Primăvara nu intră în grevă

Vine primăvara, ca o izbândă şi ca o izbăvire de păcat. Felina albă a iernii, într-un an întâmplat bisect, privind spre savanele încă pustii ale primăverii. Vine – o spun mâţişorii - primăvara. Superbii ochi de tigru fac din lună un ban verzui, cu reflexe metalice, blând şi neîndurător, aninat deasupra tristeţilor noastre, nemărginite ca un bărăgan. Peste lunga grevă generală, care ţine de optsprezece ani, cu schimburi prelungite sau prescurtate, la care au cotizat şi cotizează pe rând dascălii, mecanicii de locomotivă, măturătorii, moaşele comunale, hingherii, siderurgiştii, parlamentarii, lucrătorii de la pompe funebre, aviatorii, paznicii mitropoliei, motostivuitorii, vine, ca o briză de ghiocei, primăvara. Mi-ar plăcea să cred că vine ca un vulcan şi ca un tăvălug, care mătură şi aspiră gunoaiele noastre interioare, punând în funcţiune sângele unei naţiuni obosite de propria-i neputinţă. Cu riscul unui infarct, România ar trebui conectată la o tensiune mărită, altfel murim blazaţi, într-o stupizenie de bocitoare nătânge care plâng din inerţie, care şi-au uitat mortul, care nu mai ştiu de ce plâng şi pe cine plâng, plictisindu-se de monotonia lacrimei. De mâine, aud, intră în grevă ceferiştii. Doar primăvara nu intră niciodată în grevă. Merg, spre Ploieşti, zonă din care se trage ţărâna, când reavănă, când uscată, a sufletului meu. Pe la jumătatea drumului, forfecat de limuzine, Dumnezeu a aruncat pledul unei păduri. Copacii, stejari mai ales, sunt negri şi cenuşii ca nişte călugări. Deasupra lor, cerul, guler de alabastru şi vrăbii. Şirul de cocori n-a sosit, dar va veni în curând. O spune, prevestitoare, dunga orizontului, întredeschisă ca o geană de fată. O spune briza de zăpezi care se duc. O spun, cel mai abitir, ghioceii. Cât ţine pădurea, în drumul meu spre Sângeru, de-a dreapta şi de-a stânga şoselei, nişte siluete de bărbaţi, femei şi copii, aşezate, ca într-o calculată coregrafie, la distanţe respectabile unele de altele, desenează în eter acelaşi dans sublim, absurd şi miraculos. Pe o nuia tăiată din pădure, împunsă ca un deget arătător mai lung spre şosea, ei ameninţă trecătorul, în general automobilist, cu grenada coşuleţelor de ghiocei. Nimeni nu opreşte, nimeni nu cumpără, dar actorii rămân acolo, înţepeniţi parcă de săptămâni, cu tijele lor înflorate, minutar sublim al primăverii. E un trafic de ghiocei neimpozitat de fisc, falimentar şi generos. Migala de a împleti din trei smicele de răchită un coş de flori minuscul pe care, apoi, negustorul, care este şi meşter, îl umple cu ghiocei este egală trudei făuritorului divin. Cum sunt ghioceii? Ciopliţi fragil din spumă de zahăr, pe o montură verde, din irizări întunecate, ghioceii cată în jos cu priviri temătoare. Sunt bijuteriile lui Dumnezeu. Cupa lor mică ascunde un suflet şi este, cu certitudine, vie. Aş fi cumpărat un buchet să-l duc acasă. Stricam rânduiala celor şapte coşuleţe, averea întreagă a negustorului-copil. Le-am plătit pe toate şi le-am lăsat acolo, să nu stric scena, să nu stric vestirea. Să nu se supere Martie şi să uite să vină.

(Lucian Avramescu)

The sound of music

Vizionez cu elevii mei de clasa a IX-a B (una din cele două grupe unde predau) filmul francez din 2004 Les choristes – sublimă confesiune despre meseria de dascăl, despre felul în care un profesor cu aptitudini muzicale reuşeşte – asemenea lui Orfeu – să îmblânezască, folosindu-se de puterile tainice ale Muzicii, o clasă de elevi de la o şcoală de corecţie, să scoată la iveală ceea ce e mai bun în ei. Să vadă altfel spus, geniul din ei, acolo unde majoritatea (dascăli ori directori incompetenţi şi mutilaţi sufleteşte) vedeau numai pe delicvent. Pe unii chiar reuşeşte – cu îndelungă răbdare, cu dăruire şi o infinită modestie - să-i facă oameni aleşi. Unul din elevii recalcitranţi ajunge dirijor de orchestră simfonică. Personajul (surprins la vârsta maturităţii) este jucat de Jacques Perrin, acelaşi care în Cinema Paradiso interpreta rolul unui regizor de film celebru a cărui soartă avea să fie pecetluită în urma întâlnirii (pe când avea numai şapte ani) cu proiecţionistul satului (jucat magistral de Philippe Noiret). În Coriştii muzica e scrisă de Bruno Coulais – compozitor care ne-a încântat şi cu soundtrack-ul de la Le people migrateur.

Stabat Mater

Seara, la Domul Catolic din Piaţa Unirii, Stabat Mater de Rossini. Ne-a dus cu maşina lui proaspăt cumpărată, Sergiu. Lângă noi a stat dl. Teodor Gabor, fostul meu dascăl de geografie din gimnaziu, pe care-l întâlnim aproape de fiecare dată la concertele filarmonicii. A venit la concertul de la Dom şi Ilie Stepan.

Astăzi (Duminica Iertării) s-a vorbit, în predică, despre acest medicament de mare preţ pentru suflet, care este iertarea. Nu ştiu cum se face că o dată cu înaintarea în vârstă (deci cu depărtarea de vârsta prunciei) se dezvoltă, în proporţii alarmante, ţinerea de minte a răului. Şi de-aici toate relele: acrirea firii, blazarea, scepticismul. O anume consolare şi revigorare găsesc – atunci când nu sunt prea obosit – în compania tinerilor mei elevi, mult prea tineri pentru a stâpâni cu precizie tactica perfidă (bine pusă la punct de grown ups) a răsplătirii răului cu rău. Anyway, probabil că neputinţa omului de a ierta şi de a îndura mizerii este consecinţa rătăcirii şi risipirii sale. Poate atunci când urmăreşti un singur lucru, când ai un ţel (iar acesta este nobil) şi-i rămâi credincios, izbuteşti să ierţi şi să înduri mai bine decât atunci când (te-)ai trădat.

