andrei Tarkovski, dar şi a unor filme de Robert Bresson, Kenji Mizoguchi, Akira Kurosawa, Igmar Bergman, Carl Dreyer, Iasujiro Ozu, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Săucan, Tenghiz Abuladze, Styajit Ray, Jiri Menzel, Krzystof Zanussi, Serghei Paradjanov şi lista rămâne deschisă...

Pe la 18.45 ne-am smuls din plăcuta atmosferă ce se instalase la pizzeria Rustica pentru a ajunge la Capitol. Acolo, full house: lume, lume adunată la Concertul simfonic distractiv gândit şi orchestrat de Radu Popa (conductor) şi de Trio Contraste (Sorin Petrescu, Doru Roman, Ionuţ Ştefănescu) - invitaţi speciali: violoncelista Alexandra Guţu şi star-ul TV Virgil Ianţu). În prgram (printre giumbuşlucuri şi maimuţăreli care-au făcut deliciul spectatorilor), lucrări de: C. Silvestri (Baccanale), L. Anderson (The Syncopated Clock, Horse and Buggy, The Waltzing Cat), Fr. Poulene (Valse – Musette), J. Răducanu (Mâinile olarului), A. Piazzola (Años de soledad), E. Hatch (Furioso and Valse), A. Ferraris (Ochi negri), A. Haciaturian (Vals din baletul Masquerade), E. Artemiev (Tango din soundtrack-ul filmului Burnt by the Sun, de Nikita Mihalkov), E. Morricone (Amapola), D. Milhaud (Brazileira), M. Ponce (Star of Love), J. Haydn (partea a IV-a din Simfonia nr. 82, Ursul). Ultima lucrare (deliberat) n-a fost dusă până la sfârşit pentru că un instrumentist travestit în...urs a urcat (împreună cu alţi instrumentişti) pe scenă, întrerupând simfonia lui Haydn. Tot concertul a fost, de bună seamă, regizat, însă publicul a acceptat convenţia. Şi-apoi, dacă puţin circ şi câteva gag-uri de saltimbanc (re)aduc lumea în sala de concerte, why not?

Beauty as symbol of truth

Cu cât este mai mult rău în lume, cu atât arta este mai necesară – minunată sintagmă-şaradă aruncată ca o provocare de regizorul Andrei Tarkovski în France Catholique (ianuarie 1986). Pentru autorul unei opere cinematografice de neegalat - 7 filme esenţiale (şi jumătate, dacă adăugăm şi personalul Katok i skripka / Compresorul şi vioara, lucrarea sa de diplomă din 1960) – arta (care trebuie să fie independentă de politică şi ideologie) presupune regăsirea unei spiritualităţi, frumuseţe şi invitaţie la meditaţie, deci apropierea de Dumnezeu. Dar – afirmă Tarkovski în Le Figaro Magazine, în octombrie 1986 – nimeni nu ştie ce este frumuseţea. Ideea pe care ţi-o faci despre frumuseţe, ideea de frumuseţe se schimbă o dată cu evoluţia istorică, cu pretenţiile filosofice şi cu simpla transformare a fiinţei umane în cursul propriei sale vieţi. Şi aceasta mă obligă să gândesc că frumuseţea este în fapt, simbolul a cu totul altceva. A ce exact? Frumuseţea este simbolul adevărului. Am spus adevăr nu în sensul de „adevăr şi minciună”, ci adevăr al drumului asumat de către om. Frumuseţea epocilor (în fine, frumuseţea relativă a epocilor) mărturiseşte despre nivelul de conştiinţă a adevărului pe care oamenii din acea epocă îl aveau. A existat o epocă în care acest adevăr era exprimat de Venus din Milo. E de la sine înţeles că totalitatea portretelor feminine ale unui Picasso nu are în mod strict nicio relaţie cu adevărul. Nu este vorba în acest caz de drăgălăşenie, de frumuseţe în sens de drăguţ, este vorba de frumuseţea în sine. Picasso, în loc să încerce să slăvească, să mărturisească despre această frumuseţe armonică, a acţionat ca un distrugător, ca un blasfemiator, ca unul care taie în bucăţi frumuseţea. Adevărul exprimat de frumuseţe este tainic, el nu poate fi descifrat, nu poate fi explicat prin cuvinte. Dar atunci când fiinţa umană, individul, se aflăalături de această frumuseţe, confruntată cu această frumuseţe, în faţa acestei frumuseţi ea îi simte prezenţa, chiar dacă şi numai printr-un fior rece pe şira spinării. E ca un miracol al cărui martor devine brusc, împotriva voii sale.

