Tierra sin pan

Numele lui Louis Bunuel a devenit un semn şi evocă – afirmă Michael Wood – „o serie de semnificaţii specifice, aşa cum numele lui Dickens este legat de Crăciun, iar numele lui Kafka trimite cu gândul la meandrele sumbre ale unei căutări fără sfârşit”. Brand-ul „Bunuel” a ajuns sinonim pentru cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.
După ce a şocat o lume întreagă cu experimentele surreal Un chien andalou (1928) şi L’Âge d’or (1930), regizorul - vizionar, iconoclast şi provocator - filmează profunzimile celei mai crunte mizerii din regiunea spaniolă Las Hurdes, situată lângă graniţa cu Portugalia, nu departe de Salamanca. Munţii aceia sălbtici l-au fascinat pe autorul de mai târziu al Viridianei, la fel ca sărăcia lucie şi isteţimea localnicilor: „M-a uimit iubirea lor faţă de acel pământ sterp, fără pâine („tierra sin pan”). De fapt, de pâine proaspătă nu s-a auzit pe acolo decât atunci când cineva mai aducea câte o franzelă uscată din Andaluzia”. Pământul fără pâine – pare a spune acest documentar – este un pământ fără Dumnezeu, căci pâinea – mană cerească pentru om – nu se frânge pe aceste meleaguri. Sătenii nu au parte de strictul necesar pentru supravieţuire, însă – unealtă a retoricii caustice a lui Bunuel - aparatul de filmat nu pierde ocazia de a înregistra pe peliculă o lecţie de geometrie în care copiilor li se spune că suma unghiurilor într-un triunghi este de 120 de grade.
Discurs pe tema subdezvoltării şi studiu asupra geografiei umane, Las Hurdes, Tierra sin pan / Pământ fără pâine (1933) este primul documentar angajat social (un fel de declaraţie politică amendată prompt de Guvernul Spaniol, care a interzis filmul până la premiera oficială din 1937) realizat în Europa. Cu o imagine (operator: Eli Lotar) „fără pudoare, fără ostentaţie, evitând orice declamaţie” (Ado Kyrou) şi în acordurile sfâşietoare ale Simfoniei a IV-a de Johannes Brahms, filmul surprinde – cu acurateţe, fără tuşele melodramei - absurdul unui ţinut uitat de timp: ţărani muşcaţi de şerpi, o capră de munte rostogolindu-se într-o prăpastie (împuşcată fiind chiar de regizor), un catâr înţepat de sute de albine etc. Cruzimea lui Bunuel nu lasă loc niciunei concesii, nu eludează nimic, nu este purtătoarea niciunui mesaj coerent şi îndrăzneşte să disece realitatea „cu o obscenitate chirurgicală” (André Bazin), descoperind omul în toată josnicia şi măreţia lui.
Documentarul lui Bunuel (ce poate fi comparat cu opus-ul semnat de Alain Resnais în 1955, Nuit et Brouillard / Noapte şi ceaţă) nu urmăreşte să trezească sentimente de compasiune. Optica regizorului, cunoscut pentru noncornformismul şi anarhismul său, a fost mult prea cinică pentru a putea stârni mila cuiva. Ţinta sa e mai degrabă politică şi vizează guvernul autoritar din Spania acelor ani, prezentând lumii o faţă necunoscută a ţării sale. Las Hurdes, îşi aminteşte Bunuel, a fost finanţat de amic de-al său - muncitorul anarhist spaniol Ramon Acin - dintr-un câştig la loterie: „Ramon dădea seara ore de desen muncitorilor. Când a izbucnit războiul, în 1936, o grupare înarmată, de extremă dreaptă, s-a dus la el acasă, în Huesca, să-l aresteze. Abil, a reuşit să scape. Atunci fasciştii au luat-o ostatică pe nevastă-sa şi au ameninţat că o vor împuşca dacă Acin nu se predă singur. A doua zi el şi-a ţinut făgăduiala şi şi-a făcut apariţia. I-au împuşcat pe amândoi.” După filmare, nemaiavând sponzor, Bunuel a trebuit să facă singur montajul la Madrid, pe o masă de bucătărie. În condiţii precare privea imaginile cu lupa şi le lipea cum putea. „Sunt sigur – notează Bunuel în cartea sa, Mon dernier soupir / Ultimul meu suspin - că am aruncat la coş imagini interesante, fiindcă nu le vedeam prea bine.”

