Turkish delight

Nicu Steinhardt către un ofiţer de Securitate care l-a vizitat acasă pentru a-l chestiona cu privire la vizita lui Steinhardt în Occident, unde s-a întâlnit cu personalităţi din diaspora românească: „Serviţi vă rog nişte rahat. Eu mănânc rahat la propriu, nu şi la figurat.” Eliberat din închisoare (dar mai ales din închisoarea interioară în care – dacă ar fi să-i credem mărturia - l-au ţinut capriciile, toanele, invidia, îngâmfarea, micile-mari răutăţi până să ajungă în temniţă) Steinhardt avea să le spună răsfăţaţilor acestei lumi, în ton cu Noica şi cu Ghiţă Blidaru (alias Nae Ionescu, în cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani): „Nelinişti? De unde luaţi voi nelinişti în lumea asta plină de certitudini? Simplul fapt al soarelui care se ridică şi apune nu ajunge pentru pacea voastră?”

...Anii de temniţă grea pare că i-au învăţat – pe Steinhardt, pe Noica şi pe atâţia alţi martiri cu feţe cuvioase - să trăiască înţelepciunea: The greatest wealth is contentment with a little.

Bartholdy, Brahms, Musorgski

Prin 1991 aveam să petrec câteva zile la Costineşti – pe atunci gazda singurului Festival al filmului din România. În centrul staţiunii erau câteva tarabe unde se vindeau casete audio (poloneze, cred) cu diverse muzici. Între ele şi albumul lui Tomita ce conţinea prelucrări la synthesizer după pagini celebre de Ravel (Bolero, Pavana, Daphnis & Chloe etc.). L-am cumpărat fără să stau pe gânduri – eram dornic să ascult cât mai multă muzică electronică iar Vangelis, Jean Michel Jarre şi Adrian Enescu pe care-i ştiam deja m-au cucerit cu poemele lor simfonic-electronice. Foarte curând aveam să-mi procur şi prelucrarea electronică după Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski, realizat de acelaşi Tomita. Câteva pasaje de acolo au continuat să mă urmărească multă vreme: Promenade, The Old Castle, Ballet of the Chicks, The Two Jews, The Great Gate of Kiev, Baba Yaga. După nişte ani am ascultat şi varianta simfonică a Tablourilor tot la filarmonica din Timişoara.

În seara asta am reascultat (în aceeaşi sală încălzită de respiraţia publicului – destul de numeros - şi de vreo două radiatoare montate ad-hoc pe scenă, printre instrumente) Tablourile lui Musorgski, alături de Scherzo de Felix Mendelssohn Bartholdy şi Concertul pentru vioară şi orchestră, op.77 de Brahms – dirijor: Walter Hilgers, violonist: Remus Azoiţei.

Nut case

Nebunul e individul a cărui nebunie - asemenea nebuniei personajelor tarkovskiene: Andrei Roublev, Kris, Berton, the Stalker, Domenico, Andrei, Alexander - nu se acordă cu nebunia celor mulţi. Sau, cum se spune în Pateric, „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”

None so blind as those who won’t see. Probabil că, tălmâcite-n româneşte, aceste vorbe devin: nimeni nu e cu adevărat nebun decât cel care se încăpăţânează să nu vadă (= să nu înţeleagă, să nu priceapă cu ochii minţii) ce şi cum se cuvine. Şi tot la insight ajungem. Dar câtă trudă, câtă experienţă (=erori din care am tras povaţă) până s-ajungem să dobândim vederea interioară - o aventură de-o viaţă...

La voie lactée

La voie lactée – în regia lui Louis Buñuel - nu este printre filmele mele „de suflet”, dar l-am găsit extrem de savuros, mai savuros chiar decât Le charme discret de la bourgeoisie, cu care a fost comparat (stilistic). Înclin să dau dreptate rândurilor critice din antologia Halliwell’s: „A picaresque examination of Catholic doctrine, full of surface but requiring special knowledge for full appreciation.” Nu am cunoştinţele (teologice) necesare ca să-l gust în profunzime, astfel că m-am amuzat doar şi m-am bucurat că traiesc în veacul XXI, când arderile pe rug şi anatemele sunt – pentru mine, cel putin, pentru habitat-ul unde traiesc – de domeniul trecutului, când ai libertatea să refuzi o conversaţie (o persoană, sau chiar mai multe), dacă te zgârie excesul de „evlavie” şi de „corectitudine religioasă”. Acum – slavă cerului - ai dreptul să alegi. De fapt poate că pe aici trebuie căutat sâmburele operei lui Buñuel: imensa iritare faţă de pretenţiile de „corectitudine religioasă” ale semenilor să (cler sau laici), faţă de ipocrizie şi prostie. Eu însă îi dau în continuare dreptate lui Bergman, atunci când scrie despre felul în care filmul reuşeşte să capteze atmosfera tainică a visului: „Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi în definitiv, ce-ar putea explica? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai simplu dintre procedee. Toata viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo.” Şi Buñuel se mişcă prin „camera viselor”, dar fără naturaleţea unicului Tarkovski. Bergman îl pomeneşte şi pe el, alături de Kurosawa, Mizoguchi, Fellini, Dreyer...