From immemorial times

O rugăciune anonimă zice-aşa: Grant me, o, Lord, the serenity to accept the things I cannot change, the courage to change the things I can, and the wisdom to know the difference. În asta, cred eu, stă secretul: să ştii diferenţa dintre lucrurile pe care le poţi (şi chiar e necesar) să le schimbi şi cele pe care trebuie să le accepţi. Când, atunci, se cade să te împotriveşti? Faţă de ce se impune să protestezi?
Apropo de curaj. Un amic îmi spune că un oarecare jurnalist român ar fi afirmat că într-o ţară ca România îţi trebuie curaj să te declari ateu. El, amicul meu, avea rezerve faţă de afirmaţia jurnalistului iconoclast: De ce îţi trebuie curaj? Cine te persecută dacă te declari, în România, ateu? De bună seamă că nu este vorba despre o persecuţie ca-n vremurile grele, ca-n totalitarism. Declarându-te ateu însă atragi însă atenţia şi huiduielile celor „prea credincioşi”, ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat într-o dezbatere televizată (emisiunea – difuzată la TVR în 2007 - se numea Între bine şi rău) pe tema icoanelor din şcoli. Printre invitaţii acelei dezbateri se numărau şi „atei” şi „drept credincioşi” (printre ei şi actorul fanatic Dan Puric). În rândul celor dintâi se afla un poet (Florin Iaru) ce a avut de suportat blestemele şi ameninţările unei „drept credincioase” – influenta business woman (Monica Tatoiu). Ei bine, reacţiile violente (violenţă verbală, dar – războaiele civile au dovedit-o din plin – şi fizică, mergând până la exterminare) ale acestor „drept credincioşi” au – pentru mine – reflex debumerang şi, oricum, nu îi onorează pe cei ce le provoacă.
Am vizionat recent un film (Restul e tăcere, de Nae Caranfil) ce reconstituie (subiectiv, desigur, însă cu o preocupare vădită pentru detaliul de epocă) mediul social-politic al primelor două decenii ale secolului XX. La un moment dat, o societate franceză de cinema realizează (oarecum clandestin, fără ştirea autorităţilor româneşti) un film despre Independenţa României (momentul 1877). Dar cu actori evrei - actorii sunt toţi angajaţi la un teatru evreiesc de provincie. Cum subiectul Independenţei României l-a preocupat şi pe tânărul (şi idealistul) regizor Grigore Ursache (în vârstă de numai 25 de ani), vestea lansării filmului franţuzesc nu este bine primită. Cel care se află în spatele proiectului (de anvergură) regizat de Brezeanu, producătorul super-influent (şi super-excentric) Leon Negrescu, dă câteva telefoane acolo unde trebuie şi în câteva ore bobinele francezilor sunt arse fără să fie vizionate în întregime, fără să aibe alt cusur decât acela că, într-un film (de mare forţă) despre un subiect atât de sfânt pentru români, joacă evrei...Pe unde dai, pe unde te-nvârţi, numai ciocniri, harţe şi războaie pe criterii etnice, religioase. Şi, de fiecare dată, duelul (purificarea etnică) poartă „binecuvântarea” divină şi toate atrocităţile se comit with God on their side.
Deunăzi primesc veşti de la monahul Valerian, care mă încurajează, scriindu-mi că – dacă voi arăta răbdare – unii din elevii mei (nota bene: români!) vor putea să capete dragoste faţă de şcoală...Habar n-am care din elevii mei foşti sau actuali au fost / sunt români. Nu m-a interesat asta niciodată. Cum aş putea să stabilesc românismul lor? Şi-apoi, acel patriotism fără emfază – singurul pe care îl înţeleg – este ca şi inexistent. În şcoală, ca şi în societate. Locul lui este luat de atitudini fanatic-populiste, de triumfalism şi ridicole fraze demagogice, de lozincărie.
Probabil că şi aceste conflicte etnico-religioase – ce datează din immemorial times – trebuie acceptate ca atare, ca lucruri pe care – aşa cum frumos grăieşte rugăciunea aceea anonimă - nu le putem schimba şi pace. Restul e tăcere.

Restul e tăcere

Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi, Asphalt Tango, Filantropica) îşi lansează zilele astea ultimul film: Restul e tăcere. Am aşteptat din toamna trecută premiera lui. Realizat pe ecran lat (cinemascop) şi cu sunet Dolby, cu o mizanscenă elaborată (decoruri: Călin Papură; costume: Doina Levinţa), o muzică originală de un calibru simfonic impresionant (Laurent Couson), Restul e tăcere aduce a film dintr-o altă lume, dintr-o altă epocă. Faţă de experimentele groteşti ori „minimaliste” en vogue ale confraţilor săi regizori, filmul lui Nae Caranfil pare, la rându-i, un experiment, însă unul retro. Asta poate să însemne sau de bine sau de rău, în funcţie de aşezarea spectatorului pe traiectul stilistic actual. La urma urmei şi filmul Independenţa României (unul din primele lung-metraje de ficţiune româneşti, din 1912) de Grigore Brezeanu (a cărui poveste recenta premieră o pune pe tapet) reprezenta o excentricitate a vremii. Restul e tăcere este, în ce are mai interesant, un imn adus filmului – artă ce încearcă necontenit să se redefinească. Suntem în zona nostalgicului Cinema Paradiso (Tornatore), dar şi în lumea sarcastică a lui The Player (Altman), pentru că, iată, statutul regizorului a fost contestat, minimalizat şi eclipsat de producător(i) încă din zorii cinematografului.
După film am sărbătorit Ziua Femeii alături de Oana & Alex la Pizza Hut. Apoi ne-am îndreptat spre Capitol, pentru o seară Pergolesi (Concertul pt. vioară şi orchestră de cameră), Emanuel Elenescu (Rapsodia română pentru vioară şi orchestră) şi Dimitri Şostakovici (Suita a II-a pentru orchestră de jazz) – conductor: Ilarion Ionescu-Galaţi, solist: Florin Ionescu-Galaţi. Dirijorul (în vârstă de 71 de ani) a pefaţat piesele cu comentariile sale savuroase, interpretând alături de fiul său (violonistul) două piese la ghitară ca bis-uri.
Ne-am încheiat seara la Vaporul, unde Călin şi trupa lui (Pragu’ de Sus) au concertat. Am ascultat astfel câteva cântări folk-rock (între care şi Buchetul de reverii) la masa unde au stat, alături de noi trei, my in-laws, Victor & amicul său, Alex.