Short movies

De la Cosmin Rotaru primesc nişte link-uri spre câteva filmuleţe realizate de el şi de Ioan Tasi. Unul dintre acestea (Sad Snowman) surprinde ultimele secunde din viaţa unui om de zăpadă. Câteva grade în plus în atmosferă aveau să-i fie fatale. Mai întâi şi-a plecat, umil, capul, pentru ca apoi, într-o fracţiune de secundă să-i cadă ca după o ghilotinare. Altul (Family) este un fel de recherche du temps perdu, iar camera – printre orologii – înregistrează diverse fotografii „de epocă”. Chipuri şi amintiri dintr-un timp care nu mai este. Fotografiile (în alb-negru) se perindă prin faţa noastră una după alta, până când mai rămân doar trei, apoi două, una şi, atunci când timpul nu mai are răbdare, este şi aceasta din urmă răpită spre a se retrage în cimitirul de amintiri al timpului flămând. Demersul său mi-a amintit de excelentul documentar al lui Mircea Săucan, Casa de pe strada noastră (1957). Acolo, Radu Beligan (din off) comenta despre fiecare obiect ce împodobea acea casă de aristocraţi din vremuri apuse, căci filmul fusese realizat în epoca „măreţelor împliniri socialiste”. Într-un al treilea filmuleţ, Sub(Urban) (Play)Station, vedem o staţie de tramvai. O femeie şi un adolescent. Mamă şi fiu? Poate. Băiatul suflă într-un fel de trompetă şi cineva din off îi răspunde cu acelaşi sunet. În liniştea noncomunicativă a acestui colţ de cetate postmodernă, gestul său pare o încercare de a comunica, de a se comunica. Tot o sinapsă involuntară mi-a activat amintirea vie lăsată de filmul românesc pe care-l socotesc a fi cel mai împlinit, Meandre (1967), tot în regia lui Mircea Săucan. Şi acolo, arhitectul ratat (Petru, interpretat magistral de Mihai Pălădescu) îşi comunică neîmplinirile suflând într-o trompetă. Trompeta din Meandre, ca şi cea din filmul lui Ioan Tasi nu este un simbol, ci o esenţă, un semnal de alarmă, un strigăt al neputinţei.

Implozii

Finalul Oglinzii (1974) lui Tarkovski. În anii 30 ai veacului XX, un bărbat stă tolănit în iarbă, la marginea unei păduri. Deasupra lui şade femeia sa. Vorbele sunt puţine (doar bărbatul îşi întreabă femeia, care e gravidă, ce ar dori să aibe, băiat sau fată), însă semnificaţia e profundă şi încărcată de gravitate. Noi, spectatorii, ştim că – într-o secvenţă anterioară – această femeie (însăşi mama regizorului, căreia îi este închinat filmul) îl vizitase pe doctorul din ţinutul îndepărtat unde locuia, împreună cu cei doi copii ai săi. Nu l-a găsit acasă, dar – cu un minim de „explicitare” - a pus la cale viitorul pruncului împreună cu nevasta doctorului absent. Astfel că n-ar fi exclus ca acel prunc să fi plecat de mult în lumea celor drepţi atunci când mama sa este întrebată de tatăl naiv: „Ce ai vrea să fie, băiat sau fată?” Mai ales că - în aceeaşi secvenţă a vizitei la casa doctorului - la vederea unui bebeluş (copilul doctorului, în vârstă de câţiva anişori, ce dormea nestingherit de urzelile celor două femei) femeii care poartă-n pântece un punc i se face rău. În scena finală, întrebată fiind de bărbat ce şi-ar dori, îşi priveşte soţul o clipă, priveşte apoi spectatorii complice şi chipul îi este răvăşit de o apăsătoare vină. Priveşte acum undeva spre adâncul pădurii, unde o femeie în vârstă (tot ea, peste 50 de ani) îşi ia de mână nepoţeii (care-i închipuie pe Tarkovski şi sora lui, pe când erau copii) şi se îndreaptă spre casa lor din pădure (dacha). Nu auzim implozia din sufletul încărcat de vinovăţie al femeii (ce poate numără-n gând – avant la lettre - vârsta fătului ucis: patru luni, trei săptămâni şi două zile), însă auzim clar ţipătul de bucurie al copilului lipsit de griji, la ceas de seară. Şi îl vedem apoi de mână alături de bunica şi de sora lui, cum se afundă înspre apus în desişul ocrotitor. Printr-un lung travelling, aparatul de filmat – asemenea astrului zilei care, ca un călugăr, cade-n rugăciune îndărătul pădurii - se retrage, astfel că ecranul devine din ce în ce mai negru. Fade in black.
Toată scena aceasta este însoţită muzical de un fragment din Johannes Passion de Johann Sebastian Bach. Aceeaşi temă muzicală avea să fie prelucrată liber de Adrian Enescu în albumul său sympho-pop (versuri: Ioan Alexandru), Basorelief (1977). Sunetele par să ia pulsul unui fluviu care-şi adună apele pentru a se vărsa apoi în mare. Impresia de creştere interioară, de acumulare e copleşitoare. Epilogul exploziv acestui pasaj muzical (Inimi de străbuni, feat. Grupul 5T) conţine o parte vocală în care se cântă: „în focu-ncins din bucuria Ta s-au luminat puterile din jur / şi-n loc de fiare s-au făcut popoare / din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri”. Aici număratoarea se face nu spre zero absolut (4,3,2...), spre nefiinţă, ci întru fiinţă şi ţine seama de inimile de străbuni – fără număr – ce poartă-n ele „focu-ncins de bucuria Lui”, văpaie ce-aduce cu sine o radicală metamorfoză: popoare în loc de fiare, graiuri în loc de „vorbe ce sunt”.