Bunuel, după cum observa unii comentatori, explică prea mult şi prea obsesiv cât de tare (şi în ce fel) reuşea să-l enerveze obtuzitatea, fanatismul, întunecimile mai vechi sau mai noi.

Angels in America

Actorii din Angels in America m-au convins (Al Pacino, Emma Thompson, Meryl Streep, Ben Shenkman – acesta a mai apărut într-un rol episodic în Pi), în ciuda viziunii regizorale cam puerile, după gustul meu. Păcat, pentru că altfel povestea mi se pare ofertantă: un grup de personaje „cu probleme” îşi intersectează destinele. Ce-i uneşte? Aceeaşi orientare sexuală „pe invers”. Doi dintre ei („maestrul” Pacino şi „discipolul” Patrick Wilson) sunt implicaţi în lumea influentă a avocaţilor (cu uşi deschise la Casa Alba), un altul (Jeffrey Wright) este nurse afro-american, altul este descendent al unei familii aristocrate cu renume (Justin Kirk), în fine unul e un intelectual evreu (Ben Shenkman) ce contestă democraţia americană actuală în numele superioritaţii rasiale filo-semite. Ei bine, această „anomalie” a lor este expusă „la vedere”, ori bine dosită îndărătul unei morale habotnice (Pacino şi Wilson sunt complici la săvârşirea unor mari nedreptaţi juridice împotriva unor minoritari, inclusiv a unor gay). The hideous thing, afectează (cum altfel?) vieţile celorlalti - a soţiei „discipolului” (Marie-Louise Parker), dar şi umanizează un pic o femeie mormonă (Meryl Streep) al carui fiu – educat şi el în spiritul acestei religii – i se confesează într-o bună zi la telefon (căsătorit fiind) că e „pe invers”.

Piesa de rezistenţă a filmului (în intenţia regizorului Mike Nichols) se vrea lupta personajelor cu „necuratul”, cu remuşcările, redată – vai, atât de kitschos, de glamorous - printr-un lung şir de „viziuni magice” şi „arătări” de „îngeri” (dar suntem departe, departe de armonia şi subtilitatea lui Wenders din Wings of Desire). Din nefericire însă, aceste „prezenţe” sunt mai degrabă caraghioase (once again: to me, for one man's meat is another man's poison), iar Nichols le aduce pe ecran cu maximum de special effects, hotarul dintre real şi ireal fiind desenat cam stângaci şi fără să dea acea atât de necesară senzaţie de ambiguu, de mister, cum reuşiseră la vremea lor un Chaplin sau un Fellini, un Mizoguchi, un Kurosawa, un Bergman, un Buñuel, un Kusturica, un Tarkovski sau un Abuladze, un Paradjanov, un Woody Allen sau un Aronofsky, un Mircea Săucan (Meandre, 100 de lei), Danieluc (Glissando) sau Piţa la noi (cel din Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi sau chiar Faleze de nisip). Suntem departe de ceea ce se numeşte cinema pur-sânge (aşa cum l-au înţeles regizorii de mai sus şi altii, desigur). Ce a rezultat este un amalgam de lozinci şi „vorbe de duh”, o „ceartă cu Dumnezeul absent de la datoria de a veghea asupra fericirii oamenilor (pastişe răsuflate după Nietzsche), o serie de frazări ce par decupate mai degraba dintr-un program electoral (axate în principal pe chestiunea homosexualităţii şi a semitismului). Din când în cand, vagi aluzii la Requiem for a Dream (stări halucinatorii) sau All That Jazz – şi aici o asistentă medicală devine, în închipuirile bolnave ale unui suferind de SIDA, un înger (în filmul lui Fosse devenea – preţ de un cadru – mireasa în alb) care-l vizitează în orele de criză, transmiţându-i felurite „mesaje profetice”. Sigur, în gura unui personaj nebun poţi să pui orice. Dar poţi să trans-pui această stare de „transă” şi de „viziune” chiar oricum? Nichols crede că da. Şi, dacă se poate, cât mai „fantastic” posibil – în acceptia că „fantasticul” garantat (comercial) 100% e cel din filmele de (pen)ultimă oră produse la Hollywood (serialele Harry Potter, Lord of the Rings).

