Micile ironii ale vieţii

Actorul Dan Nuţu revine din când în când în România, ţara din care a fugit spre a găsi the promissed land, prin 1980. Zilele acestea este mediatizat local datorită incidentului rutier căruia i-a fost victimă. Potrivit gazetelor, în urma unei depăşiri, asupra lui DN – care conducea pe autostrada Bucureşti-Piteşti – un şofer (dintr-un BMW) a tras cu gloanţe oarbe. S-a ales doar cu o sperietură, iar pistolarul cu o amendă.

Recitesc un interviu al Iuliei Blaga din 2004 cu DN, pe atunci invitat la Festivalul de Film Transilvania, de la Cluj. Recitesc rândurile scrise de DN pentru cartea Iuliei Blaga despre Săucan, Fantasme şi adevăruri – o carte cu Mircea săucan. Dacă atât la Meandre cât şi la Suta de lei Nuţu avea aere de vedetă prematură şi – mărturiseşte el peste ani – a acceptat rolurile doar pentru că brânza e pe bani, la judecata de apoi (când este în continuare extrem de parcimonios cu recunoştinţa faţă de regizorul care i-a oferit – ce ironică este viaţa – rolurile pe care, peste ani, le va aprecia cel mai mult) spune aşa: „...după un anumit număr de ani, când le-am văzut pe amândouă, şi cu o aproximativă maturitate, am realizat că m-am supărat ca măgarul...şi că de fapt nu erau rele deloc, ba chiar mai bune decât ... Cum se spune pe aici, a definite cut above.” În 2004 declara că a fost întru totul de acord cu alegerea organizatorilor de la Festivalul Transilvania, care, din toată filmografia lui DN, au selectat...Suta de lei de Mircea Săucan (despre care DN declara nonşalant că nu avea nimic frumos de spus în cartea Iuliei Blaga, atunci când autoarea l-a rugat să scrie câteva rânduri despre amintirile legate de cele două filme). Actorul nu le-a arătat niciodată copiilor săi filmele în care a jucat în România, dar – zice el – „după Cluj, mi-a dispărut teama. Ştiu că acel Belmondo & Tom Courtney din Meandre este OK. Nu mă face de rîs”.

Gloria nu cântă

Ce dezamăgire să revăd Gloria nu cântă – debutul în filmul de ficţiune al popularului regizor de televiziune, Alexandru Bocăneţ, autor al multor momente muzical-coregrafice reuşite – adevărata lui perioadă de glorie. Bocăneţ şi-a dat obştescul sfârşit la fel e violent ca Toma Caragiu (care joacă în Gloria... unul din ultimele sale roluri), ca Doina Badea, ca atâţia alţii care au căzut victimă cutremurului din 4 martie 1977 şi au avut aceeaşi soartă cu victimele cutremurelor şi calamităţilor naturale (sau man made) din toate timpurile. În această opera prima reuşite sunt doar momentele muzical-coregrafice, marcă inconfundabilă a talentului celui care a fost Alexandru Bocăneţ, secondat de pictoriţa de costume (şi autoare a decorurilor) Doina Levinţa. Pentru interpreţi însă (Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Margareta Pogonat, Mihai Pălădescu, Tora Vasilescu, Horaţiu Mălăele) e valabilă zicala: Noi cu braţe ca oţelul vom culege muşeţelul. Ce distanţă între apariţiile întâmplătoare şi penible prin cadru ale Margaretei Pogonat & Mihai Pălădescu de aici şi interpretarea lor de zile mari din Meandre, între subţirimea dramaturgică (scenariul: Dumitru Solomon) a rolului jucat de Tora Vasilescu şi partiturile „grase” din Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Glissando, Imposibila iubire. Toma (pur şi simplu nu mă pot obişnui cu gândul că a murit!), avea să-şi dea adevărata măsură a talentului său în Actorul şi sălbaticii şi în Singurătatea florilor. Reuşit e şi momentul muzical (voce: Daniela Vlădescu, muzică: Radu Şerban; coregrafia: Cornel Patrichi) „E soare în sufletul meu”, unde Tora (de neuitat, totuşi, peruca ei creaţă) face playback.

O2

La slujba duminicală ne întâlnim cu OC – proaspăt întors din Anglia, unde – ţine să precizeze – a vizitat numai ceea ce este legat de Ortodoxie – în principal mănăstirea ortodoxă St. John the Baptist din Essex. Nu prea înţeleg, dar mă rog... Oricât am dori să ne rupem de „non-ortodocşi” ca de nişte ciumaţi (valabil pentru oricine se împăunează cu ortodoxia lui), un lucru (cel puţin) tot rămâne pe share: aerul pe care-l respirăm. Respirăm, believe it or not, acelaşi aer. Încă n-am auzit de un aer „ortodox” şi unul „non-ortodox”, deşi... Whatever.