Inscripţie

Deunăzi, un elev de clasa a XII-a îmi mărturisea că are colegi care sunt dispuşi să reclame la un număr telefonic de hotline orice discriminare făcută de dascălii rigizi împotriva elevilor, băieţi sau fete. Şi are dreptate, acum nu mai este politically correct să pretinzi băieţilor să nu poarte podoabe (cercei, brăţări etc.). Cu siguranţă - mi-am spus - lumea de mâine va avea alte principii, alt cod de bună purtare şi, desigur, alte prejudecăţi.
Remember, recenta premieră a TNT, mi-a reactivat câteva gânduri vizavi de toleranţa pe care societatea o nutreşte faţă de anumite comportamente la femei, în timp ce manifestă repulsie dacă aceleaşi comportamente sunt întâlnite la bărbaţi. Şi viceversa. Bunăoară, purtarea de podoabe la femei este acceptată (deşi Pavel, în I Timotei 2, 9-l0, învăţa altfel: „Nu cu aur sau mărgăritare sau cu haine scumpe, ci cu ceea ce se cuvine femeilor care au făgăduit să vieţuiască în cinstire de Dumnezeu, prin fapte bune”), în timp ce podoabele purtate de bărbaţi (cercei, inele, ghiuluri etc.) sunt considerate o dezonoare. Şi poate că rezolvarea o dă tot aplicarea îndemnului paulin. Iar dacă nu va fi o rezolvare absolută, o schimbare în bine tot ar fi dacă mai multe femei ar renunţa, de bună voie şi nesilite de nimeni, la podoabele exterioare pentru a se concentra asupra adevăratelor podoabe, acelea care nu aduc vătămare niciunei părţi. Dar cine să mai ştie de toate acestea când societatea modernă e antrenată într-o cursă infernală ce urmăreşte achiziţionarea de cât mai multe podoabe şi veşminte la modă, în timp ce inima continuă să stârnească cel mult un interes strict anatomic?
Îmi amintesc de finalul din La dolce vita, în care nişte petrecăreţi din high life se întâlnesc, pe ţărmul unei mări, cu o fată de o frumuseţe angelică. Personajul lui Marcello Mastroianni, în stare avansată de ebrietate, se uită la ea buimac şi, la chemarea ei de a se apropia de ea, îi spune - prin semne – că, deşi ar vrea (dar nu îndeajuns, totuşi) nu se poate rupe de grupul său de cheflii. Resemnat, dă din umeri şi-şi continuă drumul alături de ceilalţi mondeni, spre o altă orgie, poate. Revedem apoi, în close up, chipul fetei ce pare să înţeleagă, nicidecum să judece pentru „imoralitate”. Privirea ei pare să scrie pe nisipul de pe ţărm acelaşi mesaj încifrat pe care – potrivit Evangheliei lui Ioan – l-a inscripţionat Iisus, în scena judecăţii femeii adulterine. În numele acestei frumuseţi simple (şi nu altfel!) extravaganţa şi exagerările celor doi dandy ¬(personajele din Remember) pot fi considerate o formă de „deviaţie” şi o întinare a ideii de cuminţenie. Din păcate însă, moralitatea şi cucernicia sunt folosite prea des ca acoperământ al răutăţii. Astfel că, fenomenele opuse de tip rampant gay parades şi altele asemenea sunt îndreptate (vezi filmul lui Milos Forman, People vs. Larry Flynt) nu împotriva purităţii şi cuminţeniei pe care o întruchipează fata blândă şi curată din La dolce vita - „Biserica cred, a cărei chemare – comentează Nicolae Steinhardt în cartea sa Dumnezeu în Care spui că nu crezi - Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi”, ci împotriva lupilor moralişti şi a puritanilor agresivi, indiferent de religie sau ideologie.