Din toată această mega-poveste de aproape 6 ore am rămas cu interpretarea de excepţie a lui Al Pacino şi a celorlalţi actori principali. Din toate situaţiile-limită în care sunt surprinse cel puţin două personaje (îmbolnăvirea cu SIDA) se putea scoate ceva chiar foarte interesant, dacă inteligenţa regizorului ar fi fost productivă şi benefică. Dar n-a fost, iar problemele de conştiinţă au fost „înghiţite” de gustul fantezist al celui care cândva surprindea publicul cu filme ca The Graduate sau Carnal Knowledge.

(Whatever is left of) Russian Art

Primesc pe mail nişte pics cu câteva exponate (naturaliste ori de-a dreptul vulgare, şi – câteva - amuzante) de la expoziţia "Sotz-Art" ce s-a deschis în luna octombrie 2007 la Paris. Produsele (unele chiar interzise de Ministerul rus al Culturii, deci devenite peste noapte celebre) aparţin Galeriei Tretiakov din Moskova – aceeaşi care găzduieşte (încă?) Troiţa lui Rubliov. „Reproducerea fotografică şi reflectarea în oglindă – scria Dostoievski în chiar zorii apariţiei fotografiei şi cinematografului, cu aproape un secol înaintea primelor televizoare şi PC-uri - înseamnă nici pe de parte operă de artă. Dacă şi una şi cealaltă ar fi opere de artă, ne-am putea mulţumi numai cu fotografii şi oglinzi bune, iar atunci Academia de Arte ar constitui o inutilitate. Fidelitatea, exactitatea sunt necesare, pur şi simplu indispensabile, dar ele înseamnă prea puţin. Ele nu sunt decât materialul din care apoi este creată opera de artă; ele constituie instrumentele creaţiei. Într-un tablou, într-o povestire, într-o operă muzicală artistul se vede negreşit.”

Quo Vadis?

rnalis
"Omul nu e nici înger, nici animal; nenorocirea e că cine vrea să devină înger, devine animal!" - aveam să descopăr această sintagmă a lui Blaise Pascal prin 1986, când scriitorul Ion Băieşu a ales-o ca motto pentru romanul său (devenit în 1991 film), Balanţa. Găsesc aici un avertisment puternic. Orice perioadă totalitară, orice teocraţie impusă cu de-a sila a creat monştri. Ingerii croiţi după ideologii sau după canoane bisericeşti aplicate cu zel dictatorial (cum s-a întâmplat în Geneva lui Calvin – vezi descrierea acelei perioade în romanul Castelio de Stefan Zweig) sfârşeau în brute, în fiare. Şi ajungem iarăşi la calea de mijloc, la dreapta docotinţă. Dar câte compromisuri, câte necurăţii s-au săvârşit şi în numele acestei „drepte socotinţe” şi al celor mai nobile idealuri...Nu de alta, dar – vorba lui Toma Caragiu, din scheciul său, Mefisto – în partida jucată între echipa Raiului şi tabăra adversă, arbitrii sunt...cârcotaşi.

Pe de altă parte, Pascal a „demonstrat” utilitatea credinţei în celebrul său pariu – vai, atât de raţional - cu Dumnezeu: „Dacă crezi în Dumnezeu şi se dovedeşte că el nu există,
nu vei fi pierdut nimic, dar dacă nu crezi şi se dovedeşte că
există, vei merge în Iad. Aşadar, este iresponsabil să
fii ateu”.
Tot de la Pascal zicere: "Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide..."

Dostoievski despre om, fericire, literatură & artă

„Omul – scrie Dostoievski – este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei şi dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba; eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om.

Arta este pentru om la fel ca pâinea şi apa. Nevoia de frumos şi de creaţie, care-l întruchipează, este inseparabilă de om, şi fără ea, omul poate că nici n-ar mai fi vrut să trăiască. Omul este însetat de frumos, îl găseşte şi îl acceptă fără niciun fel de condiţii, asta numai pentru că este frumos, i se închină cu evlavie fără să se întrebe la ce îi este util şi ce poate cumpăra în schimbul lui. Nevoia de frumos se simte cel mai mult atunci când omul se află în divergenţă cu realitatea, în dezacord, în luptă, adică atunci când trăieşte cel mai intens, atunci când în el se manifestă cea mai firească dorinţă de armonie, de linişte, iar în frumos există şi armonie şi linişte...Dacă n-ar fi existat pildele frumoase omul n-ar fi putut trăi cu adevărat, căci frumuseţea va salva omenirea. Iar salvarea ne-o vor aduce cultura şi femeia.