După-amiaza am citit broşurica pe care Ovidiu – very kind of him - s-a gândit să ne-o aducă (souvenir) de la Essex: Words of Life, de Arhimandritul Sofronie Saharov. În legătură cu literatura duhovnicească, consider că rămâne valabilă istorisirea din Pateric, în care un tânăr frate de mănăstire se duce la un avvă să-l roage să-i citească din Scripturi. Acesta îi face voia şi începe a citi din Psalmi: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi pune stăpânire asupra gândurilor mele!” Tânărul monah se pregăteşte atunci să plece la el în chilie. „Hei, unde-ai plecat?” – îl întreabă mirat avva. „Părinte, plec la mine-n chilie să petrec acolo cu post şi rugăciune pentru ca Domnul să ajungă a pune El pază gurii şi gândurilor mele. După aceea o să vin să continuăm citirea Psalmilor.” Arhimandritul Sofronie (şi nu numai el) are dreptate în privinţa teologiei academice, „din cărţi” – e o înşelăciune şi o sminteală. Teologia trăită este cea adevărată. Ori în cuprinsul teologiei trăite intră – la modul cât se poate de practic, de concret – relaţiile pe care le avem cu „non-ortodocşii”. Mulţi dintre noi au - chiar în familie - „non-ortodocşi” (părinţi, cumnaţi, socri, bunici etc.) cărora suntem chemaţi a le sluji. Pe ei suntem chemaţi a-i iubi ca pe noi înşine. Şi, ca lucrurile să fie şi mai încâlcite, adesea trebuie să ne exersăm discernământul şi toleranţa faţă de – culmea! – lupii în blană de oaie din stâna pravoslavnică.

Un nou 15 septembrie se apropie...Ca dascăl – mă povăţuieşte Monahul Valerian de la Frăsinei - am mare nevoie de discernământ şi răbdare în lupta cu elevii mei...români. Prima oară n-am ştiut ce să înţeleg din această sintagmă: „copii români”. Cineva mi-a dat atunci o mână de ajutor (oare?), explicându-mi că 99 % sunt cetăţeni români. So what? S-ar putea să înceapă chiar să le placă şcoala – mă încurajează actorul-monah. Pe ei, pe „copiii români” se cuvine ca noi, dascălii, să-i ajutăm să-şi afle şi să-şi dezvolte identitatea. Indeed. Oricum, se cuvine să găsim înţelegere pentru psihicul lor extrem de zdruncinat de zgomotele în care trăiesc, de bombardarea cu tot felul de clipuri & filme & computer games, care de care mai violente şi mai pline de deşertăciuni. În plus – şi aici chiar că trebuie să meditez mai mult – există printre ei – şi nu puţini! – copii care nu mai au familie sau au o familie făcută cioburi. Iar separarea părinţilor, răutăţile pe care le aud şi văd n-au cum să nu-i vatăme. De aici, de la condiţia familială căzută a tinerilor în ziua de azi se cuvine să pornesc un nou an şcolar. Este unul din multele motive care cheamă la mai multă înţelegere şi toleranţă, la aplicarea neîntârziată a iconomiei faţă de aceşti tineri cu familii dezmembrate, în fond nevinovaţi. Şi fondul contează. El este miezul la care trebuie să ajungem, ca dascăli. De fapt, e vorba despre acel răspuns evanghelic: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” sau, mai aproape de zilele noastre, de replica filosofului Constantin Noica pentru fratele său mult (de celulă) mai tânăr, cu referire precisă la torţionarii din închisorile comuniste: „Ei nu sunt ei.”

„Ce cauţi, mă, în munţii noştri?”

Încă un actor român s-a prăpădit: Ilarion Ciobanu. Pe lângă apariţiile sale în serialul Mâinilor curate (comisarul Roman) şi în alte filme de aventuri (alături de comisarul Colonescu), în Toate pânzele sus! (Gherasim) şi în seria Ardelenilor (Traian Brad of Poplaca), pe lângă neuitatele sale roluri (Petre Petre din Răscoala, Gerula din Columna) şi mai puţin cunoscuta apariţie din la fel de puţin cunoscutul film al lui Mircea Veroiu, Umbrele soarelui, a mai jucat şi în filme ca: O vară cu Mara, Omul care ne trebuie, Din nou împreună, Oraşul văzut de sus. Legendară e anecdota povestită în repetate rânduri de Florin Piersic: după terminarea filmărilor la Columna (coproducţie internaţională, continuare a filmului Dacii), unde Ilarion Ciobanu juca rolul unui dac vajnic şi dintr-o bucată, actorii participă la un wrap party. Richard Johnson (care-n film joacă un roman, pe Tiberius) e însoţit de verişoara lui, o engleză – spune Piersic - cu mult sex appeal. Ciobanu - în ciuda avertismentului dat de Florin, care l-a prevenit: „E periculos!” - vrea s-o invite la dans: „Dancing?” îi zâmbeşte el englezoaicei. Johnson i-o taie brusc: „No!” Ilarion mormăie ceva unfriendly în barbă, după care îi aruncă-n faţă: „Ce cauţi, mă, în munţii noştri?”