Rise Up

Pentru mine, dragostea este manifestarea supremă a înţelegerii mutuale, pe care reprezentarea actului sexual nu o exprimă. De ce să nu ne ducem, în acest caz, să filmăm tauri care încalecă vaci? Toată lumea crede astăzi că e vorba de cenzură dacă nu vede „dragostea” pe ecran. În realitate, nu este „dragostea” cea care se arată astfel, ci actul sexual. Acest act sexual este, pentru fiecare, pentru fiecare cuplu, ceva unic. Când el este arătat în film, e contrariul.
Levitaţia, un corp care se înalţă în aer, este o scenă cu mare potenţial. Există, astfel, lucruri care sunt mai cinematografice, mai fotogenice. Apa, din acest punct de vedere, este foarte importantă pentru mine. Apa trăieşte, are o adâncime, se mişcă, se schimbă, reflectă ca o oglindă, poţi să te îneci în ea, poţi s-o bei, să te speli cu ea etc. Fără să mai borbim că ea nu are decât o moleculă care nu se divide, este o monadă. De asemenea, când îmi imaginez un om care-şi ia zborul, îmi place...Găsesc asta plin de sens. Dacă un prost m-ar întreba de ce în ultimul meu film (Offret / Sacrificul) se înalţă oamenii în aer, i-aş răspunde: „Pentru că este acolo o vrăjitoare.” Dacă unul mai rafinat, cu simţ poetic, mă întreabă acelaşi lucru, i-aş spune că pentru aceste două personaje, Alexandre şi Maria, dragostea nu este acelaşi lucru ca pentru cel ce face 37.2˚ dimineaţa.

Cinderella

Când Biserica Anglicană din UK a trecut la hirotonirea femeilor, s-a înregistrat o migrare a unor anglicani (din High Anglican Church – o fracţiune puţin numeroasă, în raport cu marea majoritate, „carismatică”, a anglicanilor, în continuu reformată şi neo-protestantizată) spre Biserica Romano-Catolică, unde astfel de practici sunt de neînchipuit.
Un fenomen asemănător se înregistrează în Biserica Ortodoxă, unde unii se simt incomod din pricina unei libertăţi mult prea mari şi prea în dezacord cu principiile Sfinţilor Părinţi (din Apus, dar şi de la Răsărit) în ceea ce priveşte – de exemplu - posibilitatea să te cununi de trei ori în Biserică. De aceea, unii ortodocşi mai legalişti şi mai riguroşi au găsit că e mai safe şi mai...ortodox să fii catolic. Acolo – zic ei - ştii o treabă: Biserica nu desface ceea ce Domnul, prin taina cununiei, a unit. Şi încă, şi încă...Ce anume trebuie şi nu trebuie să crezi, faci, ce anume nu trebuie să mânânci când posteşti etc. este, zic aceşti traseişti evlavioşi, mult mai bine definit acolo, unde nu funcţionează, vezi doamne, atâtea bărbi şi atâta apofatism. Dar, desigur, Biserica Romano-Catolică nu este singura alternativă pentru cei care nu-şi (mai) găsesc locul în Ortodoxie – evantaiul denominaţional neo-protestant care s-a dezvoltat în occident (asemenea unui spectru politic pe cât de all inclusive, pe atât de înşelător) oferă de toate pentru toţi.
Părintele Rafail Noica (el însuşi trecut prin mai multe faze sau crize / provocări, până să descopere că Ortodoxia este singura realitate a omului, că omul, prin fire, este ortodox): Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia. Mă gândesc la iconografie, la poezia liturgică, la muzica liturgică. Esenţial trăită, arată Părintele Rafail, Ortodoxia este descoperirea firii omului, este devenirea întru fiinţă. Dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei. Ortodoxia este un fel de Cenuşăreasă. Îmi amintesc vag – nu mai ţin minte contextul – de o poveste cu trei surori, cărora, atunci când au terminat nu ştiu ce să facă la o bătrână, aceasta le-a dat drept mulţumire să se ducă în pod şi să aleagă din cele trei lăzi de acolo pe care o voiau. Prima şi a doua au luat lăzile cele mai mari şi mai frumoase; cea mică, smerită, a luat-o pe cea mai urâtă şi mititică, dar aceea era plină de comori. Şi celelalte s-au păcălit, că nu era mare lucru înăuntru.