Noi scriem pentru aceia care sunt capabili, cât de cât, să înţeleagă. Arta ajută intens, temeinic, dezvoltării umane, acţionând asupra omului în mod expresiv, metaforic. Critica are acelaşi rol logic în procesul dezvoltării umane ca şi arta.

Arta va fi cu atât mai utilă intereselor omului cu cât este mai liberă în dezvoltarea sa.”

Aplicaţie practică: dintre toate cărţile pământului, Dostoievski alege tocmai Don Quijote, „cea mai tristă dintre toate” – carte pe care „trebuie s-o aibă cu el fiecare om la judecata de apoi. Îi va dezvălui taina adâncă, fatală a omului, a întregii umanităţi. Îi va dezvălui neasemuita frumuseţe a omului, neasemuita sa puritate, înţelepciunea, neprihănirea, simplitatea, totala lipsă de răutate”.

Cine este Dostoievski? „Vreau să vă spun despre mine că sunt, am fost şi voi fi (ştiu prea bine) până la moarte, fiul secolului, al necredinţei şi al îndoielii”.

Ce sunt oamenii? „Oamenii buni îşi caută idealurile”.

Ce e fericirea? „Fericirea nu e în fericire, ci în dobândirea ei”.

TNT

Am fost tustrei la teatru – pentru Theodor a fost prima piesă de teatru la care a asistat. După 1990 Teatrul Naţional din Timişoara nu prea mai mi-a spus nimic - nici o montare memorabilă, aşa cum ofereau stagiunile din perioada couminstă. Pe atunci (la începutul anilor 80) aveam să descopăr – ca elev de gimnaziu – teatrul, prin piese ca Mobilă şi durere (după Teodor Mazilu), Ca frunza dudului din rai (după D. R. Popescu), Arma secretă a lui Arhimede (după Dumitru Solomon), Haina cu două feţe (după Stanislav Stratiev) – toate montări ale TNT. Prin 1984-1985 aveam să fiu uluit de montarea lui Ştefan Iordănescu după Vrăjitorul din Oz (de Frank Baum). Scena demitizării vrăjitorului mi-o amintesc şi acum. La fel, decorul (o linie albă întreruptă ce marca drumul personajelor) şi muzica lui Ilie Stepan (piesa Pasărea P din coloana sonoră a spectacolului a apărut pe un LP).
Astă-seară am văzut o nouă montare de Iordănescu (pe care l-am întâlnit în două rânduri după 1990): Parcul (după Botho Strauß) - cu teme din A Midsummernight’s Dream. O muzică electronică de atmosferă (Ildiko Fogarassy – alături de care am petrecut toţi trei câteva zile frumoase la Rimini, în 2004) ce mi-a amintit de sound-ul produs de Kronos Quartet pentru Requiem for a Dream, lumini verzi, roz, ţipătoare, personaje cu tunsori punk şi costume ce imită pielea tatuată, limbaj şi purtări licenţioase – toate vrând să compună – aşa cum am aflat din prolog, „o societate destoinică aproape la fel de îndepărtată de lucrurile sfinte, ca şi de poezia eternă”. N-am stat decât până la pauză. La ieşirea din TNT ne-am ciocnit de Ramona şi de Ondine - fugare, ca noi, de la spectacol. Puţin mai încolo pe stradă, chiar lângă cofeteria artiştilor (Simfonia), un Ştefan Hruşcă ‘nalt ca bradu’ şi înveşmântat cu o haină albă din păr de oaie dădea un interviu sub nişte spoturi de lumină.