Actorul şi sălbaticii

Revăd Actorul şi sălbaticii alături de S&T. Impresionantă punere în scenă. Pe timpul vizionării uit complet de petele negre de pe caracterul scenaristului (Titus Popovici), care – împreună cu alţi cineaşti care nu suportau insolitul, artistul genial şi valoarea - recurgeau la tot felul de tertipuri şi turnătorii pentru a-i da la o parte. Aşa s-a întâmplat cu Mircea Săucan (Când primăvara e fierbinte, Meandre, Suta de lei), pe care T.P. (alături de regizorii Mircea Drăgan, Sergiu Nicolaescu, de scenaristul Mihnea Gheorghiu etc.) încerca să-l saboteze – pentru conformitate, vezi cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri – o carte cu Mircea Săucan. Aşadar, Actorul... mă fură de fiecare dată. Prin distribuţia colosală (Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Marin Moraru, Florin Zamfirescu, George Paul Avram, Ion Besoiu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Gheorghe Şimonca, Cornel Ciupercescu, Constantin Drăgănescu, Lazăr Vrabie, Constantin Dinulescu, Cornel patrichi, Ştefan Thuri etc.), prin imagine (Nicu Stan) şi scenografie (arh. Virgil Moise), prin tema muzicală (George Grigoriu, autorul imnului omagial Partidul, Ceauşescu, România, aici într-o formă de zile mari), prin coregrafie (Cornel Patrichi) şi costume (Tomina) şi – last, but not least ­– prin dramaturgie (scenariul: Titus Popovici). Cu o astfel de echipă, regizorul (Manole Marcus) aproape că putea să lipsească de pe platou. De altfel, prezenţa lui, ca regizor (fie-i ţărâna uşoară), e greu de găsit în (aproape) toate celelalte filme ale sale (Canarul şi viscolul promitea). Mă înduioşează întotdeauna când mă reîntâlnesc cu Actorul... prietenia dintre Caratase (Caragiu) şi Ionel (textierul evreu), iar scena din noapte, când „Actorul” aşteaptă să fie vizitat de „sălbatici” şi, deodată, cineva sună la uşă (e Ionel, care, abia găsindu-şi vorbele, îi spune prietenului său de o viaţă - căruia i-a salvat viaţa pe front, în primul război mondial - că nu îi poate scrie textul - o „bombă”, o satiră necruţătoare la adresa lui Hitler şi a „ciumei verzi” - după care pleacă brusc), lăsându-l mut de uimire pe Vasilică (majordomul) - care credea că „Monseur” avea de gând să aducă acasă „cine ştie ce matracuci” – este cu neputinţă de şters din memorie. După ce Caratase îşi îmbrăţişează prietenul care a venit „exact când are omul mai mare nevoie” de el, Ionel se adresează lui Vasilică: „Fii drăguţ şi adu-mi un pahar de apă!”. Replica majordomului, rostită pe un ton smerit şi plin de uimire, ca şi când acesta l-ar fi descoperit pentru prima oară pe cel care „n-are minte nici cât un pui de găină”, e de-a dreptul colosală. Sigur, filmul e ficţiune, inspirat – parţial – de personalitatea celui care a fost Constantin Tănase. Sigur, marele actor de revistă de la „Cărăbuş” avea să fie împuşcat mortal de sovietici pentru că – în 1945, când România era împânzită de tancuri sovietice - a îndrăznit să spună pe scenă, într-un cuplet: "Rău era cu "der, die, das" / Da-i mai rău cu "davai ceas" / De la Nistru pân' la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai moşie / Haraşo, tovărăşie”. Caratase moare pe scenă (precum Chaplin în Limelight) şi îşi îndreaptă satira la adresa lui Hitler şi a Gărzii de Fier (precum Chaplin în The Great Dictator). Mesajul însă e unul singur şi îi vizează pe toţi sălbaticii fără simţul umorului, care impun o dictatură - fie ea de dreapta sau de stânga.

P.S. Rememorez, involuntar, câteva din vizionările anterioare ale Actorului...: prin 1979, la cinema Melodia, împreună cu Domniţa (am intrat după o oră, astfel că prima imagine pe care-am văzut-o, era scena plimbării lui Caratase cu Pusi prin Herestrău), la cinema Dacia (în 1983), la cinema Muncitoresc Fratelia (1984) şi Muncitoresc Freidorf (1984). Actorul şi sălbaticii este ultimul film pe care l-am vizionat la Capitol, cu puţin înainte de a se transforma în sală de concerte simfonice. Era prin 2005, iar în sală eram doar patru spectatori, alături de mine aflându-se Raluca, Oana Bica şi – pe atunci – elevul meu, Victor Sacalîş.

RO Contemporary Music by Adrian Enescu

Warning: listening to contemporary music may be an acquired taste. I am now able to share new pieces of Romanian contemporary music (synthesizer + various classical instruments) by Adrian Enescu, with permission granted by the composer himself:

● 10DER

● 9 Variations on a Ravel Theme

● Adoramus

● AtmosSPHERIC

● Ireversibil

● Reversibil

● Lacrymosa

Ace of Base

Atâţia oameni – spune Lucian Blaga în poemul său, „Laudă suferinţei”, nu ştiu să desluşească-n zori (în zorii vieţii, cum ar veni) rostul suferinţei (înţeleasă ca în Corinteni II, 7.10: „întristare cea după Dumnezeu”, care „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău”), dar – continuă poetul – „nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Fericita întristare („godly gfrief”) - „sâmbure de cer” - este levitaţie: „Nu mai calca pe pământ / cine calcă-n suferinţă. / Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh / ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”.
Iar celor scrise de Apostol în Corinteni I, 1 („Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi, (....) pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, (...) pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, (...) ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. (...) Pentru ca, după cum este scris: "Cel ce se laudă în Domnul să se laude") le răspunde (în Stalker) Călăuza - acest Ace of Base umilit şi obidit - atunci când se roagă pentru Profesor şi Scriitor, la intrarea în Zonă: „Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă.” De ce? Pentru ca oamenii „înţelepţi după trup” (asemenea Scriitorului şi Profesorului) să ajungă „să capete încredere în ei înşişi, să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând, să creadă, să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni – ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară”, să fie ruşinaţi de cei nebuni (asemenea Călăuzei, pe care îl consideră debil mintal). Pentru ca „cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”.