A letter from a rocker

Recent primesc pe mail o Scrisoare către liceeni, semnată Tudor Chirilă. Simpaticul rocker-actor a conceput o enciclică pentru cei a căror putere stă „în curăţenie”. Prin epistola sa făcută publică doreşte să-i trezească din „somnul cel de moarte” pe cei aflaţi la vârsta anilor de liceu, când – vorba cântecului – „te crezi legendar Prometeu”. Le-am citit-o şi eu elevilor mei de clasa a XI-a. Cei mai sclipitori dintre ei (atinşi însă de flagelul imaginilor tembelizante în detrimentul şi împotriva cuvântului scris) consideră că demersul „revoluţionar” al leader-ului de la Vama (ex-Vama Veche) este greu de realizat şi idealist. Ceilalţi (majoritari) s-au purtat copilăreşte şi au ascultat ce le-am citit doar „pe diagonală”. De remarcat că nu se pomeneşte nimic despre cele nevăzute, despre sufletul acestor copii/adolescenţi. Îi îndeamnă să-i citească pe Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Dickens, Thomas Mann etc. însă fără nicio referire la importanţa de a cunoaşte background-ul (cultural-politic-religios) operelor lor şi de a se pregăti sufleteşte pentru astfel de întâlniri.
Patetică pe alocuri, încercarea lui TC de a le administra adolescenţilor de azi, mult prea blazaţi, o infuzie de optimism (gen „voi mai aveţi o şansă, voi aveţi şansa!”) de a le spune să nu se gândească la furat când tocmai hoţii, găinarii şi impostorii sunt idolii acestor generaţii, când ei, aceşti idoli, se află în orice clipă – datorită răspândirii internetului - at a click distance mi se pare naivă, neaplicabilă, inutilă. Ce urmări poate să aibe în rândurile acestor tineri îndemnul „Citiţi. Citiţi mult. Citiţi tot ce vă pică în mână.” când niciun elev nu şi-a format, până la vârsta de licean, deprinderea de a citi un text (orice text), de a-l gândi, de a încerca să-l înţeleagă? Când toţi au în cap sau numai filme americane de ultimă oră sau telenovele sau manele şi cele asemenea? „Căutaţi-vă între voi. Vedeti care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţi-vă. Numai în haită de oameni deştepţi o să reuşiţi.” – zice el, însă înhăitarea se face, de când lumea, în jurul prostiilor şi bravării, niciodată în numele unor idei, al unul ideal de cuminţenie sau în numele Frumosului, Binelui, Adevărului. „Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei.” Ba chiar cu gândul ăsta vor tinerii săi domine pe „ei”, cei aflaţi acum pe val!
Poate cel mai adevărat pasaj din scrisoarea către liceeni al lui TC e acesta: „E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequilla. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rau ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.” Îmi amintesc şi de îndemnurile mamei şi de ceea ce ne spunea la clasă profesoara de istorie din liceu, cu peste 20 de ani în urmă. Avea dreptate: dragostea pentru lectură trebuie deprinsă înainte de terminarea liceului. După aceea e prea târziu.
În fine, sunt de acord că puterea liceenilor „stă în curăţenie” – de aceea sunt bucuros să fiu printre ei. Iar ofensiva prin bine împotriva răului mi se pare cea mai de bun simţ. Nu mai rămâne decât ca „adrisantul necunoscut” – sutele de mii de elevi - să privească în jur, cu multă luare aminte, şi să vadă unde i-a adus pe „oamenii mari” setea de bani. Exemple se găsesc peste tot.
„Nu vă resemnaţi, asta nu duce nicaieri.” Dar majoritatea covârşitoare sunt fie resemnaţi, fie nepăsători şi aproape toţi spun că acum e momentul să-şi trăiască viaţa. Dacă acum nu, atunci când? De învăţat – mi-a spus una din elevele cele mai dezgheţate – mai pot să înveţe şi mai târziu, dar când să se distreze dacă nu la vârsta asta?
Lăudabilă iniţiativa lui Tudor Chirilă de a se adresa liceenilor, de a încerca să le transmită din experienţa lui de viaţă, însă mă tem că lectura acestei scrisori ar trebui precedată obligatoriu de o cură intensă de dezintoxicare sau, oricum, de o pregătire temeinică a sufletului lor de adolescent – curat, însă răvăşit de atâţia idoli şi falşi dumnezei mass media – pentru a putea nu doar privi, ci şi înţelege.