Insight

Ce rol crucial joacă întâmplarea în viaţa omului - sau poate felul în care ne raportăm noi la ceea ce ni se întâmplă...Un gest, o vorbă, o privire pot adesea să ne determine comportamentul, într-un fel sau altul. Poate că sensul dat de Apostoli şi de Părinţi trezviei (pe baza înţelepciunii hristice) este tocmai acela de a ne feri pe cât putem să nu îl smintim pe cel de lângă noi cu depresiile şi frustrările noastre, de a sta „întru frica lui Dumnezeu, păzind şi supraveghind lucrarea virtuţilor” până când conştiinţa noastră se va dezrobi şi ea dimpreună cu noi, devenind – după cum spunea Isaia Pustnicul – „paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim; dacă însă nu o vom asculta, ea se va depărta de la noi şi ne va părăsi şi vom cădea în mâinile vrăjmaşilor, care nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învăţat Stăpânul nostru, zicând: Împacă-te cu pârâşul tău, până eşti încă pe cale cu el”. Cine este „pârâşul nostru”? Nimeni altul decât conţtiinţa, fiindcă „se împotriveşte omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte îl dă pe mâna vrăjmaşilor săi”...Nu pot să nu-mi amintesc o scenă din Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă (1962) de Igmar Bergman: undeva, într-un cătun îndepărtat din Suedia, un enoriaş (cu tendinţe sinucigaşe) are o întrevedere cu pastorul satului (un om ros de îndoieli) şi, după ce îi aude lamentaţia, este cuprins el însuşi de un fatal frig existenţial şi se sinucide. Există însă – din fericire – şi reversul situaţiei: întâlniri cu oameni, lucuri, fapte care te zidesc şi-ţi revarsă în inimi energie şi voinţă de a trăi cât să ajungă la o armată de oameni strânşi la un loc. Este, poate, întâlnirea cu Frumosul – natural şi artistic. Dar mai e ceva: există, în unii oameni, o predispoziţie naturală spre voie bună, spre bună dispoziţie, spre muzică, spre cântec, spre armonie, iar acest dat natural poate suplini, uneori, chiar unul din simţurile fundamentale ale omului - văzul, de exemplu. Este, cum spun englezii, un insight pe care-l ai sau nu. Nu sunt doar vorbe, e – pentru noi, părinţii lui Theodor – o experienţă i-mediată cu care fiul nostru ne hrăneşte (şi obişnuieşte) zi de zi.

It's show time, folks

Theodor repetă refrenul din Odă bucuriei (Schiller / Beethoven) pentru micro-recitalul pe care – alături de alţi copii - îl va da luni (17 decembrie) pe scena TNT, în cadrul unui spectacol la care participă şi cunoscutul rapsod popular Grigore Leşe:

Slavă ţie stea curată, voie bună pe pământ
Astăzi ne simţim aproape, sol din rai cu soare sfânt.
Vraja ta aduce iară pe popor lângă popor,
Toţi pe lume, fraţi noi suntem
Când apari uşoară-n zbor.

Ar fi prima sa ieşire în public, pricinuită de invitaţia lui PS…Încă nu ştim cum va reacţiona, dar sperăm să fie de bun augur prezenţa lângă el, pe scenă, a profesorului său de pian (MJ).

În ziua următoare Theodor va fi master of ceremonies la serbarea de Crăciun de la grădiniţa lui.

Little Girl

Câinele-a văzut o fată:

Carne-a zis, bătându-şi dinţii

Şi-şi priveau părinţii fata:

Floare-au zis, plângând, părinţii.

Şi-a văzut-o un călugăr:

Bestie - a strigat ascetul.

Şi-un poet văzut-a fata:

Înger - a şoptit poetul

(Antologie sanscrită).

Dumnezeu în care spui că nu crezi

Mi-ai scris în repetate rânduri că nu crezi în Dumnezeu – aflăm dintr-o epistolă a lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca. Aida de! Asta spune-le-o franţujilor, te-or crede poate. Aici la noi, unde se mai citeşte Patericul, se ştie că omul, poate, se leapădă de Hristos, ori susţine că nu-L cunoaşte, dar se mai ştie că nu-i de ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca şi Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. „S-o fi lepădat el de mine, Eu de el însă nu!”...Îţi amintesc şi frumoasa anecdotă cu Ioan al XXIII-lea şi Pier Paolo Pasolini, următor filmului Evanghelia după Matei: Papa îl felicită pe regizor şi vrea să-l binecuvânteze. „Dar nu sunt creştin!” se apără Pasolini. „Qu’est-ce que ça fait! Dans mes bras, mon fils!”

You Are in the Army Now

Ce e groaznic în situaţia mea de soldat – scria în Jurnalul său Mihail Sebastian în perioada războiului, când a fost obligat să poarte uniforma militară – nu e oboseala fizică, ci degradarea morală. Ar trebui să pierd mândria mea de om, pentru ca o astfel de viaţă să mi se pară suportabiă. Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.