Crouching Nude

Dan Voinea’s recent painting is, at first sight, somehow disturbing. A naked, crouching male body – covered in blood, dirt and sweat – is about to be swallowed by the bucket of an excavator. It lies there, with its hands trying to protect head and vital organs, as if in the Kafkian absurd ending of The Trial. It also suggests deep grief and reminds us of the similarly disturbing endings of two movies: Darren Aronofsky’s Requiem for a Dream and Andrey Wajda's Ashes and Diamond. What strikes the viewer is the honey-like light of the sky – a friendly sea of hope and wellness, whose redeeming powers seem to warmly transcend any worldly grief, if we let them do so. As such, the excavator’s bucket can be either a shelter, or a grave – depending on the godly/worldly nature of our own attitude to grief. Thus, the excavator can be one of the deceiving messengers from the “underworld”, on whom some of us (most of us) hopelessly rely in despair. On the other hand, seen from a totally different perspective, this tool-messenger may well be The One who is always there to catch us when we fall, therefore the crisis – however profound - is a potential way to salvation; it is more like a protecting womb, preparing us for a new life. As always, beauty lies in the eye of the beholder.

Cu lanţul de gât

De câteva zile simpaticii Cârcotaşi au început un nou sezon la radio. Prezenţa lor e mereu tonică, electrizantă, inspirată. Cârcoteala lor are stil şi – atunci când nu e prea...licenţioasă – o anumită subtilitate, în zadar de căutat în alte părţi din zona entertainment-ului autohton. Rafinamentul este, vai, o rara avis în media românească. Astăzi au preluat câteva idei din articolul semnat de Lucian Mândruţă (aka Bâlbuţă) în Dilema veche, articol intitulat „România cu lanţul de gât” – lanţul nevăzut, care, largo sensu, ameninţă să ne strângă pe toţi cei care ne încăpăţânăm să nu ne manelizăm şi să nu ne „globalizăm” (uniformizăm), să nu ne „rinocerizăm” şi care, stricto sensu, e nelipsit de la gâtul românului majoritar şi gregar, ahtiat după manele sau house, după bâlci, zarvă şi ­alba-neagra. Ironia lui Bâlbuţă a fost – culmea – savurată şi, iată, advertised, de Cârcotaşii care nu pierdeau nicio ocazie de a puncta – cu împunsăturile lor – greşelile, bâlbele şi până la urmă profesionalismul incert al jurnalistului de la Antena 1. În scurta sa intervenţie live de la matinalul moderat de Cârcotaşi, autorul articolului a fost chiar întrebat cum reuşeşte să facă atâtea gafe când apare în direct la TV şi, pe de altă parte, cum poate semna articole atât de savuroase şi...poetice în presa scrisă. Răspunsul lui Mândruţă a venit scurt, ceva de genul : Fiecare are dreptul să-şi îmbunătăţească imaginea. Just şi la mai mare!

Meeting Astrid

Azi am avut doi candidaţi la examenul de corigenţă. L-au promovat, amândoi, datorită iconomiei (toleranţei, celemenţei) pe care se impune s-o folosim în şcoala românească. Îmi amintesc de săptămâna petrecută în Albion (la Plymouth) exact acum un an. Rigurozitatea de ceasornicar elveţian din acea şcoală, punctualitatea, organizarea aproape desăvârşită a timpului de predare, disciplina etc. mi-au dat încredere şi forţă. Nu ştiu cât din această imagine-model am reuşit să aplic aici, în România, dat fiind contextul local (organizarea osificată, lentoarea cu care se execută sarcinile, absenţa motivaţiei - inclusiv materiale - şi lipsa unor norme comune de evaluare în învăţământul românesc)...Mi-e teamă că m-am lăsat asuprit de vremi prematur. Fiecare început nou de an şcolar însă aduce iluzia unei schimbări şi e prilej de noi îmbunătăţiri.
După-amiaza am fost s-o luăm în primire pe (aşa îmi place s-o alint de-acum pe doamna Astra) Astrid. Preluarea propriu-zisă a făcut-o Raluca’s father, iar prezentarea accesoriilor şi a desuurilor ei ne-a amintit brusc de episodul joy ride în care Nea Mărin miliardar (Amza Pellea) face cunoştinţă cu un Buik sofisticat (acelaşi pe care îl plimbau Ion Dichiseanu şi Dan Nuţu în Suta de lei, despre care se spune că a aparţinut fiicei lui Gheorghiu-Dej?) pe litoral şi nu pricepe lipsa pedalelor, rostul volanului mobil („mă oameni buni, ce-i ăsta mă, mobil sau automobil?”) şi al „acoperişului” care – spre marea lui stupoare - se ridică...Un fel de nea Mărin derutat sunt şi eu acum, până o să mă obişnuiesc cu tehnologia lui Astrid...