Patimile după Mateiu

Vineri seara le-am revăzut pe muzicienele franţuzoaice din Duo Harpéole (Marion Ralincourt & Lucie Marical) interpretând Concertul în do major pt. flaut, harpă şi orchestră K.V. 299 de W.A. Mozart, precedat de Uvertura Leonora nr.3, op.72 de Beethoven şi urmat de Simfonia a IV-a op.90, „Italiana” de F.M. Bartholdy (a cărei temă din prima parte, Allegro vivace, am recunoscut-o imediat: o folosea Iosif Sava ca generic la una din emisiunile sale TV consacrate muzicii simfonice).
Sâmbătă am mers toţi trei (plus Codruţa) la, credeam eu, un balet pe muzica lui Wagner. Am dorit să profit de ocazie pentru a-l familiariza pe Theodor cu câteva arii celebre din creaţia celebrului (şi tumultuosului) compozitor. Şi într-adevăr, câteva arii am auzit (vreo trei): uverturile de la Tannhäuser, Die Walküre, Tristan und Isolde, la care se adaugă prologul şi epilogul muzical compus de Vlaicu Golcea (responsabil pentru sound design). DAR: gândind că ne vom întâlni doar cu armoniile furtunoase, colpeşitoare, sublime ale lui Wagner, am avut surpriza (well, nu tocmai fericită, dar nici total neplăcută) de a da peste Oscar Wilde & co. Şi asta pentru că Remember, spectacolul neobaroc interpretat de Ion Rizea şi Răzvan Mazilu (care e şi autorul regiei, coregrafiei şi costumelor) se vrea un fel de omagiu adus dandy-ismului, excentricităţii, cultului de sine exacerbat (în varianta camp), orgoliului luciferic, artificiului şi iluziei. Acest two men show inspirat din nuvela omonimă de Mateiu Caragiale (cu trimiteri la Baudelaire, Mallarmé şi la Narcis-ul din mitologia greacă) se vrea (încă) o căutare a timpului pierdut. În jurul anului 1910, domnul M. (Rizea) încearcă să-şi facă ordine în gânduri şi-n corespondenţa de peste ani. Scotocind printre scrisori şi cărţi poştale este copleşit de amintirea lui Aubrey de Vere, personajul care l-a sedus în capitala decadenţei care era Berlinul începutului de veac XX. Până la un punct, acest spectacol este mini-cronica unui self-destructive life style. Câteva minute de videoproiecţie ni-l prezintă pe acest dandy (Mazilu) într-o încăpătoare salle de bains, printre oglinzi şi cu faţa prinsă-n o mulţime de foarfeci, pensete şi cu gura astupată de câteva seringi şi alte ustensile tip cilindru cu piston. Apoi, îl vedem într-o stare jalnică, în persoana unui paralitic susţinut de două cârje. În fine, după noaptea de vis (fost-a realitate? fost-a aievea?) domnul M. citeşte într-o gazetă despre moartea şocantă a unui tânăr excentric (după toate datele, e vorba despre Aubery), al cărui cadavru (masacrat, vandalizat, desfigurat) a fost găsit plutind pe râul din urbe. Epilog: misteriosul dandy trece, pentru ultima oară, pe lângă domnul M. şi – simbolic - îi dăruieşte o pană de gâscă (în loc de un toc cu cerneală sau de un pix) şi, mult mai important, inspiraţia de a scrie despre povestea lor. Şi-l vedem pe îndureratul amorez rămas fără partener cum începe să aştearnă pe hârtie filmul fascinaţiei stârnite de acest Narcis modern.