Zăpada palmei tale

Din nou la Filarmonică. Programul (conductor: Sandro Cuturello; violonist: Sarah Christian) mi-a fost, de data asta, familiar: am ascultat aceste muzici la record player, în adolescenţă. Aşadar: Rossini – Uvertura la Bărbierul din Sevilla; Mozart – Concertul nr. 5 pt. vioară şi orchestră; Sarasate – Fantezia Carmen; Mendelssohn – Simfonia nr.3 op.56, Scoţiana. Ne-am bucurat să ne întălnim cu Oana Bica & cu foştii mei dascăli (Monica, Iudita şi Teodor). Ex-teacher-ul meu de geografie (Teodor) s-a scuzat că n-a ajuns la recitalul de marţi al lui Doru Roman – a zis că l-a captivat cartea despre Erich Berger. Şi – good news – a renunţat să mai urmărească telenovela Inimă de ţigan despre care îmi vorbea entuziast în ultimele săptămâni. Eu n-am văzut decât vreo câteva minute (în care apărea Marin Moraru), şi asta fiindcă aşteptam genericul final cu melodia Loredanei (muzica: Adrian Enescu , versuri: Lucian Avramescu), Zăpada palmei tale (extras de pe albumul Un buchet de trandafiri, 1989). Excelentă strategie de marketing: combinaţia între subiectul acestei soap (viaţa de ţigan, cu toate obiceiurile aferente, inclusiv acela de a citi viitorul în palme) şi nişte versuri ale acestui cântec special (apărut cu puţin înainte de alunecarea ireversibilă a Loredanei într-o zonă soioasă a show businessului) în care se spune, la un moment dat:
lasă-ţi mâna peste ochii mei
fie pleoapa mea zăpada palmei tale
şi sărută-mi ochii cu mâna ta
chipul tău care se vede-n mine
lasă-ţi mâna peste ochii mei
dă-mi zăpada palmei peste ei
ia-mi lumina ca să pot zbura
doar în oarba dragoste a ta
dă-mi mâna ta peste ochii mei
retează-mi cu ea vederea lumii
vreau să citesc în podul palmei tale
vreau să-ti sărut linia vieţii

Dies Irae

Joi seara am ajuns cu Theodor la vecernie. Există în Timişoara un singur loc unde pot „gusta” slujbele ortodoxe: bisericuţa (recent înălţată) de lângă sediul Poliţiei. Icoanele şi obiectele religioase de acolo se apropie foarte mult de ceea ce îmi doresc să găsesc într-un lăcaş de cult ortodox. (Capela unde mergem duminica nu este propriu-zis o biserică.) Theodor a stat cuminte pe parcursul întregii ore. La sfârşit s-a citit despre din vieţile sfinţilor; am aflat despre un bărbat însurat ce şi-a surprins nevasta-n pat cu altul. Nu s-a înfuriat, cum era de aşteptat, ci le-a spus ibovnicilor: „Continuaţi!”, iar apoi s-a dus să fie pustnic. Au urmat repetate descrieri ale încercărilor la care a fost supus (de un avva) pentru a intra în rândul pustnicilor. Citind despre astfel de experienţe-limită pe care unii (seduşi de visul de monah) sau alţii (nevoiţi să suporte umilinţele gulagurilor) le-au cunoscut, nu-mi rămâne decât să-mi spun că mă număr printre cei răsfăţaţi (spoiled) de soartă neîmpărtăşindu-le.
Citesc în presă despre anumite interpretări moralizatoare date (de autorii de manuale religioase pentru elevi) diverselor întâmplări din viaţă. Bunăoară – zic aceşti jurnalişti „pro Europa” – dacă te îmbolnăveşti înseamnă că eşti pedepsit, că „te bate Dumnezeu”. Mă întreb dacă e cazul să amendăm interpretările ironic-maliţioase ale acestor jurnalişti ce privesc spre occidentul secularizat şi secularizant ori să înţelegem că astfel de interpretări sunt perfect justificate de nu puţine pagini scripturale. Altfel spus, dacă nu cumva există temeiuri scripturale incontestabile pentru zugrăvirea unui Dumnezeu mânios (a vengeful God) care pedepseşte pe cei ce "au greşit". (Şi câţi n-au fost smintiţi cu acest tip de discurs şi înc-o să mai fie - in the name of God, of course) Pe de altă parte, dăm – în alte părţi din Scriptură, în unele predici – de viziunea unui Dumnezeu milostiv care iartă şi spune: „Du-te şi nu mai păcătui!”. Este, aceasta, o cu totul altă perspectivă. Până acum – recunosc - n-am reuşit să împac în niciun fel aceste două abordări.

Travelling circular

Miercuri am participat (următor unei vizite, cu Adrian Enescu, la Irish Pub, unde am savurat câte o porţie de Irish coffee) la înregistrarea Lacrymosei secvenţă cu secvenţă. Deşi piesa durează între nouă şi zece minute, înregistrarea ei a durat cinci ore. Pentru prima oară am participat la imprimarea unei piese într-un studio. Doru Roman, folosindu-se de o serie de aparate de percuţie (vibrafon, marimba, tobe chinezeşti), a cântat - ca de obicei - la superlativ. Pentru mine, a fost (ca tot ceea ce s-a întâmplat de marţi ora 14 până azi, joi, ora 14) un treat, un adevărat travelling circular. După înregistrare am mers toţi trei (Raluca ni s-a alăturat după ce-a ieşit de la servici) pe jos acasă for some refreshments. Şi ca să ne vadă casa, pe care a găsit-o – mi-a spus-o de câteva ori – friendly. Theodor a început să turuie „repertoriul dinainte stabilit” şi a cântat foarte puţin altceva, adică piese ne-canonice (ne-enesciene). Next time, maybe. La clubul Bunker Underground am mers pe jos. De pe drum ni s-a alăturat şi Maronel, iar apoi Sergiu & Tabita. N-am mai fost la Bunker din 16 decembrie 2006, când tot Ilie Stepan şi Horia Crişovan au avut recital. La un moment dat (după, poate, vreo zece minute, Ilie Stepan se îndreaptă spre mesele unde stăteam şi noi, îl vede pe A.E. şi-l îmbrăţişează, apoi mă zăreşte pe mine, dăm mâna şi-i spune lui A.E.: „Vezi că e mare fan de-al tău. Tot ştie.” Replica lui A.E. m-a onorat: „Nu e fanul meu. E prietenul meu.” I-am reîntâlnit pe Seba & Vera (pe care i-am cunoscut azi la studioul de înregistrări), pe Bogdan Puriş (de la Radio TM) şi pe Lucian Ionică (TVRTM), pe Victor Sacalîş, pe dl. Nicu Ţăranu, pe Călin (căruia i-am promis că ajungem la ei la concert, de 8 martie). Am băut şi din, probably, the best beer in the world (cum zice reclama) şi-am devenit iute – it wasn’t hard to guess – tipsy.

Din ce a văzut în Timişoara, A.E. a apreciat clădirile vechi şi atmosfera specială, oamenii pe care i-a întâlnit („naturali, fără fiţe”), aerul de oraş european (nemţesc, austriac, polonez etc.) pe care Timişoara l-ar avea - cu prisosinţă – dacă s-ar investi în restaurarea imobilelor de patrimoniu. După concert am mai stat la poveşti cu o actriţă de la Teatrul German, apoi am plecat la o plimbare nocturnă (se făcuse midnight) toţi trei.
Azi la prânz, cu Dorin l-am dus (Raluca în timpul pauzei de masă, a venit cu noi) pe A.E. la aeroport. Sperăm cu toţii să revină cu alte colaborări la Filarmonica timişoreană.