Woody's Cassandra

În Cassandra’s Dream (2007), nici Woody Allen nu mai e ce-a fost. Nu mai e, în primul rând, tipul de personaj pe care l-a creat în nenumărate filme anterioare. Nu mai e tipul de umor care l-a consacrat. E, în schimb, o cinică aplecare (ca-n Crimes & Misdemeanours - 1989) asupra chestiunii crimei (omuciderii). Dar cum altfel să fie tratată o temă - atât de sensibilă şi de zguduitoare, în fond, vezi The Player – într-o lume în care money talks, therefore it can buy everything. Aici, prin dilemele şi remuşcările personajului interpretat de Colin Farrell (care, vezi Raskolnikov şi Citizen Kane - înţelege că money cannot buy inner peace), Allen e – în mod lăudabil – parcă mai aproape de problematica dostoievskiană (decât în amoralul Crimes...) însă rămâne tot în zona shallow, a absurdului (Dostoievski, folosindu-se de moştenirea duhovnicească a spaţiului cultural din care provenea, izbutea să depăşească absurdul suferinţei), în ultimă instanţă. De fapt, pe Woody Allen nu l-au interesat niciodată „ultimele instanţe”, decât la modul frivol, ca atunci când (în Love and Death -1975) făcea caz de neputinţa lui de a crede şi cerea disperat să-i apară înaintea ochilor, out from the blue, un rug aprins (ca lui Moise) sau ca în Hannah & Her Sisters (1986), unde personajul său îşi lărgea repertoriul cu noi religii pentru a deveni „spiritual”. Totuşi, în lipsa capodoperei (sau măcar a apropierii de capodoperă), acest ultim Allen are meritul de a fi altceva decât majoritatea filmelor hollywoodiene (tot aşa cum meritul principal al filmului Restul e tăcere-2008 de Nae Caranfil mi s-a părut a fi acela de a oferi o alternativă la minimalismul din ultimele producţii româneşti, prin mizanscena de largă respiraţie, decoruri şi costume elaborate, o muzică de film cum n-am mai auzit în filmul românesc - ca şi concepţie - de dinainte de 1989), ceea ce echivalează cu o gură de aer proaspăt în repertoriul actual...şi cam atât.

Duel

Last night, in the dream: a burning tram and a burning train entering a forest – an image that echoed the tragic air crash (involving a burning Concorde) that occurred near Paris, about ten years ago. Each day breaks news regarding accidents caused by careless driving, careless cycling, and careless walking. This morning an old friend – a prosecutor - phones me from Bucharest (he is currently living and working there) and breaks bad news: last night one of our mutual friends had an altercation (yelling and pushing) with a bluecoat, resulting in his short term arrest - on grounds of verbal and physical violence. The fight was apparently caused by a nervous breakdown (on the part of our friend), and by loftiness (on the part of the officer). This is how I see the picture from a distance. The bigger picture is, of course, grimmer and Kafkian, but this is all I know so far. A few days ago, another friend of ours (who has been an experienced driver for years) ran into a drunken cyclist. Typically enough, the victim had to be persuaded into being taken to hospital. Fortunately, that immature and irresponsible cyclist had only minor injuries, but our friend got scared…Under these circumstances, the three of us are about to increase the number of car owners. For the time being I do not drive, I am still driven. And I do hope to overcome the tension caused by traffic and by not having this skill yet.

Seeing music

E uluitor cum „vede” Theodor muzica: ieri s-a apucat să cânte la pian, ca din senin, trei cântece pe care - în trecutul recent sau puţin mai îndepărtat – le-a ascultat şi le-a îndrăgit: Omleta din ouă de broască ţestoasă (music: Vasile Şirli), Contur (music: Adrian Enescu - from soundtrack Rezervă la start) şi Dalai Lama (music: Adrian Enescu).
Zilele trec şi va suna primul gong de început de an şcolar pentru Theodor. Avem mari emoţii. Some even speak their mind to us and say: You do realize it will be tough for you, don’t you? I refuse to imagine (like Louis Armstrong) a wonderful world and tell myself that reality must be faced with courage and a unsentimental, practical mind. I take it that we both (me and Raluca) need – more than ever and more than other people indeed – patience and endurance and...hope. If only the fountain of hope never dried out...