Happening

Un Steinhard revoltat: „Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. (...) Nenorocirea este – continuă el - că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.” Dar „creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz la minte” şi mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).
Ce e creştinismul, după Steinhardt? O „transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinităţii - , ci transformarea făpturii.” Creştinismul „e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning - e cel mai formidabil hapenning. Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de herionă).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.”...Poate pentru că aici, mai mult ca-n alte părţi, e valabil dictonul latin per aspera ad astra? Căci ni se cere a crede „în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău de atât – scenariul se desfăşoară ca şi cum am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că – pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place - zice s-ar - să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate”. Iar drumul – care, pentru Steinhardt, „pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.” - e cât se poate de palpitant, cu toate provocările sale: „Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun. (...) Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.”
Condiţia creştinului: „la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.”

Free as bird

Hotărât lucru, una din principalele trăsături ale duhovniciei creştine răsăritene este reacţia polemică faţă de tuşele legaliste, juridice ale creştinismului apusean. (A nu se înţelege că Răsăritul îţi oferă un fel de shortcut-hotline de care accesat oricând pentru a începe acea long distance call cu Cel vechi de zile.) Şi poate că, în această perspectivă, superbul verset paulin din Corinteni 1.6.12 despre libertate („Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.”) este mai la el acasă ca oriunde în altă parte. Căci nu este înghesuit de nici un arbitru suprem (un fel de „locţiitor” on earth al Celui Nevăzut) şi nici de prejudecăţile iconoclaste sau altele gen sola Scriptura, sola fide etc. Din păcate însă (ori poate din fericire, spre a nu avea nimeni prilej de trufie), prejudecăţile rămân prejudecăţi oriunde. Ele funcţionează, e drept, „acasă”, dar joacă şi „în deplasare”. Le găseşti deopotrivă în mediul politic-cultural-religios care le-a generat şi cultivat, dar – ideile circulă fără paşaport – şi unde te-ai aştepta mai puţin şi unde li se spune că sunt „înfiate”, „importate” sau „de împrumut”. Cum în afară nu poţi face curăţenie şi lumea – ce-i rău în asta, la urma urmei? - va continua să rămână multicoloră, pluralistă sau chiar pestriţă, nu mai rămâne decât să căutăm a îndeplini, fiecare pentru sine, porunca aceea care îndeamnă la grija faţă de bârna din propriul ochi. Acesta este, poate, supremul fast – acela de fiecare zi, nu doar dictat de calendare. Este prilejul ce ni se oferă, nouă oamenilor, de a ne gospodări în taină parcela de suflet cu care ne-am născut. Şi pe care n-avem voie s-o risipim.

Something worth living for

Veche de când lumea este nevoia omului de „epurări”, de eradicare a mitologiilor „corupte”, „eretice”, „retrograde”. Până la vârsta de 21 de ani am trăit într-o astfel de societate, în care cruciada împotriva mitologiilor alternative era în toi. Prăbuşirea singurei mitologii oficiale (cea comunistă) a dat naştere la o lume pluralistă care, departe de a fi cea mai bună din lumile posibile, tolerează măcar alteritatea şi diferenţele.
Acum, când citesc despre câte o utopie ce ar vrea să zdrobească orice altă paradigmă în numele singurei ideologii, mă încearcă o senzaţie de zâmbet amar. Zâmbet, căci naivitatea cu care îşi prezintă imacularea „platformei-program” e dezarmantă. Amărăciune, pentru că întotdeauna concretizarea unui asemenea vis presupune strivirea, ca pe nişte furnici, a milioane de vieţi omeneşti. Secolul XX (pentru a nu coborî mai departe în istorie) are ce povesti în acest sens. Oricum, gândul că s-ar putea ajunge vreodată la „implementarea” unei astfel de inginerii sociale, în care totul să se desfăşoare conform „performanţelor” unei ortodoxii rigide (politice sau religioase) îmi pare de nesuportat. Dar, tot istoria a arătat că spiritul omului a biruit mereu, eventually, în lupta cu uniformizarea impusă, cu robotizarea şi militarizarea. Şi, vorba cântecului (The Spirit of Man, din The War of the Worlds by Jeff Wayne):
„There must be something worth living for. Even some things worth dying for, if just one man can stand tall”
… Ajungem tot la absurdul (nelipsit de speranţă) din Rinocerii lui Eugen Ionescu, la acel „Je suis le dernier homme”...