Reconciliation

Tot în Vrajbă şi împăcare (cartea Arhimandritului Serafim Alexiev) găsesc această istorisire. Trăia în Rusia un preot de ţară ce nu se avea deloc bine cu paracliserul bisericuţei unde slujea. Într-o zi, neînţelegerea lor a luat proporţii alarmante, smintind pe cei aflaţi în biserică: preotul îl dojeneşte pe crâsnic pentru felul în care cântă, acesta se devinovăţeşte şi-i aruncă-napoi vorbele, harţa devine serioasă, astfel că preotul aruncă-n paracliser cu cădelniţa, iar acesta nus e lasă mai prejos şi-l bombardează cu ditamai tomurile de cărţi de rugăciuni – război în toată regula. A doua zi sunt chemaţi amândoi la raport de către ierarh. Preotul se dezvinovăţeşte şi-l acuză pe crâsnic. Ierarhul, firoscos, se preface că-l crede. Atunci îi promite o avansare-n grad. Ruşinat, popa recunoaşte că a avut şi el o vină. Aşa deci, atunci chiar de mâine am să te fac protopop. Auzind aceasta, preotul spune: E numai vina mea...Urmează al doilea cercetat – paracliserul – care, evident, se dezvinovăţeşte şi el, aruncând întreaga vină pe seama popii. Aşa vasăzică – zice ierarhul – înseamnă că tu te-ai purtat ca un mucenic. Pentru asta am să te fac diacon. Auzind vorba ierarhului, crâsnicul îşi recunoaşte greşeala şi el, luând asupra sa întreaga vină.

Sigur, putem spune că neînţelegerea lor a fost motivată de frustrarea de a nu fi fost promovaţi după cum se aşteptau ori credeau că merită, iar avansarea în rang le-a topit, ca prin minune, orice înverşunare. Dar la fel de îndreptăţit este să remarcăm felul în care un om cuprins de mânie şi de vrajbă caută a se devinovăţi, aruncând toată pricina pe celălalt implicat în neînţelegere. Şi – fapt cu totul miraculos – felul în care ruşinea (vorba lui Andrei Tarkovski din al său Solyaris) îl salvează pe om, atunci când, ruşinat, omul ia asupra sa pricina dezbinării şi a neînţelelgerii, trăind cele cerute în Psalmul 50 al lui David.

.

Orbitor

Mircea Cărtărescu mi-a atras atenţia mai întâi prin Levantul său, care aminteşte de umorul debordant din Ţiganiada lui Budai-Deleanu, dar şi de suculentul episod Boii soarelui din Ulysses de James Joyce – una din cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate stilistică din literatura modernă. Cu un an în urmă am citit entuziasmat articolul său Să lăsăm baltă şcoala, apărut în Jurnalul naţional – necruţătoare analiză a stării de fapt actuale, când nu doar zecile de mii de adolescenţi, ci şi oameni – ai spune – în toată firea, care-au citit Luceafărul şi, unii, chiar Joc secund, sparg recordurile de audienţă urmărindu-i pas cu pas, a bout de souffle, pe inşi ca Becali sau ca Columbenii („cacofonia – precizează Cărtărescu - e aici nu doar intenţionată, ci de-a dreptul inevitabilă”). Mircea Cărtărescu creiona, în acel articol, portretul lumii de azi, un comentariu literar al universului creat admirabil de Cristian Mungiu în Zapping - scurt-metrajul său din 2000 (recent postat, în două părţi, şi pe you tube): o lume pe dos în care tinerii nu mai citesc nimic, iar ideea de cultură, de ştiinţă, de arte a ajuns marginală şi demodată, o lume în care toţi ştiu numele celei mai jalnice "vedete" care-şi fâţâie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet român de azi. De ce mai învăţăm – se-ntreabă şi ne-ntreabă Cărturescu – câtă vreme trăim într-o lume schizofrenică ce opune educaţia şi realitatea, de ce mai ducem mai departe, ca pe o limbă rituală moartă, numele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Rebreanu? Ca să ajungem să ne uitam masiv, un popor întreg, în fundul Monicai Columbeanu, care naşte în direct?

Regăsesc aceeaşi vervă satirică, aceleaşi predispoziţie pentru surrealism în Orbitor – aripa dreaptă – după Ioana Pârvulescu „Levantul în proză al lui Mircea Cărtărescu”. În plus, o viziune aproape felliniană asupra societăţii româneşti postbelice, un comentariu fabulos à la Jonathan Swift al vremurilor revoluţionare din 1989 – totul asezonat dostoievskian de vocea autorului „violat sufleteşte”, „schilodit pe viaţă”, care „trăieşte foarte, foarte departe, în locuri despre care ştim cu toţii că nu sunt adevărate: în televizor, în vise, la radio, în poveşti”: N-am avut copilărie şi nici tinereţe, n-am înţeles nimic din ce se petrece pe lume, am crezut mereu că voi fi, toată viaţa, un monstru singuratic, fără femeie, fără casă, fără o piatră pe care să-mi pun capul, sortit să scrie, ani şi ani, o carte ilizibilă şi nesfârşită, dar care avea să substituie într-o zi universul...Trăim sub ţărâna grea a mileniilor, scânteiem o clipă în bezna veşnică, nepriviţi de nimeni, neştiuţi de nimeni. Un milion de oameni rupţi în bucăţi, gazaţi şi carbonizaţi într-o singură bătălie; în sătucurile din Ceylon nu s-a auzit despre ei. Peste-un secol, nimeni n-o să mai ştie nimic, şi, chiar dac-or să ştie, tinerii vor spune: nu e problema noastră. Noi privim către viitor. Peste toată suferinţa din lume au ars mereu aceleaşi impasibile stele. Dar mai există o voce în roman - vocea înţelepciunii (Herman): Nu-ţi face griji. Sunt boli spre moarte şi boli spre viaţă. Boli groteşti şi boli graţioase. Şi, mai ales, sunt boli care ţi se dau ca să-nsoţească un dar ceresc, şi care, oricât de greu ar fi de-ndurat, sunt luminate prin el.