Chained justice

„Dreptate în lanţuri – scria Eva Sârbu în Cinema (nr. 9, 1984) - mi se pare un moment-demonstraţie că se poate să te înhami la un gen cinematografic ultrafolosit, bătut şi răzbătut aici, ca şi aiurea, un gen obosit, sleit: filmul de aventuri. Se poate, demonstrează Dan Piţa, să refuzi schemele sigure, să rezişti tentaţiei de a mai face un film de acţiune, de palpit amor şi omor, de spectacol exterior. Se poate să treci dincolo de coaja unui subiect şi de coaja unui personaj (justiţiarul Pantelimon) şi să pătrunzi calm şi sigur în substanţa unui fenomen. (...) Imaginea lui Vlad Păunescu arde, arde chiar în alb-negru. Lumina de afară este orbitoare, întunericul încăperilor, noptatic. Imaginea lui Pantelimon se topeşte în lumină în timp ce îşi acuză acuzatorii, conclavul oficialităţilor are loc în încăperi cu perdelele trase, la lumină de lumânare, iar gestul nesăbuit al secretarului – trasul perdelei – îi provoacă şefului jandarmeriei (Victor Rebengiuc uluitor, mai altfel decât oricând) o reacţie de durere furioasă: întunericul nu suportă lumina; guvernanta este îmbrăcată în alb dar întoarcerea ei în lume se întâmplă printr-un tunel de cale ferată care o înghite, este întoarcerea în negru, în urât, în întunecime. Umbra şi lumina se întâlnesc şi se opun exacte, dar exactitatea nu exclude misterul, ci-l potenţează. Muzica lui Adrian Enescu este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor. Este o muzică stranie care se împleteşte cu sunetul, cu zgomotul, al unei uşi de pildă, poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase. Zgomotele sunt muzicale, ele ies de sub muzică sau o continuă, tăcerile sunt vii, populate de sunete mărunte, reale: un ţârâit de greie, un cor de broaşte, sfârâitul unor lumânări. Atmosfera care se instalează din ce în ce mai pătrunzătoare, din ce în ce mai sigură pe sensul ei, este stranie, apăsătoare. (...) Regizorul construieşte ca fascinat destinul de izolat, de singur pe lume în mijlocul tuturor al celui care ştie că are ceva anume de făcut. Destinul cuiva sortit să intre în legendă. El supune acest destin tuturor pericolelor, tuturor încercărilor posibile: dezertorul care l-a ajutat să evadeze are sarcina să-l trădeze; tovarăşul de haiducie, un posibil dublu, mai lumesc şi fără aură, al lui Pantelimon îl urmează, dar nu-l înţelege, iubita care l-a trădat o dată, l-ar mai putea trăda încă. Familia îl poate pierde. Jandarmii sunt pe urmele lui, mereu pe urmele lui, mulţi, ridicol de mulţi, aproape o armată şi oricând şi în orice clipă ar putea fi prins. (...) După ce casa în care a fost înconjurat se prăbuşeşte până la ultima cărămidă, după ce oficialităţile au plecat, convinse că „s-a terminat”, pe gheaţa cenuşie vine spre noi, de la începutul secolului spre sfârşoitul lui, silueta – şi ea cenuşie – de dincolo sau de dincoace de moarte a haiducului. Vine sau ni se pare? Este el sau este un alt Pantelimon? Nu. Ceea ce vine spre noi este ideea de dreptate care nu cade sub gloanţe, care nu poate fi arsă, care nu poate fi ucisă în nici un fel.”

Whoever needs Art

Naturally, there is a problem here: if you are the people's voice then say only what people demand of you. But here lies the problem, people demand of you nothing. People demand nothing of nobody. It is the artist who behaves as if something was demanded of him, expected of him. Naturally, people do expect, but unconsciously. And exactly in the name of this duty to the public, the people, the times he lives in, he ought to always remember that he does not create for himself. But — although he does not create for himself — he should express only what he feels intimate. Here it may turn out that ideas close to your heart, some aspects of your creative work are not needed by anybody. But in this case you have no right... here you are powerless, you can at most just wait hundred years until it becomes clear whether people needed you at all in the first place. This is something one cannot confidently state in one's own time.

It is very difficult to be both useful to the society and at the same time truthful, it is difficult to be convinced about usefulness of one's work if nobody needs it. Nevertheless, there is but one path: to do what seems proper. And time will tell. Because no one can judge one's efforts at the time they are made. That's why I abhor attempts to moralise artists, telling them what they should and what they should not do. Taking any positions in art — leftist, rightist — this is all such nonsense as, as... to be completely meaningless. An artist can be made your supporter in a political sense only much la-a-a-a-ater, la-a-a-a-ater, when he is dead already, when only his books or films are alive. And it can be like this: "See what he was saying? — same thing we are saying." And later, say next year everything changes and it turns out he was saying something completely different, something that caught the attention of some second or third guy. In brief — an artist has no right, that is not that he has no right, he has no instrument which would make him any closer to his people's needs than he already is. He can only believe that God will grant him the possibility of eventually being needed by the nation. Whether he succeeds or not — this is something he does not know and cannot know at this moment.