Kids concert

De dimineaţă (joi) am fost cu Theodor la Filarmonică, unde Sorin Petrescu (pian) şi Dorin Cuibaru (clarinet) au susţinut, în faţa a câtorva zeci de copii (sub 11 ani), un concert-lecţie (50’) de prezentare a clarinetului. Au interpretat mai întâi o veche prelucrare mozartiană a unei melodii populare franţuzeşti, momentele de început din Rapsodia română nr.1 (de george Enescu) şi din Rhapsody in Blue (de George Gerswin), câteva momente (Galopul, Valsul fulgilor de nea) din Lacul lebedelor de Ceaikovski (dar mie îmi face impresia că le-am auzit în Spărgătorul de nuci), Cântec de primăvară de Bartholdy, o prelucrare populară de Tiberiu Brediceanu, un ceardaş prelucrat de un compozitor italian (nu s-a specificat care), un moment din Petrică şi lupul de Prokofiev etc.
Aseară primesc pe mess de la FD un articol scris de CTP despre marele laureat al Galei Premiilor Gopo de acest an, filmul lui Nae Caranfil Restul e tăcere. Pe CTP acest film (şi nu istoricele filme istorice cu Decebal, Mircea, Mihai et co.) l-au făcut să fie mândru că e român. Mda, puţin cam mult spus (zic eu); dacă ar fi să aleg, după 1990 poate doar Occident să-mi fi trezit o astfel de mândrie. Asta, desigur, după imensa bucurie pe care mi-au adus-o, la vremea lor, filme precum Meandre, 100 lei, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, Imposibila iubire, Moromeţii, Nunta de piatră. Ţin minte că acum un an, fără să mă fi bucurat pe deplin, am remarcat fericit premiera unui film românesc de anvergură, ne-minimalist, ieşit din tiparele acestui stil care face furori acum. Şi, nu mai puţin, ieşit cumva din tiparele genului licenţios-facil în care (vezi Asphalt Tango, Filantropica) regizorul părea să se fi îngropat prematur. La aceeaşi gală aflu că simpaticul actor Marin Moraru a fost şi el premiat pentru întreaga activitate.

Iluzii pierdute

Îmi amintesc de, poate, prima vizionare a unui spectacol de teatru care m-a răvăşit. Era, cred, prin 1986, când am fost la montarea TNT cu Vrăjitorul din Oz în regia debutantului (pe atunci) pe scena timişoreană, Ştefan Iordănescu. Impresionant şi năucitor mi s-a părut mai ales finalul – spre care ne conduce de aproape muzica lui Ilie Stepan - în care ni se sugerează că experienţele trăite de protagonişti (de oameni, în general) sunt iluzorii. Astfel, multiplele măşti ale lui Oz (autoritatea spirituală supremă) culminând cu dezvăluirea culiselor spectacolului său terifiant indicau spre o degradare a sacralului. Împăcarea – cu sine şi cu lumea – nu poate veni, pare a spune acest spectacol, decât dinăuntru.



Peste mai puţin de cinci ani (prin 1990) aveam să mă confrunt cu o altă „demitizare” de proporţii (vezi scena spovedaniei, realizată în cheie surreal), în filmul lui Tenghiz Abuladze, Căinţa.