Good from bad, past fom present

Grigore de Nissa (prăznuit azi de Biserica Ortodoxă): Adevăratul bine nu este acela care depinde de conjuncturi exterioare, nici cel care este afectat de contradicţii interne şi nici cel care ete bun numai parţial şi numai pentru moment, ci cel care care face dovada universalităţii, atât în ceea ce priveşte extinderea spaţială cât şi cea temporală, atât în ceea ce priveşte natura sa, cât şi în ceea ce priveşte manifestările sale. Astfel, a fi duhovnicesc înseamnă a depăşi nivelul dezorientării senzoriale, a îndrepta funcţionalitatea simţurilor spre unitatea spiritului şi a avea experienţa spiritului. Discernământul ţine de inteligenţă, dar eticul este cel care determină calitatea oricărei judecăţi. Discernământul este o înţelepciune, expresie a prezenţei noastre în Înţelepciunea care a făcut şi care susţine universul. A fi înţelept înseamnă a fi în înţelepciunea lui Dumnezeu înseamnă să activezi conform voinţei lui Dumenzeu, adică fără patimă.

Nu Dumnezeu – spune Părintele – este autorul deşertăciunii (vezi Ecclesiastul), ci libera alegere a omului (mintea lui). Dar mintea omului n-a fost deşartă de la început (altfel ar fi fost în afară de orice acuzare), ci pentru că întorcându-se (de la Dumnezeu) s-a separat de armonia lumii. Numai Dumnezeu este garanţia independenţei alegerii libere.

Păcatul este consecinţa unei false independenţe, a unei libere alegeri lipsită de sens. Aceasta s-a îndreptat spre rău, fără să fie disciplinată. Păcatul este o pervertire a finalităţii dorinţei, din cauza plăcerii simţurilor care s-a interpus ca o ceaţă între „ochii” sufletului şi frumuseţea dumnezeiască. Mintea pierde controlul celorlalte funcţii ale fiinţei atunci când senzaţia care tinde spre plăcere se instituie drept criteriu de evaluare a realităţii.

Fast film

Am recidivat: ne-am dus iar la Cinema City – complexul ultramodern de cinematografe din Iulius Mall. Am ajuns la reprezentaţia de la ora 15.45 şi – surpriză – am fost doar noi doi în sală. Plus, evident, cel care supraveghea buna desfăşurare a proiecţiei. Dintre toate titlurile săptămânii ne-a atras premiera recentă, Elizabeth – The Golden Age. În lipsa unui film care să mă intereseze ca film, cinefilul din mine (ce a mai rămas din el) încearcă să aleagă pe cel mai mic dintre rele. În cazul filmului de faţă, o poveste - în care costumele şi muzica sunt (cum altfel) overdone - despre Anglia Renaşterii şi emanciparea englezilor protestanţi de sub tutela papală, despre patriotism şi trădare, despre descoperirea Lumii Noi, dar mai ales un film cu câteva performanţe actoriceşti peste medie: Cate Blanchett (partenera lui Brad Pitt din Babel), Samantha Morton (din In America) şi – într-un rol episodic – Susan Lynch (Nora din filmul omonim despre Nora Barnacle şi James Joyce). N-am fost dezamăgit (pentru că n-am avut iluzii) de acest fast film - oricum, nu mai dezamăgit decât atunci când, cu o frecvenţă aproape lunară, mă ospătaez cu fast food la un McDonalds.

În Timişoara există acum şapte săli la Cinema City – toate cu air condition, fotolii comode şi confort. Şi totuşi, nu-mi pot reţine o-ntrebare: unde sunt capodoperele de altădată? Visul meu – posibil doar în scăfârlia mea: să pot să revăd les films de ma vie şi în aceste săli de luxe, nu doar pe monitorul PC-ului sau la TV.