Return to Innocence

Alina Slimovski's works are wonderful tales about childhood and innocence. Coloured toy horses walking in the air through a vineyard projected on a dark blue sky – here is one of this artist’s recurrent themes. The feeling we get is that an unseen force coming from the skies can truly redeem us from all adversity if we manage to be child-like again. (The Romanian leading artist of the 20th century, Constantin Brâncusi, once said that when we are no longer child-like we are no longer alive) And the skies do seem to have opened for the toy horses in the painting called Evadarea / Escape. A thin, white rectangular in the right hand corner (a gate? a calling?) acts like a magnet and it attracts the little horses that invite us to a dream land. Another work, (E timpul / It’s About Time), brings into the foreground a dog whose eyes are watching straight at you, half of a child’s body, and a clair de lune whose light falls upon a fairy tale castle – a strange, mesmerizing atmosphere that is further enlivened by falling spots of colour and snow balls. In the very heart of darkness there remain these three: the child, the dog, and the dream – elements that can be found again in the painting called Pădurea / The Forrest. In Să nu-ţi fie teamă / Dare two young girls are about to enter a cave – usually a mark of the underground and of our distorted and confused (second) nature we come to develop once we have departed from the state of grace. Yet, with a mild spirit, the title of this painting urges us to dare and be confident for nothing can harm us as long as we continue to reform and renew our mindset. By doing so, we keep our mind and heart clean. The two young girls bring with them a fusion of colours (petals? leaves? buds?) into a world of darness. Beyond them there lie a pond, a few trees and a bridge. In Tu cine eşti? / Who Are You? a child (dressed in white) is touching the dark bark of a leafless tree in a winter landcape - a forrest covered in snow (or could it be fog?). Should we close our eyes – as the painting called Podul / The Attic challenges us to – what would we see? A sea of darkness with a few shapes floating in it: clouds, a toy horse, a starry rain, a soft snowfall, and, through a small window, the blue sky.

Alina Slimovski’s art refuses any experimental or hedonistic vision upon life. It rather aspires to return to the pale, and yet fascinating lost continent of innocence. To partake in this joy, our spirit (and our eyes, too) ought to undergo a purifying bath. Thus, we might work out the language of children (devoid of sophisticated concepts, rigid grammar rules or brainy connotations) we used to master so naturally before our “fall”.

Lacrymosa

Ei, da. Şi a fost D day: reîntâlnirea cu Adrian Enescu, care mai stă în Timişoara încă o zi jumate. De dimineaţă, două ore la ET cu elevii de clasa a zecea. Felul în care am ajuns să lucrez (în al doilea an) cu ei este reassuring. Am început, de fapt, să lucrez altfel şi cu elevii de a noua. Am trecut pe la Ursus Brewries, apoi pe la Mall. La Cărtureşti i-am întâlnit pe cei doi librari melomani şi am vorbit despre recitalul lui Doru Roman, despre venirea la Timişoara a lui Adrian Enescu. Apoi (pe la 2.30 p.m.) Codruţa ne-a dus cu maşina la aeroport să-l aşteptăm pe A.E. Am petrecut în continuare după-amiaza cu el, la filarmonică unde Doru Roman repeta deja cu Zoli Toth (invitat şi el în concert ca şi co-percuţionist, cunoscut publicului tânăr din prestaţia sa la trupa Sistem). În fugă am apucat să savurăm un expresso, la Casa cu flori. Şi, un ceas mai târziu, am mers împreună – for his lunch – la Veneţia (un snack bar decent).
Seara, la 7, o sală plină la balcon, iar jos (aproape) jumătate (prezenţă masivă, dacă ne gândim că la Bucureşti – potrivit spuselor lui Ionuţ Ştefănescu - publicul nu prea gustă muzica contemporană) a fost alături de Doru Roman (& Zoli Toth - ingenios cal troian chemarea lui) în călătoria lor muzicală prin lumea muzicii contemporane, experimentale. Prima piesă a recitalului-eveniment (percuţie şi mediu electro-acustic): Lacrymosa, de Adrian Enescu. Stranie împletire de sonorităţi care, aşa cum observa în prezentarea sa Ionuţ Ştefănescu (prezent şi el în sală, în dublă calitate: de compozitor al uneia din piesele incluse în program şi ca entertainer), aduc „la zi” mesajul mozartian din Requiem. Iar lui Doru Roman îi dau dureri de cap (a turn of phrase) atunci când trebuie să le dea viaţă. Nu degeaba îmi mărturisea percuţionistul (nu mai departe de marţea trecută) că interpretarea Lacrymosei îl solicită foarte, astfel că a ales s-o cânte prima, „că altfel n-o mai scoate la capăt”. Azi la repetiţii, Doru povestea că pianistul Sorin Petrescu (solist şi el în Trio Contraste) i-ar fi spus, văzând cât de mult timp petrece studiind piesa, că nu l-a mai văzut niciodată să exerseze atâta pentru vreun concert. Două „forţe” dialoghează în Lacrymosa (pe de-o parte, „forţa brută”: ritmul tobelor din pânza electronică încărcată de gravitate din fundal; pe de alta, „forţa spiritualizată”: simfonia sunetelor cristaline de xilofon) până la apoteoza sonoră din finalul părţii a treia. Oare cum ar arăta Lacrymosa în straie simfonice 100% - aşa cum o prefigurează deja Doru Roman? Fără îndoială că – interpretată cu dăruire – nu ar avea cum să arate rău. Au contraire.
Lucrarea lui Ionuţ Ştefănescu (MAMBOlero) – cu citate din Bolero de Ravel - se doreşte un fel de odă închinată (cu aportul actorului şi percuţionistului Doru Roman) energiilor creatoare ale artistului percuţionist, „cel mai singur”, cel „îndepărtat de flaut” şi „pus să bată la tobă” cu mâinile-beţe ale lui Venus din Milo.
Geyzer-ul Doinei Rotaru m-a dus – involuntar - cu gândul la Antarctica lui Vangelis: aceleaşi sunete reci, „metalice” de clopote, vibrafon cu arcuş, cinel, gonguri etc. (suprapuse peste sunete de instrumente de percuţie tradiţionale) în care se simt topite – pe o stranie pânză de sunete electronice - energii şi ritmuri.
Venice-Rio, piesa lui Sorin Lerescu (însoţită de o un slide show din care – datorită unei defecţiuni tehnice - lipsea finalul) recompunea - cu acest material superabstract, care este limbajul muzicii – atmosfera carnavalurilor din Veneţia şi Rio.
În fine, Il giardino delle strutture – pentru două percuţii şi bandă, de Aurel Stroe, a fost o adevărată „ritmodie”, o beţie a sunetelor de tobă, contrapunctate de sunete delicate de xilofon. La un moment dat, Zoli Toth a folosit un butoi (e doar brandul trupei lui, nu?) şi l-a lovit – ca pe tobe – fără milă şi cu duşmănie. Intrarea sa în scenă a fost regizată: s-a dus glonţ la o tobă şi a simulat lovirea ei (mimând playback-ul), astfel că, apostrofat de Doru Roman, a ameninţat furios că pleacă, spunând că el de 18 ani face playback fiindcă asta place publicului. O fată din stal chiar a fost întrebată dacă-i place şi a răspuns pozitiv. Preţ de aproape un minut am fost păcălit (crezusem că Zoli chiar face nazuri) apoi mi-am amintit că de la o vreme se poartă astfel de înscenări la Filarmonica Banatul. Zoli a fost emoţionat (e doar din Timişoara) şi a mulţumit mamei, profesorilor, onoratului public etc. Se simte deja vedetă. Oricum, s-a descurcat – zic eu, profanul – onorabil, alături de Doru Roman. Ca bis, cei doi au cântat din câte o pungă de...Fornetti pe care le-au spart simultan la sfârşit.
Theodor nu a dormit la grădiniţă, astfel că - în ciuda decibelilor - a adormit la ultima piesă. Au stat pe lângă noi: mama, Sergiu & Tabita, Oana, Maronel şi Lavinia, Adina cu Răducu & Sile, Izabela, dl. Lucian Ionică, Ionuţ Mareş, Victor Sacalîş, d-nii Sorin & Adriana Dogariu. Pe ici, pe colo a mai sunat câte un mobil necomutat pe silence. Unii spectatori – nedeprinşi cu limbajul muzicii contemporane – au plecat. Ceea ce contează e ca aceste manifestări să continue la Timişoara. Publicul timişorean, under formation, aşteaptă repertorii de noi şi noi experimente muzicale.