From this vantage point cinema is a very dangerous art because it is expected to be immediately successful. There is no time. Success has to come immediately. And that's why very often a filmmaker's success does not mean at all that his inner world is, so to speak, worthy of his times and his contemporaries, contemporary problems — and of his people — let's put it this way. There are too many temptations: stereotypes, preconceptions, common places, artistic ideas other than one’s own. And really it’s so easy to shoot a scene beautifully, for effect, for acclaim...But you only have to take one step in that direction and you are lost...A work becomes dated as a result of the conscious effort to be expressive and contemporary; these are not things to be achieved; they have to be in you.

(Andrei Tarkovski)

Tarkovski's aborted sequel to STALKER

I wanted to make another film, a sequel to Stalker. Something else is important here: that he changes, he doesn't believe anymore that people could go to this happiness, towards the happiness of self-transformation, an inner change. And he begins to change them by force; he begins to force and kidnap them to the Zone by means of some swindles — in order to make their lives better. He turns into a fascist. And here we have how an ideal can — for purely ideological reasons — turn into its negation; when the goal already justifies the means man changes. He leads three men to the Zone by force — this is what I wanted to show in the second film — and he does not shy away even from bloodshed in order to accomplish his goal. This is already the idea of the Grand Inquisitor, those who take on themselves sin in the name of, so to speak, Salvation. This is what Dostoievsky had been writing about all the time.

(Andrei Tarkovski)

Entering the Parth according to Tarkovski

In Stalker I wanted to say that what is important is not what one accomplished after all but that one entered the path to accomplish it in the first place. Why doesn't it matter where he arrived? Because the path is infinite. And the journey has no end. Because of that it is of absolutely no consequence whether you are standing near the beginning or near the end already — before you there is a journey that will never end. And if you didn't enter the path — the most important thing is to enter it. Here lies the problem. That's why for me what's important is not so much the path but the moment at which a man enters it, enters any path.

In Stalker, for example, the Stalker himself is perhaps not so important to me, much more important is the Writer who went to the Zone as a cynic, just a pragmatist, and returned as a man who speaks of human dignity, who realised he was not a good man. For the first time he even faces this question, is man good or bad? And if he has already thought of it — he thus enters the path... And when the Stalker says that all his efforts were wasted, that nobody understood anything, that nobody needed him — he is mistaken because the Writer understood everything. And because of that the Stalker himself is not even so important.

Andrei Tarkovski on SOLYARIS, Stanislaw Lem and the cinema

I think very highly of Stanislaw Lem and I like his works very much. I read them whenever I can, everything I can, I read and I like his prose but it so happens that — and I'm sorry to say this — he does not like too much, does not understand, what cinema is. That's why during our time working together we were unequal partners. I loved his books beyond all measure while he was entirely indifferent towards my films. In brief, he would always think that he as a writer... that literature existed as a fact. As does music, poetry, painting. But he could not comprehend cinema and he still does not to this day. He doesn't know what it is. There are many people like that, even very intelligent ones, who thoroughly know literature, poetry, music but they do not consider cinema an art. Either they think cinema hasn't been born yet or they do not feel it, they cannot see the trees in the forest — in the sense they cannot distinguish between true and commercial cinema. And apparently Lem does not seriously treat cinema as art. That's why he believed we should have followed his novel in the screenplay, should have simply illustrated it. This I could not do. In this case he should have approached not me but a director who was an "illustrator."

There are directors like this, those who follow the writer scrupulously illustrating his work. There are many pictures of this type and they usually all look alike. Because it's a mere illustration everything is dead there, it has no life, in and of itself it has no artistic value. It's a mere reflection, something secondary to the literary original. And this is what Lem was expecting. If indeed he was expecting this. It is something I cannot understand. It's very strange to presume he had this kind of expectation but it's precisely his attitude towards film art that put him in the position of a man expecting exactly this result, an illustration — although he perhaps didn't want it at all. But he would invariably oppose any divergence between our screenplay and the exact narrative of the novel. He would become indignant whenever we invented a new thread.