Back to school

Back to school. Nervii – încă primeniţi, aerisiţi după zilele petrecute la Sâmbăta de Sus, la Şinca Veche (click pe bulinele galbene pentru vizualizare) – sunt muniţie de nădejde la primele ore de după vacanţă. Chestiunea zilei: golul pe care mi l-a lăsat în suflet plecarea, spre cele veşnice, a lui Adi Sârbu, colegul meu de la ET, dascăl de chimie, în vârstă de 57 de ani. Am aflat azi mai multe despre moartea sa: a suferit de un diabet netratat, de insuficienţă renală, a avut chiar nişte probleme cardiace, astfel că infarctul din 19 decembrie a fost, oarecum, provocat – pare-se - şi de o anumită neglijenţă a lui. Replica lui Zorba - oricât de cinică - îmi sună involuntar în timpane atunci când cineva (şi mai cu seamă cineva cunoscut) pleacă dintre noi: we all end up the same way: food for worms.
Seara de prăznuire a Sf. Ioan, en famille cu my in-laws – socrul meu este Ioan. Îi întâlnim acolo pe Mircea şi Sanda. Vorbim despre sistemul întortocheat de obţinere a vizei de turist pentru SUA. Spre final mă retrag în sufragerie unde ascult, alăturid e Theodor, câteva melodii româneşti – oldies – apărute pe CD-uri scoase de Jurnalul naţional: Azi, Ploaia şi noi, Fericirea trăieşte în noi, Iubeşte-mă mereu (Angela Similea), N-am noroc, O portocală (Anda Călugăreanu), De-ar fi să vii, Să fim copii, Fericirea are chipul tău, A doua zi (Mihaela Runceanu)...

Îmi amintesc de vestea morţii Mihaelei Runceanu: eram în armată şi câteva brute cu chip de om din plutonul în care m-am nimerit făceau tot felul de glume vulgare pe seama ei. Nici zgomotoasa moarte din 1993 a lui Ioan Luchian Mihalea (comemorat azi de Jurnalul naţional cu un CD ce conţine hiturile sale cu Song-ul pe care l-a condus) n-a fost tratată cu mai mult respect. Important e că au rămas peste ani, neatinse de meschinărie şi răutăţi, cântecele.

Who?Where?Why?What?

Acum o săptămână eram toţi şapte (noi trei, Claudiu, Alexandra, Emanuela şi Ana) în chilia Pr. Teofil de la Sâmbăta de Sus. La un moment dat, Emanuela îl întreabă ce amintiri are din copilărie, de când era un ţânc. Eram un zvăpăiat – spune Părintele – şi unul dintre vecini i-a şi spus bunicii: Nănaşă, aista nu-i botezat bine. Popa nu i le-o cetit pe tăte. Mai trebe botezat o dată...Mă gândesc la botezul meu „de urgenţă” (mă îmbolnăvisem) şi oarecum pe neve, cu mama pe post de naş/naşă (bunicii din partea tatălui nu au privit cu ochi buni prezenţa preotului în casă). Pe atunci era la modă să nu se mai cunune oamenii şi la biserică, iar părinţii mei – care încă nu se despărţiseră for ever – au ţinut pasul cu moda. Mi-am amintit şi de botezul (tot în stare de emergency) lui Theodor - la spital mai întâi (la secţia de născuţi prematuri, unde Theodor şi Raluca au stat internaţi aproape două luni) şi apoi reluat, cu vreme, în biserică. Spre deosebire de noi (de mine şi de Raluca) Theodor – din fericire - a descoperit cadrul liturgic (prin participarea la slujbele bisericeşti şi cuminecare) mult mai repede. Astă-seară am trecut (cu Emanuela) pe la PS şi, vreme de un ceas jumate, am asistat la un fel de cateheză-seminar ad-hoc, cu Theodor în braţele lui PS punându-i întrebări peste întrebări de o candoare dezarmantă: cine e Născătoarea de Dumnezeu, cine e Dumnezeu, ce-nseamnă: Duh, pomeneşte, se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, ce-i aia mântuire, rob, trup şi sânge, preot etc. – toate subiecte de discuţie vrednice de un seminar teologic de şcoală superioară. PS i-a răspuns cu îndelungă răbdare la toate întrebările, mai făcând câte o pauză - şi atunci îl ţinea în braţe sau îl rotea ca pe un avion în miniatură (ca în ziua serbării de Crăciun de la grădiniţă) ori îl punea să-i cânte şi să-i recite poezii. În seara asta, din repertoriul lui Theodor nu au lipsit câteva highlights din Sf. Liturghie (Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Tatăl nostru, Ţie,Doamne), melodii pentru copii învăţate la grădiniţă, nişte poezii şi – la rugămintea mea – Vechiul ceas.