Noi în anul 2000

Oscar Wilde spune: There is no sin apart from stupidity. Nicolae Steinhardt îşi dă mâna cu autorul lui Dorian Gray când situează prostia în capul listei de şapte păcate capitale (alături de: recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut; fanatism, invidie; trufia neroadă; turnătoria; răutatea gratuită), la care a adăugat şi pe al optulea: dragostea cu sila. De ce îl mai iubesc pe Steinhardt? Pentru următoarele: Nu cred că Arta se împotriveşte religiei. Nu împărtăşesc părerea clericilor care osândesc arta sau o privesc cu suspiciune. Arta (Blaga zice: cultura) e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat (Blaga zice: ascuns). Arta e mai degrabă un dar decât o conjuraţie a zeilor. Sau, dacă-i vorba aşa, e mai degrabă o conjuraţie a oamenilor. Repet ce am spus în repetate rânduri: arta este nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu (Kandinsky). Tot Steinhardt (şi tot în cartea celor 365 de răspunsuri adunate de Zaharia Sângeorzdan) povesteşte despre cum îşi imagina anul 2000? Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamental. Şările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea poparelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Dar despre cum se înnoieşte limba română azi? Prin împrumuturi – vai, vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi). Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt în ultimii ani de viaţă? a) Câte-o vorbă bună spusă mie spontan. b) Ne-boala. c) Amintirea clipelor fericite de-altădată (Anti-Dante). d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi. e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte. f) Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup. Ce ar spune astăzi Socrate într-o piaţă de la noi? Sau în faţa lui Heidegger? Sau a lui Cioran? Lui Cioran i-ar spune: De ce vorbeşti atât de urât despre Dumnezeul tău, despre nobilul Iisus din Nazareth? Lui Heidegger: Ai avut noroc, puteai s-o păţeşti ca mine. În piaţă: Prieteni, cetăţeni, vă pun patru întrebări: de ce minţiţi aşa uşor? de ce aplaudaţi atât de frenetic? de ce aplicaţi cu atâta zel dispoziţii şi legi pe care desigur le consideraţi nedrepte? de ce, de ce oare, pentru numele lui Zeus, vă denunţaţi atât de sârguincios unii pe alţii?

Childlike

Pe artista plastică Alina Slimovski am întâlnit-o pentru prima oară la premiera timişoreană a unui film românesc de scandal (şi de „comandă socială”): Legături bolnăvicioase. Am vizionat atunci (în patru: Alina, Maronel, Raluca şi cu mine) – o poveste dublu şocantă printr-un story (încă) greu acceptat de mentalitatea comună a plaiurilor mioritice: iubirea (pătimaşă) dintre un frate şi-o soră şi iubirea (la fel de pătimaşă) dintre două fete.
După ce m-am întălnit – în chiar atelierul de creaţie – cu pânzele şi tablourile Alinei mi-am amintit de finalul din Philadelphia (o producţie cinematografică americană de main stream despre, între altele, bătăliile pe care le duce - cu societatea, cu boala necruţătoare - un avocat de excepţie care este, as it happens, gay): câteva minute dintr-un filmuleţ „de familie” ce înregistra pe peliculă imagini domestice cu acel personaj damnat pe când era un copil de numai (aproximativ) 7 ani. Era Halloween-ul şi în prim-plan apărea şi inevitabilul bostan cu ochi, nas şi gură. Pentru mine, acele imagini care postfaţau filmul (eroul melodramei moare, însă nu înainte de a-şi fi luat adio – adică a Dieu – de la familie şi de la partenerul său) se voiau un fel de plonjare înspre clipa ce trece prea repede: copilăria cea neprihănită, cea fără de boală şi fără de moarte.