At that time we had a screenplay variant which I was very fond of. In it almost all action took place on Earth, more than half of it, i.e., this whole prehistory with Harey, why she "came into existence" over there on Solaris. It was reminiscent of Crime and Punishment and was of course completely at odds with Lem's original idea because I was interested in issues of inner life, spiritual issues so to speak, and he was interested in the collision between man and Cosmos, the Unknown with a capital "U". This is what interested him. In some ontological sense of the word, in the sense of the problem of cognizance and the limits of this cognizance — it's about that. He was even saying that humanity was in danger, that there was a crisis of cognizance when man does not feel... This crisis is on the increase, it snowballs, it takes shape of various human tragedies, also tragedies scientists experience.

And then it all ripens into a kind of explosion, a jump forward, everything marches towards the future, etc. etc. Explosion — that's very good, I don't deny it, but I'm not interested in this at all. And this novel attracted me only because for the first time I encountered a work about which I could say: atonement, this is a story of atonement. What is atonement? — Remorse. In a straightforward classical sense of the word — when our memory of past wrongdoings, sins, turns into reality. For me this was the reason I made such a film.

On the other hand if we are to talk about this issue of encounter with the Unkown — then again the ontological aspect of it was not important to me, it was instead recreation of a man's psychological situation, to show what is happening to his soul. And if the man remains human — to me that's the most precious thing. It's no accident the hero of my film is a psychologist, the hero of Lem's novel is a psychologist as well. He is an ordinary city dweller, a philistine, he looks just so, ordinarily. For me it was important that he would be just like that. He should be a man of a rather limited spiritual range, average — just in order to be able to experience this spiritual battle, fear, not like an animal which is in pain and does not comprehend what is happening to it. What was important to me was precisely that human being unconsciously forces himself to be human, unconsciously and as far as his spiritual abilities would allow he opposes the brutality, he opposes all that is inhuman while he remains human. And it turns out that despite him being — so it would seem — a thoroughly average guy, he stands at a high level spiritually. It's as if he convicted himself, he went right inside this problem and he saw himself in a mirror. And it turned out he was a spiritually rich man — despite his apparent intellectual limitations we had seen earlier. When he talks to his father he is a plain bore, in his conversation with Berton he speaks in banal trivialities about knowledge, morality, he tells some banal stories; as soon as he begins to form his thoughts he becomes banal. But as soon as he begins to feel something or suffer — he becomes a human being. And this was leaving Lem completely unmoved. Totally unmoved. And I was deeply moved by this. And when the film received a prize in Cannes and someone was congratulating him, he asked: "And what have I got to do with this?" He asked this question with resentment — but one could look at it differently and ask: "Indeed, what has he got to do with it?" If he treated cinema as art he would understand that film, a screen adaptation, always arises on the work's ruins so to speak. As a completely new phenomenon. But he didn't see it that way.

But I am infinitely grateful to him for those days we spent together and talked... He is an extremely interesting man, very pleasant. So if I feel a bit bitter it is not because he treated me and my film that way — it is because he treated cinema this way in general.

By the way, I'd like to ask you to convey to him my best wishes, my regards and heartfelt gratitude. I shall always remember with gratitude the time we spent working together. What I said earlier, however, had to be said at least for objectivity's sake.

Here we are touching upon an issue which has always presented me with a certain problem. Well, here is what happened once: I meet someone, he is a very intelligent man, well-read, knows about poetry, painting, music, etc. An intelligent man. And he says that he loved my new film, he thought it was great, something like: "Oh, I'm so glad, thank you, thank you." I start talking to him and I realise that he hasn't understood a thing. And this is terrible. This is terrible. This is the reverse of what I was just talking about. It's somewhat similar — the guy says "yes, yes, cinema, I understand" — but in fact he does not understand cinema and does not know what it is, how to treat it, what can be expected from it — what shouldn't be expected from it, and what should.

Oscar Wilde's Paradoxical Thinking

● It is absurd to divide people into good and bad. People are either charming or tedious.

● A man who moralises is usually a hypocrite, and a woman who moralises is invariably plain.

● Gossip is charming! History is merely gossip. But scandal is gossip made tedious by morality.

● Scepticism is the beginning of Faith.

● In this world there are two tragedies. One is not getting what one wants, and the other is getting it. The last is much the worst.

● Man is least himself when he talks in his own person. Give him a mask, and he will tell you the truth.

● Education is an admirable thing, but it is well to remember from time to time that nothing that is worth knowing can be taught.

● There is no sin except stupidity.

● The nineteenth century is a turning point in history, simply on account of the work of two men, Darwin and Renan, the one the critic of the Book of Nature, the other the critic of the books of God. Not to recognise this is to miss the meaning of one of the most important eras in the progress of the world.

● Relations are simply a tedious pack of people, who haven’t got the remotest knowledge of how to live, nor the smallest instinct about when to die.