De dimineaţă (pe un polei ce-a transformat străzile Timişoarei în patinoar natural) am fost la slujba de Bobotează de la catedrala din Sinaia, unde a slujit PS. Lumea grămadă aştepta afară ceasuri întregi să ia aghiasmă. La ieşire, fiecare îşi croia drum prin mulţime după măsura bunului simţ de care dispunea. Şi asta în ciuda îndemnurilor la bună purtare şi calm adresate mult prea numeroşilor enoriaşi de PS şi de preotul paroh. După Sf. Liturghie am mers toţi trei, plus Emanuela, acasă la Claudiu şi Alexandra. Au gătit un prânz delicios, iar Claudiu i-a dăruit lui Theodor – spre bucuria lui - un fluier.

Dar să lupţi

Dar să lupţi

lyrics: Lucian Avramescu
music: Adrian Enescu

voice: Crina Mardare & Elena Perianu (Duetul Stereo)

calc pe bulevard, sunt singur mereu

se ţese des al nopţii gard în jurul meu

crânguri de corali ca într-un abis

deschid şi-nchid un semafor de drum promis

dar să lupţi, dar să te lupţi

să mergi mereu către ceva

să ai un rost, să ai un ţel

să ai aprinsă steaua ta

să-ţi fie viaţa un sens curat

o torţă care să ardă viu

chiar dacă eşti într-un palat

chiar dacă eşti într-un pustiu

să ardă viu

viaţa e un târg, în el ne-am născut

traşi la talciocul de întâmplări, ca la barbut

unii mai pe puf, alţii mai pe lut

la loteria acestei lumi noi ne-am născut

dar să lupţi, dar să te lupţi

să mergi mereu către ceva

să ai un rost, să ai un ţel

să ai aprinsă steaua ta

să-ţi fie viaţa un sens curat

o torţă care să ardă viu

chiar dacă eşti într-un palat

chiar dacă eşti într-un pustiu

să ardă viu

Puţină escatologie

Praznic mare, azi: Teofania (Boboteaza, Botezul Domnului). Încurcate sunt, într-adevăr, cărările Domnului...Citeam deunăzi o pildă grăitoare în cartea Vrajbă şi împăcare a Arhimandritului Serafim Alexiev. Cândva, în biserica primară (early church), un preot se afla în mare vrajbă cu un mirean. Persecuţiile împotriva creştinilor fiind în toi, preotul a fost prins de autorităţi şi dus la judecare. Mireanul ce se afla în duşmănie cu preotul a dorit să caute împăcare, şi-a recunoscut vina şi, în repetate rânduri, şi-a cerut iertare popii fără ca acesta să-i pese câtuşi de puţin – el o ţinea una şi bună: Nu vreau să te iert! Mireanul însă a persistat în a-i cere iertare preotului până în ultima clipă – mă rog, până în ceea ce păreau a fi ultimele clipe din viaţa preotului. Deşi nu contenise a-şi mărturisi credinţa creştină până aproape de jertfa supremă (botezul sângelui, martiriul), văzându-şi – cum se spune – moartea cu ochii, preotul (whose legs turned to jelly) deodată s-a lepădat de credinţă spre a fi graţiat. În acel moment, mireanul care căutase împăcare avea să-şi mărturisească el însuşi crezul creştin şi să aleagă să moară pentru credinţa sa...Maria Tănase cânta: Dar noi oameni botezaţi, de cuvânt suntem lăsaţi. Ori poate că lăsăm noi deoparte cuvântul!
...Ce desuet pare să vorbeşti despre iertare şi împăcare. Şi totuşi, pentru cei care mai au conştiinţă, în iertare şi împăcare stă măsura Botezului, a Credinţei şi a Vieţii. Pentru aceştia, neputinţa iertării sau întârzierea împăcării nu pot fi, oricum, motive de linişte. Au contraire.

Zăpada palmei tale

lasă-ţi mâna peste ochii mei
fie pleoapa mea zăpada palmei tale
şi sărută-mi ochii cu mâna ta
chipul tău care se vede-n mine
lasă-ţi mâna peste ochii mei
dă-mi zăpada palmei peste ei
ia-mi lumina ca să pot zbura
doar în oarba dragoste a ta
dă-mi mâna ta peste ochii mei
reteaza-mi cu ea vederea lumii
vreau să citesc în podul palmei tale
vreau să-ti sărut linia vieţii
lasă-ţi mâna peste ochii mei
dă-mi zăpada palmei peste ei
ia-mi lumina ca să pot zbura
doar în oarba dragoste a ta

lyrics: Lucian Avramescu

music: Adrian Enescu

voice: Loredana Groza

album: Un buchet de trandafiri (1989)

I can’t talk right now. I’m blogging this.