Tablourile Alinei Slimovski – din câte am văzut până acum – povestesc despre copilărie: căluţi coloraţi de jucărie plutesc pe-un cer brăzdat de viţă de vie şi de-ntunecimi. Ca şi cum am simiţi că, din cer de undeva, o forţă nevăzută alungă piaza rea atunci – şi doar atunci - când reuşim să redevenim, o clipă, copii. (Nu spunea Brâncuşi că dacă nu mai suntem copii am murit de mult?) Şi-ntr-adevăr, pentru căluţii din tabloul Evadarea par să se fi deschis chiar cerurile. În colţul din stânga al lucrării zărim o pată albă, dreptunghiulară – ca o poartă, ca o chemare – ce magnetizează şirul indian al căluţilor ce ne vor să ne ia cu ei spre visare. Un alt tablou (E timpul) aduce în prim-plan un câine ce te priveşte dezarmant drept în faţă şi (în stânga, jos) jumătate din silueta unui copil, un clar de lună (dreapta-sus) ce-şi aruncă lumina peste un castel - totul ca-ntr-un vis ce respiră-ntr-o „pânză neagră” împodobită cu nişte „pete de culoare”. Dincolo de întunecimi, rămân acestea trei: copilul, câinele şi visul – elemente reluate şi în tabloul Pădurea. Lucrarea Să nu-ţi fie teamă captează chiar o posibliă „dramaturgie”: două fetiţe la intrarea într-un fel de grotă – semn al underground-ului şi desfigurărilor ce ne ameninţă atunci când – ieşiţi de sub imperiul harului (neprihănirii) – trăim „cu frica-n sân”. Dar, în duhul blând al pildelor evanghelice, titlul lucrării (asemenea altor lucrări – nu puţine la număr – ale Alinei Slimovski) ne îndeamnă să îndrăznim, să nu ne fie teamă câtă vreme nu ostenim să ne reformatăm mindset-ul nostru întru curăţie de gând şi simţire. O dată cu cele două fetiţe, în lumea subteranei şi a întunecimilor pătrunde şi un mozaic de culori – ca nişte petale, frunze sau poate mâţişori. În spatele lor, un eleşteu, câţiva copaci şi-o punte. În pânza Tu cine eşti? un copil (în straie albe) este scăldat de zăpada (sau poate ceaţa deasă) dintr-o pădure. Dacă ar fi să închidem ochii – aşa cum ne invită şi tabloul intitulat Podul – ce am vedea? O mare de negru, în care se desluşesc, vag, ca printre nori, silueta unui toy horse, o ploaie de stele, o blândă ninsoare de zăpadă şi, în zare, o fereastră ce lasă să pătrundă în negura podului de casă, albastrul unui cer.
Tablourile Alinei Slimovski refuză experimentul şi formele senzualist-sofisticate, preferând recuperarea continentului de palid mister al copilăriei. Ca să ne bucurăm de el se cuvine să trecem printr-o prealabilă baie de candoare, printr-o necesară metanoie a spiritului. Numai astfel vom putea desluşi limbajul pruncilor (străin de neologismele vârstei mature, de exactitatea gramaticilor ori de accentele intelectualiste), al stării de dinainte de „cădere”.

Nervously

Nae (fostul meu vecin, acum 20+ de ani, acum pe post de licenced Sherlock Holmes) ne-a vizitat duminică dimineaţa, vreme de-un ceas. Cum trec anii...Ca ieri vedea-naintea ochilor, vorba lui, doar „tripleta de aur” (Adrian Enescu-Lucian Avramescu-Dan Piţa) – asta pentru că vecinul lui (that is...er...me) s-a ocupat sistematic s­ă-l „îndoctrineze”. Era pe val şi Funky Synthesizer, şi filmele lui Dan Piţa (Concurs, Pas în doi, Dreptate în lanţuri), şi versurile lui Lucian Avramescu...Acum lucrează şi locuieşte (temporar, zice el) în Bucureşti, însă îl bate gândul să se-ntoarcă la Timişoara.
La Liturghie aflăm (din sermon) acelaşi message in a bottle (sau in a book): it’s the amount of (brotherly) love that really counts...at the end of the day. Pentru prima oară l-am surprins pe Theodor cântând pasaje mai lungi din Liturghie, împreună cu toţi.
Am urmărit o parte din Cronica cârcotaşilor şi mă-ntreb de unde au acei comedians atâta nerv ca să răspundă cu mitocănii la mitocănii.
Seara, la familia lui Călin, printre refrene folk (de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Nicu Alifantis), cu Călin la ghitară, Theodor la pian (care a dat un micro-recital, cu cântece de copii şi melodiile îndrăgite: Vechiul ceas, Scrisoare simplă, Bună seara, iubito) şi Luca & Irina cu câte-o ghitară mică-n mână. La plecare s-a lăsat cu plâns – Theodor a prins gust pentru atmosfera boemă de la ei şi nu s-a mai dat dus.
La şcoală am continuat, nervously, restructurarea organizatorică – munca pe grupe, diferenţiată e, se pare, inevitabilă. Este nevoie de (măcar) niţică metanoia – de ambele părţi - spre a ajunge la o mai bună...înţelegere. În ce mă priveşte sunt gata să întorc foaia. After all, lecţia din Les Choristes (sau din To Sir, With Love) e mereu valabilă. Iar însuşirea ei (de către un dascăl) este absolut obligatorie şi necesară pentru oricine se încăpăţânează să facă această messerie.

Gospel

Theodor a mai exersat azi, cu SD, diferite acorduri la pian. Învaţă să se acompanieze singur, să-şi folosească ambele mâini. În timpul lecţiei s-a pornit o rafală de ploaie cu grindină.

Apoi am mers la filarmonică, la un concert de muzică gospel and negro (Corul Filarmonicii, cvartetul "Adoramus", la pian: Sorin Petrescu, iar la percuţie: Doru Roman). S-au cântat: Negro Songs Collection (Rosario Bourdon arr.), Amazing Grace, I’m gonna sing, Steal Away, River in Judea (Jack Feldman), Were You There (Bob Chilcott arr.), Down by the Riverside (Patrick Huber arr.), Ain’t got time to die (Hall Johnson; solist: Daniel Zah), Ride the Chariot (Henry Smith arr.; solişti: Alina Todea, Cristian Madina), Dig a little deeper, Vessel of Mercy (Roger Benett), Daystar (Steve Richardson), Jesus on the Main Line, Loving God, Loving Each Other (Gloria Gaither, William J. Gaither), Fair the Well, Joshua fit a Battle of Jericho (A. Őhrwall arr.), Soon and Very Soon (Crouch/Rankin arr.), Climbin’ Up the Mountain (Henry Smith arr.), Oh, Happy Day (G. Mignemi; solistă: Maria Chioran), This Little Light of Mine (Nanni Byl arr.; solistă Daniela Tătaru), Hallelujah (Jackson/Kibble; solist: Ovidiu Cozma). Sala aproape plină, cu 70% probabil public neoprotestant.

Under (no) illusions

Găsesc pe you tube câteva comentarii interesante la secvenţa misterioasă din Stalker / Călăuza , când Scriitorul (care voia să „forţeze” traseul întortocheat pe care mergeau pentru ca să ajungă, printr-un shortcut, în „camera miracolelor”) este oprit de o voce necunoscută şi se întoarce din drum: One of my interpretations is that the Stalker believes or wants to believe the Zone's powers are real even though they are not, and is trying to push this delusion on the others. So, in this scene it could be him that yells out to the Writer to stop, and then acts as if he did not; the illusion that the Stalker has created of the Zone's powers keeps the other two from questioning him. Interesantă exprimare: to push the delusion on the others. Autorul acestei interpretări recunoaşte complexitatea operei tarkovskiene, multiplele grile în care poate fi „decodificată”: The film is amazingly ambigious, so I don't think there's a "right" interpretation.