A burning wind

Revin iar şi iar la personajul („de factură shakespeariană, balzaciană, dickensiană, o fiinţă care poate fi comparată cu Iago, ori Richard III, cu Gobseck, Grandet ori Vautrin, un soi de Mrs. Grump ori de Mr. Murdstone (...), un personaj dostoievskian, coboară direct din Demonii” – zice N. Steinhardt în studiul său Guica sau imanenţa exasperată din Monologul polifonic, articol prefaţat de motto-ul psaltic: „Iar suflare de vifor este partea paharului lor) Maria Moromete, poreclită Guica, despre care Monahul de la Rohia afirma: „Figură mai înfiorătoare nu cred să se găsească în cuprinsul literaturii române, reprezentând şi o creaţie aproape desăvârşită (zic aproape deoarece răul e infinit) a Răului în Sine.” Momentele de răutate, de cârteală, de neîndurare şi fanatism - în care stăpân pe Guica (şi pe cei/cele asemenea ei) este însuşi fiul minciunii - punctează o „puritate neprihănită la care zadarnic se străduiesc fizicienii să aducă fidul sau unele chipuri ale materiei, izolându-le întru totul de mediul înconjurător”. În Moromeţii, înfrăţirea Guicii – scrie N.S. – cu răutatea e asemenea unui plămân care ar învăţa să respire într-o atmosferă infestată cu oxidul de carbon sau unui naufragiat obişnuit să-şi potolească foamea cu poamele nocive ale unei insule care alte roade nu produce.
Ura de moarte a Guicii nu se răsfrânge numai asupra fratelui ei („fiindcă s-a recăsătorit şi nu a poftit-o pe ea în casa lui să-i crească pe cei trei băieţi din prima căsătorie”), e o ură generală faţă de toţi şi de toate. Născută cu jumătate de veac (şi mai bine) înainte ca telenovelele sau OTV-ul să fie pe val, Guica „şade pe un scăunel în faţa bordeiului şi lucrează la ciorapi şi singura-i îndeletnicire comunitară e să iscodească pe trecători cu întrebări perfide („cu nimicuri”) pentru ca, apoi, să poată răspândi ştirile aflate şi isca vrajba între oameni. Curiozitatea nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, colportarea „ştirilor” sunt desfătarea sufletului ei. (...) Numai cearta şi ura şi invidia nemascată pot oarecum obloji rana mereu deschisă a duşmăniei cronice.” „Nenorocirea pentru Guica – arată N.S. - nu-i izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste, e numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut.”
Este Guica ficţiune? Se poate, dar o ficţiune mereu actualizată, mereu întrecută de viaţă, de Guicile „în carne şi oase” de ieri, de azi, din totdeauna. În lumea aceasta se află făpturi asemenea ei, „axate doar pe invidie, ciudă, parapon, ranchiună; iubitoare şi căutătoare doar de dihonie, învrăjbire, scandal, gâlceavă, harţă, larmă; cârmuite exclusiv de vicleşug, neîndurare, hainie; ţinute în viaţă numai de un soi de râcă generalizată, de animozitate erga omnes, de sălbăticie asupra căreia entităţi ca morala, civilizaţia, oboseala, saţiul, nu exercită nicio influenţă. Singura lor satisfacţie provine din ceea ce germanii numesc Schadenfreude, bucuria pricinuită de necazul, paguba, ghinionul, primejdia altora. Guica şi toţi asemenea ei cu acestea se delectează: cu năpasta, pacostea, ori scârba ce cade peste ceilalţi.”
Mizeria, însingurarea şi nenorocirea (pentru că de ce nu ne-am închipui-o pe Guica generoasă şi easy going în tinereţe, înainte de a se metamorfoza poate în ceea ce, tânără fiind, detesta cel mai mult?) nu pot fi folosite ca scuze şi justificări. „Nimic nu poate omologa răutatea gratuită şi permanentă, nu-i poate acorda circumstanţe uşurătoare.” Demonizare, ferocitate lăuntrică, venin omenesc pur. „Eroul lui Kafka – aflăm tot de la Steinhardt - se trezeşte într-o bună dimineaţă transformat în insect pluripod. Guica s-a prefăcut în ghem al răutăţii, funcţia ei normală devine a urî, a voi şi a făptui răul. (...) Duhul neamului omenesc a părăsit-o. E un cadavru viu şi virulent, o roade un vârcolac terestru, o forţă dezbărată de tot ce împiedică daimonul nefârtatic să-şi croiască drum la suprafaţă. (...) Guica e în comă, oferă tabloul unei iremediabile înfrângeri a omenescului.”
Cât despre „cuvenitele măsuri profilactice” despre care vorbeşte N.S. la finalul articolului său, ele poartă un singur nume: îndelungă răbdare. E cu neputinţă de împlinit, dar cele cu neputinţă la om, sunt cu putinţă totuşi la Marele Faur. Şi-apoi, orice altceva (răspunderea la rău cu rău, clevetirea, asprirea inimii) nu face decât să zămislească în sufletul nostru o nouă Guică.

A descent into hell

Primesc de la Dan Voinea (care, împreună cu Adrian Enescu, pregăteşte un vernisaj-eveniment la Bucureşti, pe 16 septembrie: Urban Capella) una din ultimele sale lucrări. După episodul Rugăciunii (care ar corespunde epifaniei Botezului, sugerat prin prezenţa apei de la robinet) îmi trimite acum un fel de Coborâre în Infern. De cum l-am văzut, tabloul său (cu vădite trimiteri la explozia din Guernica lui Picasso, dar şi la imploziile lui Francis Bacon) despre om (fragil ca o „trestie gânditoare”) şi maşină (care-i este culcuş, unealtă şi cavou) mi-a amintit simultan de două filme speciale.

Trupul în formă de aborted foetus ce urmează a fi înghiţit de gura unui excavator (sau a unei ghene de gunoi) este urma care trebuie ştearsă din trecutul personajelor filmului - mult discutat şi disputat – regizat de Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 două zile).
Dacă ne gândim însă la finalul din Requiem for a Dream - unde toate cele patru personaje de loseri (care, păcătuind – missing the mark - îşi ratează menirea) se chircesc şi - dorind a deveni precum pruncii - iau forma unui făt, două dintre ele pe câte un pat de spital, celelalte două pe o canapea şi, respectiv, pe patul închisorii - cuva de excavator e chiar culcuşul pe care aceste personaje, prin modul lor de viaţă self-destructive, şi l-au pregătit.