Ana Crîsnic, doctoriţa specializată în cardiologie, exuberantă şi very easy going pe care am întâlnit-o la Sâmbăta de Sus (şi de care ne-am ataşat cu toţii în cele şase zile petrecute acolo, la mănăstire) povestea că se întâmplă ca unii pacienţi, ce tocmai suferiseră un infarct şi fuseseră aduşi la spital, să treacă în lumea cealaltă chiar sub ochii ei. Unii mureau împăcaţi, cu zâmbetul pe buze (asemenea personajului din filmul lui Adrian Lyne, Jacob’s Ladder), alţii însă aveau să ducă lupte dure cu îngerul şi se chinuiau să-şi scoată afară singuri pârdalnicul de suflet...Cu gândul la relatările Anei despre felul cum îşi dau duhul unii oameni mi-am amintit de un cartoon descoperit undeva pe net. Este scrisul pe blog o îndeletnicire cu valenţe escatologice? Pentru cei cu pasiune, ar putea să fie. Iată dovada: o cameră (sau un salon de spital), o femeie (soţia sau poate o asistentă) care vine la un om muribund (soţul sau poate un pacient) ce stă întins în pat şi-i spune: You’re on your death bed. Any last words? La care pacientul răspunde: I can’t talk right now. I’m blogging this.

A avea un blog presupune sine qua non să iubeşti – între altele - cuvântul şi lectura. Presupune o nevoie de exprimare, de comunicare, în condiţiile în care ceea ce scrii ştii că poate fi citit (deci judecat, tălmăcit şi răstălmăcit) de oricine îţi înţelege limba, de oriunde ar accesa el sau ea internetul pe pâmântul ăsta. Poate fi – at best - o formă de cucerire treptată a libertăţii şi de căutare de sine, de autodepăsire şi responsabilizare - pentru că a scrie orice şi oricând nu înseamnă deloc a scrie oricum. Cenzura (şi autocenzura) bunului simţ e valabilă şi chiar necesară şi aici.

Le sunt recunoscător celor care m-au încurajat să îmi fac un blog: compozitorul Adrian Enescu, Raluca, Lucian Mircu. Mai întâi A.E. îmi scrie - următor unui schimb de mesaje cu redactorul unui portal de literatură pe internet, care mi-a respins articolul pe care i-l trimisesem, Puncte cardinale, pentru că ar fi prea “teoretic” şi poate chiar “răutăcios” - am scris ironic şi bigot, zice el, despre nudiştii de la Vama Veche: Este obligatoriu să îţi faci un blog, să poţi să scrii aşa cum vrei tu, tot ce îti trece ţie prin cap; încearcă această formă de comunicare...te va ajuta. În ceea ce îl priveşte pe RP, nu ştiu ce e în capul lui, ce l-a deranjat, dar cert nu e un articol interesant pentru Liternet - miroase de la o poştă a gânduri de blog !!! Prmele semnale de feed back (după primele postări) au venit de la prieteni. Oana: Nu mă pot abţine şi trebuie să-ţi spun că blogul tău e de-a dreptul hrănitor. M-am bucurat aşa de mult ieri când l-am văzut pe Marin Sorescu postat de tine pe blog şi astăzi când am găsit, alături de poezii, minunate texte din Gramatica Ortodoxiei de Mihail Neamţu. It makes my day. Adina: Marian, ţi-am "vizitat" blogul şi te felicit pentru ce am găsit acolo. De altfel nici nu puteam să găsesc altceva decât gândurile care te reprezintă, pe care îmi plăcea să le aud când eram colegi la Electrotimiş. Cornel: Iţi mulţumesc frumos pentru invitaţia pe tărâmul blogului tau. Un tărâm care nu încetează a mă uimi atât prin estetica cât şi prin etica aprecierilor cu buna măsură. În special ieri, când încă mai aveam cu mine starea de sărbătoare şi de comuniune rămasă din liturghia sfintei zile de duminică (alaltăieri am mers la capela de pe Bogdăneşti), blogul tău m-a ajutat să mai păstrez puţin acea stare pe care, vai, o erodează în mod inevitabil rutina şi obişnuinţele zilelor pe care le dedicăm pentru "panem nostrum cotidianum". De fapt, şi pentru mărunţişurile zilelor de job (mărunţişuri în care se pot sălăşlui multe duhuri ale trândăviei, ale iubirii de sine, bârfei, ţinerii de minte a răului, lipsei de bunăvoinţă şi ale grijilor inutile) se pare că sunt perfect valabile înţeleptele vorbe ale lui Nicolae de la Rohia (şi de la Jilava) pe care le-ai pus pe blog. Chiar mă gândesc să mi le lipesc undeva aproape de ecranul la care mă închin 8 ore pe zi. Iţi mulţumesc pentru că mi le-ai reamintit şi te rog să mă ierţi că vizitez poate prea rar poiana virtuală de frumos pe care ai construit-o pe web. Timpul scurt şi ...mărunţişurile zilei îşi cer, vai, obolul lor. (...) Mulţumesc pentru "jurnalul de la Sâmbăta de Sus", efectiv m-am delectat citindu-ţi rândurile acestea care sugerează parcă ceva din liniştea şi armonia întinsurilor acoperite cu zăpezi, în care individualismele şi abruptul accidentelor de relief se împacă şi se înfrăţesc, parcă, sub covorul ocrotitor şi a-toate acoperitor al zăpezii. Foarte grăitor este şi pasajul despre Şinca Veche, un loc pe care n-am mai apucat să-l vizităm în primăvară cât am stat la Sâmbăta, dar la care acum, după recomandarea ta şi a Oanei, suntem hotărâţi să ajungem, cu ajutorul şi cu voia Domnului. În fine, tot Adrian Enescu îmi scrie (după ce i-am trimis şi lui aceste feed back-uri): Fascinanţi sunt oamenii ....atunci când sunt sinceri ......ca să vezi că nişte vorbe frumoase, credibile, scrise cu pasiune nasc atâta linişte şi dorinţă de frumos .......mă bucur pentru tine.