Pe acelaşi site revăd o secvenţă din Tempo di viaggio, în care Tarkovski povesteşte – la sugestia prietenului său, scriitorul şi scenaristul Tonino Guerra – despre regizorii săi preferaţi. Îi aminteşte astfel, pe (în ordine): Dovjenko (pentru Zemljia), Vigo şi Bresson, pe Antonioni (pentru L’avventura), pe Mizoguchi (pentru Ugetsu), pe Fellini şi Paradjanov.

Not yet

Seara, trei piese de rezistenţă la filarmonică: Simfonia nr. 4 (Tragica) de Schubert, segmentul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Mahler şi Concertul pt. pian şi orchestră nr. 2 de Chopin. Ne-a plăcut cel mai mult partea de Mahler, inclusă (am aflat, după concert, de la Adrian Enescu) în filmul lui Visconti, Morte a Venezia. Aşteptăm recitalul de marţi al lui Doru Roman.

În rest, o boare de primăvară pluteşte-n aer. Sper ca de săptămâna viitoare să mă bucur şi eu de ea...

Waste Land

Dacă n-aş fi văzut deja acest „film” despre o lume „post creştină” (un fel de waste land sleit de resurse şi prăbuşit, o lume a igrasiei, noroaielor şi reziduurilor – ca-n Zona din Stalker - sau, dimpotrivă, o lume sinucigaşă, feroce, hedonistă şi violentă – ca-n, de exemplu, Requiem for a Dream sau Natural Born Killers) mai că l-aş aproba fără ezitare pe Mircea Cărtărescu, atunci când scrie că „ne agităm cu, poate, cea mai mâloasă dintre toate problemele din ultimii ani, problemă la fel de fără capăt pe cât de fără noimă este, anume prezenţa religiei, respectiv a simbolurilor religioase în şcoli”. Pe de altă parte, cum să nu-i dau dreptate atunci când afirmă că „românul obişnuit habar n-are de Biblie, n-o are-n casă şi n-o citeşte niciodată, nu se duce la biserică decât la botezuri, cununii şi înmormântări, nu-şi bate capul cu problema unei vieţi viitoare, cu vorbe ca „mântuire“ sau „credinţă“, nu face acte de caritate, trăieşte alergând după bani şi divertisment. Nu prea se dă-n vânt după icoane: mai mult îi spun iconiţele de pe ecranul computerului. În schimb, votează Biserica, alături de Armată, în topul încrederii în instituţii, agreează ideea Catedralei Mântuirii Neamului - mare, cât mai mare, în rest s-o facă ei cum ştiu - şi vrea pereţii claselor decoraţi cu icoane, „că oricum nu fac rău nimănui“. Orele de religie sunt bune şi ele, pentru că „învaţă copiii de bine“.”? Asta nu mă-mpiedică să mă întristez de prigoana icoanelor (a icoanelor, nu a tablourilor religioase ori a kitsch-urilor majoritare) din spaţiul public înspre – at best – muzee, pentru că bietele icoane nu-şi mai găsesc locul – decât rareori – nici în bisericile „dreptmăritoare”. Ele, icoanele n-au nicio vină. Nu zaharisesc în niciun chip sufletul omului (dimpotrivă, îl fortifică), nu îi provoacă leşinate atitudini pioase (dimpotrivă, îl ajută să fie treaz). Dar cine mai stă azi să facă astfel de diferenţe? Icoanele cele mai frumoase sunt aruncate la coşul de gunoi al istoriei împreună cu munţi de kitschoşenii (ori alte însemne religioase şi „desuete”). Who cares? Cred, încă mai cred că frumuseţea – atunci când este pusă-n pagină cu dăruire, nu amestecată (cum se-ntâmplă adesea) cu neghina – poate forma, îl poate deprinde pe cel ce-o caută, contemplă, preţuieşte cu dreapta socotinţă. Ceea ce nu-i puţin lucru. Este, poate, cel mai anevoios lucru de-mplinit, chiar dacă „omul de rând nu-şi pune problema de ce a mai fost nevoie de revoluţia iluministă, care a despărţit statul şi învăţământul de Biserică, dacă tot ne învaţă religia numai lucruri bune.”

Probabil că Mircea Cărtărescu are dreptate atunci când scrie că omul de rând (whoever he/she may be) este „profund nereligios (cel mult superstiţios)”, că „ţine totuşi la simboluri, la aparenţe ca la nişte insigne identitare, asemănătoare celor naţionale.” Dar generalizarea este, cred, împinsă prea departe atunci când vede în icoană doar un „simbol de mucava”: „Paradele, steagurile, stemele, icoanele sunt simbolurile de mucava cu care ne acoperim vidul de identitate. Le etalăm brusc, ca pe nişte culori de avertizare, ca ochii de bufniţă de pe aripile fluturilor, când ne simţim ameninţaţi, apoi ne repliem aripile şi le uităm în cutele lor.” Icoana – dincolo de toate - este parte din „miezul liturgic” pe care l-am uitat sau nu l-am deprins (gustat) nicodată. Dacă l-am uitat este problema noastră – orice neglijenţă şi orice moleşire a spiritului se plăteşte până la urmă. Dacă nu l-am deprins niciodată, este cel puţin bizar să ne hazardăm în tot felul de afirmaţii apodictice. „Problema prezenţei icoanelor sau a orelor de religie în şcoli nu e doar una a confesiunilor concurente şi, între ele, a ortodoxiei oprimante. Ea ţine de întrebări mult mai adânci şi mai neliniştitoare: cum împăcăm caracterul imperios al religiei cu caracterul dubitativ, relativist al lumii moderne? Cât ne putem adânci în credinţă, rămânând totuşi minţi deschise şi independente? Ce le răspundem copiilor noştri când ne întreabă cine a creat lumea sau cum a apărut omul?” La aceste întrebări se mai poate adăuga cel puţin încă una: cât de „deschişi” ori de „independenţi” suntem cu adevărat noi, cei vieţuitori în modernitatea căreia îi place să creadă că a rupt-o cu tradiţiile „obscurantiste” şi „medievale”?