Waffling language

31 august, duminica în care s-a pomenit fragmentul evanghelic despre sluga nemilostivă, al cărui mesaj in nuce îl regăsim în Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Sigur, e o chestiune de conştiinţă, hrănită de modalitatea în care îl concepem noi (care noi? cine e us şi cine e them?) pe acela care iartă greşelile, de felul în care înţelegem să definim o greşeală, să împărţim vina, să ne asumăm partea de vină etc. Preotul tânăr care a fost de serviciu la biserica unde ne-am dus pentru Liturghie a ţinut să-şi înceapă predica povestindu-ne – tare şi răspicat, folosind un waffling language ce figurează, pesemne, în fişa postului - două întâmplări al căror protagonist a fost „un creştin care a plecat în lume să răspândească Evanghelia”. (Hmmm. Creştin care să răspândească Evanghelia?? Şansele să fi fost vorba despre un creştin ortodox (pentru hardliners e pleonasm) sunt minime. De obicei misionarismul e practicat de occidentali. En fin.) Incidentul #1: puţin înainte de aterizarea în Islamabad, creştinul nostru a observat că femeile musulmance s-au dezbrăcat (fireşte, in the plane’s bathroom) de hainele occidentale şi s-au îmbrăcat în costumele lor tradiţionale (rochii lungi, voal pe faţă etc.) fiindcă altminteri n-ar fi fost lăsate să intre în ţară la aeroport. Incidentul #2: acelaşi creştin zelos porneşte să convertească Africa de Sud, neţinând seama de diferenţele de temperatură, s-a îmbrăcat în haine foarte subţiri, total nepotrivite cu vremea de „minus zero grade” (sic!). Cei care l-au aşteptat la aeroport i-au oferit de îndată veşmintele necesare. Ei, încălzirea fiind făcută (timp în care, încet dar sigur, am intrat în ceaţă - şi nu era vorba de norul de tămâie din biserică), a urmat obişnuita predică. Cele două exemple ale reprezentantului „cinstitei preoţimi” mi-au dat food for thought pe tot cuprinsul Liturghiei: what on earth did he mean by telling us the two stories? Pe acelaşi ton declamativ, apăsat retoric – despre importanţa iertării. Sigur că atunci când ai scos pe cineva de la inimă n-ai cum să îl mai poţi ierta „din inimă”, cu atât mai puţin „din toată inima”. Anyway, anevoioasă treabă reîncopilărirea asta („fiţi precum pruncii”), că iertarea nu vrea să ştie decât de fresh meat. Ori carnea noastră de trup şi suflet, din ce în ce mai puţin fresh, e supusă inevitabil descompunerii. Liturghia a fost urmată de o scurtă slujbă ce marca trecerea spre un nou an bisericesc. În prima zi a noului an este pomenit Sf. Simeon Stâlpnicul şi mama sa, Marta. Prilej cu care mă gândesc la filmul de metraj mediu (s-au terminat banii) al lui Bunuel, Simón del desierto. Unul dintre puţinele sale filme (alături de admirabilul Nazarin, desigur) nesardonice şi, până la un punct (cel puţin), neptice.
După amiaza ne-am petrecut-o cu my in-laws & mother. Seara ne-am plimbat prin oraş, pe faleză.

Fighting procrastination

Ce păcat că am prins era multiplexului când deja m-am lecuit for good de cinefilie...Escapadele – rare – în sălile de cinema multiplex sunt o excepţie. Dacă „înainte”, pe vremea când chiar credeam în rostul vizionării unui film la cinema, bucuriile erau imense (oferite de filmul per se, de un repertoriu mult mai variat şi net superior valoric) acum bucuria cea mare o găsesc nu în ceea ce se proiectează pe ecran (95% main stream American movies), ci în ambianţa sălii (fotolii comode, sunet Dolby surround, air condition etc.). Astfel, for Theodor’s sake am vrut să mergem la premiera unui block buster: musicalul Mamma Mia. Alături de el (şi de Raluca, Oana, Tatiana, Manuela şi Ioana) am savurat remixurile vechilor hit-uri ABBA în condiţii tehnice optime. Din păcate, au venit „la pachet” cu ingredientele tipice producţiilor manieriste de la Hollywood (subliminal messages cu tendinţe ideologice evidente, stars, decoruri exotice & clişee soap şi, peste toate, un tip de cinema care te întoarce în timp la comediile muzicale americane şi la The Sound of Music, ignorând cu totul posibilităţile oferite de viziunea matură a lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz) ori Lars von Trier (Dancer in the Dark) – regizori ce au schimbat – credeam – abordarea, până la ei infantilă, a musicalului. (Who cares, when the film is big business?) Dar, ăsta e preţul, dacă vrei să vezi filme în ziua de azi. Sigur, există şi excepţii: marile oraşe ale lumii, unde funcţionează cinemateci şi te poţi bucura (în New York, pare-se, non-stop) de filme de referinţă din istoria cinematografului, dar şi de ultimele experimente underground & low budget. Whatever, când am ajuns acasă am pus Abba pe playlist.
În week-end am reuşit s­ă-mi birui – în parte – procrastinarea şi am orânduit amândoi prin casă. Apoi am comandat un Chinese meal pe care l-am savurat cu Raluca, înainte să treacă pe la noi T&C. Tot over an even more frugal meal (English tea, biscuits & nuts) am vizionat, alături de ei, un film românesc (Bună seara, Irina – cu Ştefan Iordache, Valeria Seciu şi Emil Hossu) ale cărui filmări – scrie într-o carte de specialitate pe care am răsfoit-o ieri – au început pe 1 septembrie 1979. Adică atunci când Raluca era 2 days old.