What is beauty?

Deunăzi l-am adus pe Theodor să asculte înregistrarea video (realizată de Codruţa) cu participarea lui la Concertul din 17 decembrie de la TNT. La început a zâmbit, a ascultat atent, însă pe măsură ce se apropia momentul fatal („pufniturile de râs”) pentru care l-am dojenit atunci, s-a pus pe plâns şi n-a vrut să mai audă nimic.

Astăzi primim de la Claudiu câteva înregistrări video pe care le-a făcut el zilele trecute în timp ce ne aflam în chilia Pr. Teofil. Toate bune şi frumoase (Theodor îi cântă Părintelui Teofil Odă bucuriei, Părintele ne povesteşte întâmplări din copilăria sa) până când Raluca îî spune Părintelui că Theodor nu ascultă tocmai smirnă Sfânta Liturghie şi îi cere sfatul. La care Părintele zice aşa: Nu-l ţineţi atâta timp acolo, slujbele ortodoxe sunt pentru oameni mari. Mai scoateţi-l din biserică, mai aduceţi-l până se obişnuieşte...Ei bine, deodată, la auzul vorbelor Părintelui, faţa lui Theodor se schimonoseşte şi începe să plângă. N-a vrut să ne spună în niciun chip de ce a plâns. Am dedus noi pe urmă că l-au speriat cuvintele de nemulţumire ale Ralucăi faţă de comportamentul lui, uneori neastâmpărat, în timpul Sf. Liturghii. Sau cine ştie ce-o fi fost în căpşorul lui, poate glasul Emanuelei şi al Anei (prezent pe soundtrack-ul live al filmuleţelor realizate de Claudiu la mănăstire), cărora le duce negreşit dorul, i-a trezit nostalgii...

După-amiază Theodor a ascultat Für Elise de Beethoven şi a început deja s-o cânte la pian. Seara i-am citit (în engleză şi română) din Cartea întâi a Facerii – versiunea adaptată pentru copii. Theodor a vrut să ştie ce înseamnă frumuseţe. Pe oameni care văd nu poţi, adesea, să-i înveţi ce e frumosul – şi asta pentru că nu vor să vadă (=să priceapă) – cum atunci să poţi explica ce înseamnă frumuseţea unui copil nevăzător? Pe de altă parte, cum să vorbeşti despre frumuseţe câtă vreme beauty lies in the eye of the beholder?...Bringing up Theodor – what a challenge for us, his parents. And what a blessing, in deed - if we manage to see beyond the surface of things. Music – whose sound he seems to get more and more familiar with - can be a common ground, a common denominator, a common language when sight is missing.

A piece of heaven

Aici, la mănăstirea Şinca, icoanele (şi în general felul în care sunt concepute şi aranjate biserica, trapeza etc.) par – cum a spus Michel Quenot – adevărate „ferestre spre absolut”: nici o împestriţare, nici o aplecare spre folclorul manelist al adorării divine, spre ochiul evlaviei populare atât de omniprezent – vai – în mai toate bisericile „drept măritoare”.
Am întâlnit, în acest mic spaţiu de rugăciune, o femeie respectabilă, distinsă, care şi-a adus ca la un pelerinaj o rudă apropiată – un domn între două vârste, suferind (nu putea să meargă decât sprijinindu-se de cineva) şi nevăzător. Am ajutat-o să-l transporte până la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, unde a reuşit să îngenunchieze.
Aici, într-un astfel de context, rugăciunea parcă e mai cu putere, iar seducţia Ortodoxiei (despre care vorbea şi Serghei Bulgakov, când recunoştea că pe el Ortodoxia nu atât l-a convins, cât l-a sedus) deplină. Totul pare să prindă sens. Într-adevăr, contextul dă textul...