The Duellists

Scrima e o ştiinţǎ. Dragostea e o pasiune. Duelul e o obsesie – anunţă, cu o abilă ştiinţă a PR-ului, afişul filmului britanic The Duellists / Dueliştii, debutul în lung-metrajul de ficţiune al regizorului Ridley Scott. Primul film i-a adus celui care avea să mai regizeze, între altele, Alien, Blade Runner, 1492 - Conquest of Paradise, Gladiator, Kingdom of Heaven, un segment din All the Invisible Children Premiul Opera Prima pentru Cel Mai Bun Regizor la Cannes (1977) şi Premiul David di Donatello (1978) pentru Cel Mai Bun Regizor şi Cel Mai Bun Film Strǎin.
Cu o bogatǎ experienţǎ în publicitate şi scurt-metraj (a semnat peste 1500 de reclame) şi dupǎ studii de artǎ şi design, Ridley Scott izbuteşte în Dueliştii un admirabil exerciţiu de virtuozitate stilisticǎ, mai cu seamǎ ca imagine (operator: Frank Tidy), compoziţie plasticǎ (decoruri: Bryan Graves, Peter J. Hampton) şi muzică (Howard Blake). Fiecare duel este pus în scenǎ într-un mod diferit, regizorul fiind mereu atent la orice detaliu scenografic (Scott şi-a recunoscut influenţa lui Stanley Kubrick din Barry Lyndon), adesea în detrimentul dramaturgiei (scenariul: Gerald Vaughan-Hughes, după nuvele de Joseph Conrad). Se spune chiar că sǎbiile au fost conectate la nişte baterii pentru a produce scântei, iar Harvey Keitel a fost grav electrocutat de câteva ori în timpul filmărilor.
Aşadar, doi ofiţeri - visceralul Gabriel Feraud (Harvey Keitel) şi raţionalul Armand D’Hubert (Keith Carradine) - din armata lui Napoleon devin celebri datoritǎ obsesiei lor de a se duela. Motivul: mândria rǎnitǎ a unuia dintre ei (Feraud). Disputa lor se întinde pe parcursul a 16 ani, iar filmul îi surprinde în peregrinǎrile lor prin Polonia şi chiar Rusia, unde numai iarna asprǎ îi împiedicǎ sǎ se dueleze. Dupǎ întoarcerea lor în Franţa, regimul se schimbǎ şi Feraud este arestat pentru trǎdare, dar D’Hubert (devenit ofiţer de rang înalt) intervine şi îi salveazǎ viaţa pentru a se putea duela din nou. Un armistiţiu ironic pune capǎt duelului. D’Hubert („vocea raţiunii”), mereu folosindu-se de fair play, are ultimul cuvânt înaintea colericului Feraud: You have kept me at your beck and call for fifteen years. I shall never again do what you demand of me. By every rule of single combat, from this moment your life belongs to me. Is that not correct? Then I shall simply declare you dead. In all of your dealings with me, you'll do me the courtesy to conduct yourself as a dead man. I have submitted to your notions of honor long enough. You will now submit to mine.
Dacă este adevărat că – (şi) în artă - vorbind despre un lucru, poţi vorbi, de fapt, despre altceva, atunci Dueliştii este o asemenea operă „cu cheie”. La un prim nivel de lectură, povestea filmată de Scott poate să pară destul de comună, fără pretenţii. Abia „citită” la un al doilea nivel, atunci când îi desluşeşti „jocul secund”, ea se dovedeşte dintr-o dată profundă, cu tulburatoare semnificaţii. „Un neliniştitor eseu despre violenţă – scria Aurel Bădescu în Cinema - e acest Dueliştii, superb în plastica sa, exact, extrem de exact în „jocul” ideilor. Ideea că violenţa fizică antrenează , de la sine, şi o violenţă morală, psihică, infinit mai periculoasă. Ideea că – oricat scepticism ar „funcţiona” în acest sens – raţiunea poate domina şi reduce la tăcere violenţa.”.

Under pressure

There is no gain without pain. Stalker’s wife is right: Even if our life were without grief, it wouldn’t be any the better for it. It would be worse. Because it would be without happiness and without hope. People make mistakes, the world is full of freaks, shit happens. If only we had the nerve to face the pressure. In some sense, the most oppressed ones (the prisoners who have survived the most horrifying tortures) are the happiest, as they have learned to endure, to resist humiliation. They haven’t skipped that tough (but necessary) class. Most of us have. In fact, they underwent an advanced level (or even a proficiency) course of what may be called character fortification. They did a master degree in self-abasement. By a constant self-indulgence into various pleasures we do weaken ourselves. (It's a well known fact that little of what we like does us good.) That is why at times we are reminded that being responsible and sensible is a real treasure. Unfortunately, we come to understand this once a bit too late. Then we also realize that there is no sin apart from stupidity (= not using one's sense of humour).

Sisyphus is right, too: we do have to keep struggling. There is no other way. And perhaps little diplomacy helps. It has never hurt anybody. Only that I did miss the diplomacy classes when I was very young, and now I have to work much harder (on exorcizing my pride) if I want to catch up. Yet, had I any love in me for the madding crowd, would I need to think of diplomacy? Well, it’s rather impossible to love mankind in general, I agree. What I could do though is be more patient, understanding, and forgiving - after all, it is a sanitary method.

Homeless

În cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, găsesc aceste versuri admirabile (ce mi-au amintit de cântecul Reaprindeţi candela, al lui Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici), scrise de Andrei Ciurunga:

Sunt liber iar. Nu căutaţi decât la nume
asemănari cu cel care-am fost ieri.
M-au dus în temniţă de undeva, din lume,
şi astăzi m-am întors nicăieri.

Nevasta şi mama nu m-au aşteptat:
una era prea tânără, cealaltă prea bătrână.
S-au privit o clipă în ochi şi-au plecat:
care spre viaţă, care spre ţărână.

Prietenii, puţini câţi am avut,
m-or fi uitat şi ei, de-atât amar de vreme,
căci pe la toate uşile-am bătut,
dar n-a ieşit nici unul să mă cheme.

De peste tot numai cenuşă tristă,
numai pustiu de ghiaţă şi ruine.
În gara-ntoarcerii, nici o batistă
nu flutură acuma pentru mine.

M-am întors nicăieri. Nu mai am cetate
nici casă, nici visuri, nci fraţi.
Sunt liber iar. Sărmană libertate,
mai bine-am fi murit întemniţaţi!

Dacă este adevărat ce afirma Soljeniţân („evenimentele sunt măsurate, pe diferite meleaguri, după o scară de valori proprie, născută din suferinţa trăită (...) şi totul se judecă numai după această scară”), nimic nu mai pricepe „omul recent”, dedat loisir-ului, din mărturiile celor care au trecut biruitori prin răstâgnirea din puşcăriile comuniste. Tot aşa cum, un film colosal precum Monanieba / Căinţa de Tenghiz Abuladze, nu mai spune nimic generaţiei actuale deprinse cu (şi astenizate de) exerciţiul clipurilor video publicitare sau muzicale, al conectării la repertoriul main stream din cinematografe, ce-şi aruncă mrejele asupra atâtor minţi necoapte. Şi poate că rigoarea moralei învăţată de cei născuţi a doua oară în temniţe, cuminţenia gândului lor ne sunt oarecum străine şi nouă celor care, nu neapărat dependenţi de manele, telenovele ori cinema contemporan, ne(mai)asumându-ne atât de necesarul şi lămuritorul „război nevăzut” contra duhurilor de tot soiul ieşite din Cutia Pandorei, ne-am moleşit voinţa în noile timpuri democratice ale „bunăstării”, „alegerii personale” şi „relativismelor” de tot felul.