Sf. Ioan & lupii moralişti

Azi, pomenirea Sf. Ioan Botezătorul. Secvenţa dedicată lui în Evanghelii surprinde un aspect nu îndeajuns înţeles. Astfel, atitudinea sa critică faţă de imoralitatea lui Irod poate fi acceptată doar contextual – Ioan era un ascet şi un nevoitor in extremis. Mult mai greu de acceptat este critica lupilor moralişti de până la el şi de la el încoace.
Tot azi am terminat de ascultat ultimul episod al serialului radiofonic Vorba de cultură de pe Radio România Cultural, în care a fost invitat compozitorul Adrian Enescu. Pe parcursul întregii săptămâni, între orele 12 şi 13, AE a vorbit despre muzica de teatru şi film, despre muzica electronică şi călătoriile sale (AE este un real globe trotter), despre un top five de cărţi şi regizori, despre critica (de film) ca aflare în treabă etc. Există, în muzica lui AE o puritate demnă de un secol romantic, umanist, renascentist, baroc şi o zbatere de divulgă eforturi disperate de auto-cunoaştere - demers demn de un om aflat într-o permanentă căutare, a unui om ce a rămas tânăr tocmai pentru că, paradoxal, a ajuns foarte devreme matur. Prin 1988, AE avea să declare că speră ca, în viitorul ceva mai îndepărtat, să scrie muzică simfonică de concert. Iată că acum, vingt ans après, visul său a început să prindă contur: compozitorul are în pregătire o nouă versiune a operei Orfeu & Euridice de Gluck (ce urmează să aibe premiera toamna aceasta, la Teatrul Bulandra) şi un disc de muzică contemporană (pentru synthesizer şi diferite alte instrumente).

Psalm încins

Tot de la canubarbone şi tot un poem neptic de Răzvan Codrescu: Stihuirea sihastrului bătrân

Mi-e psalm încins pustia sub picioare
şi legămînt pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvîntului de sus.

Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura,
dar gîndul, ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bîntuie făptura
şi-ar vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.

De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
şi m-aş culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aştept, Hristoase.

Dar lungă-i, Doamne, calea Ta şi-ngustă,
iar noi ruşinea veşnicului crug:
la rău mai iuţi ca nişte cai de pustă,
la bine-nceţi ca boul pus la jug!

Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău
cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”,
şi, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea şi-mi coboară somnul…

Smereşte-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt,
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pămînt
şi lumea ca un braţ pierdut mă doare.

Nu, nu-mi trimite înger să mă-nveţe,
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere,
ci-orbeşte-mă cu muta frumuseţe
a morţii cînd se crapă de-nviere…

Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrînul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit…
Şi-ntîiul le-a cetit, rînjind, Hapsînul.

...mereu străini şi logodiţi mereu...

Poemul pe care-l voi reda mai jos l-am primit de la cel care semnează canubarbone – ne-am întâlnit o singură dată, însă am simţit că ne ştim de când lumea. Şi, da, trebuie să recunosc, poveştile lui au stil. Încă văd aievea chipul acela de călugăr zdrahon, bărbos evident, care – în biserica mare cât un stadion şi plină ochi de pelerini – a lăsat flacăra lumânării să-i învăluiască firele bărbii cu focul ce – spun cei ce-au fost acolo – numai la Ierusalim, de Înviere nu arde. Ca portretul acelei scene să fie complet, canubarbone a mai adăugat că, printre flăcări şi fire de barbă deasă, zărea numai o pereche de ochi care clipeau fericiţi dincolo de pârjolul nemistuitor.

Plângerea lui Agapie Sketul, de Răzvan Codrescu

„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, Pentru Avva Arsenie, 41)

Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...

Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!

Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…

Ce bine-i vin, spătos ca altădată,
cu părul rug şi ochii de venin,
şi brînca pe mînerul spadei, iată,
ce fioros şi ce semeţ o ţin!

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
E rupt din mine tot ce va să-mi spună,
dar meşterşugul este-al lui sadea…

„Stihii eram, năvalnice şi bete,
temuţi în lupte, falnici în orgii:
ne-ncolăceau codanele brunete,
ne-ncălecau muierile blonzii.

Eram urgia limbilor, nebuna,
şi tot Levantul ţăndări l-am făcut,
purtînd de-a stînga, ca pe-o lance, luna,
şi soarele de-a dreapta, ca pe-un scut.

Eram călăii putredelor vise
şi retezam un cap dintr-o suflare,
şi ne muiam în rănile deschise
tăişul spadei, ca-n otrăvuri rare…

Agapie, ce morb ne-a piticit,
ce vrajă-n ţarc ne-a prins, ca pe juncane?
De ce ne fură cerul ce-am poftit,
de ce ne zac iubirile vădane?“.

Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să-l priponesc,
dar mintea mea colindă mult şi bine…

M-asmut trufaş spre visul meu de fiară
şi patimi cresc în mine ca un sorb:
aş vrea să-mi fie iarăşi mîna gheară
şi ura să-mi sticlească-n ochiul orb!

Aş vrea să fiu din nou păgîn de mare,
să freamăt tot de mustul vieţii crud,
să-mi stea smerită lumea la picioare,
iar eu să joc pe ceafa ei, zălud!…

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?…

Un braţ coboară-asupra mea domol:
fu înger ieri, iar azi îmi pare-un frate…
Zăresc lumina zilei rotocol
şi-aud cum toaca-n depărtare bate…

E peştera, e fratele, sînt eu…
Afară-i schitul, lumea pînă hăt…
Nici dracul gol, nici bunul Dumnezeu
nu pot să tragă vremea îndărăt…

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte –
chiar dacă tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!…

Ce glas pios îmi zice mie: „Avvă!“?
Nici Moartea nu-i, nici înger, drac sau frate…
Mă scol încet, şi limba mea-i gîngavă,
şi-o cruce grea cît lumea port în spate…

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.