Litterateurs

Aseară, de ziua Ligiei, am fost pe la Pr. RN, cu care ne-am întins la poveşti eschatologice vreo trei ceasuri. Timpul, încă o dată, a trecut prea repede. Am dezbătut – iar – o problemă pentru mine spinoasă: duhovnicia „pur sânge” (aka „sărăcia cu duhul”) versus duhovnicia dublată de erudiţie. Din prima categorie ar face parte, între mulţi alţii, Sf. Siluan Athonitul (pentru a nu pomeni pe nimeni din cei care, încă, fac umbră pământului), iar din a doua Monahul literat (cu asupra de măsură) Nicolae Steinhardt. Pentru mine nu este o competiţie între cele două tipuri de duhovnicie. Primii, am dezbătut noi aseară, n-ar avea tocmai nevoie de labirintul culturii, căci le e de ajuns rânduiala rugăciunii inimii şi „lucrul mâinilor”, apecarea către cele simple ale vieţii. Ori, largo sensu, cultura presupune sofisticare, erudiţie, gândire cosmopolită, spirit iscoditor şi - de ce nu? – aplecare spre tainele Scripturilor şi ale scrierilor sfinte. Şi totuşi, spune Pr. RN, sensul culturii este (ar trebui să fie!) deschiderea spre celălalt, pulverizarea prejudecăţilor, clişeelor de gândire, stereotipurilor, convertirea egocentrismului în altruism, nicidecum închiderea într-un turn de fildeş. La ce bun să te cultivi câtă vreme perseverezi în întunecimea trufaşă a părerii de sine? Poate că frumoşii anonimi ai chiliilor din pustie sau din cetate au ajuns – fără cultură - la ceea ce mulţi erudiţi nu s-au învrednicit să ajungă: împăcarea cu sine. Da, ei n-au cultura de „şcoală superioară” (literatură, muzică, arte plastice etc.), însă – accentuează unii monahi – nu sunt lipsiţi de „cultura duhului”. În ceea ce mă priveşte, rămân la aforismul lui Lucian Blaga (din Ceasornicul de nisip), potrivit căruia omul „pare a fi singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său. Toate celelalte fiinţe, animale şi plante, sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur, prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.”
Astă-seară, în foaierul rece al sălii Capitol ne-am mai hrănit cu o porţie din marea şi luminoasa muzică a omenirii (din aceea pe care unii teologi mai mult sau mai puţin evlavioşi o numesc „muzica oamenilor”, pentru a o diferenţia de „muzica lui Dumnezeu”). Două tinere muziciene din Franţa – Marion Ralincourt (flaut) şi Lucie Marical (harpă) – au interpretat pagini de J.S. Bach (Suita în do minor BWV 997, arr. J.P. Rampal R.V. Lacroix), Bartók (Paysanne hongroise), A. Piazzolla (Istoria tangoului – arr. F. Pierre: Bordel 1900, Café 1930, Night Club 1960), I. Fedele (Imaginary skylines) şi J. Cras (Suite).

Matrix

După 25 de ani de la întâlnirea cu Ulysses cred în continuare că este cea mai fabuloasă aventură a mea, ca cititor. M-aş opri acum la capitolul Oxen of the Sun, „una din cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate stilistică” – scria Mircea Ivănescu, tălmăcitorul de excepţie al acestei cărţi în română. Aici, printr-o succesiune de stiluri ce urmăresc evoluţia limbii literare, de la texte arhaice, trecând prin clasici, romantici, moderni şi până la slangul contemporan, Joyce sugerează evoluţia fetusului în pântecele matern, din momentul concepţiei până la naştere. Referirea homerică este la popasul lui Ulise pe insula lui Helios (zeul soare), unde – împotriva poruncii lui Ulise - tovarăşii de călătorie ai lui Odiseu sacrifică şi mănâncă unele din vitele sacre ale zeului, săvârşind astfel un păcat împotriva fecundităţii. Personajele din romanul joycean se află şi ele, în acest capitol, pe un tărâm al fertilităţii - maternitatea dublineză de pe strada Holles – şi păcătuiesc împotriva principiului sacru al naşterii petrecându-şi timpul în băutură şi „vorbe deşarte”, în timp ce o femeie naşte în chinuri în preajma lor. Din nou Joyce se întrece pe sine şi îşi uimeşte cititorii printr-o abundenţă de aluzii şi conotaţii. Sintagma din primele rânduri („Deshil Holles Eamus”) s-ar traduce prin: „să ne întoarcem către dreapta, să ne întoarcem către soare” (Deshil), Holles fiind denumirea străzii pe care se află maternitatea unde se petrece acţiunea apisodului, iar Eamus este, în latină, „să mergem”. Urmează o invocaţie către Horhorn - zeul soare, sursă a fecundităţii şi totodată numele doctorului ginecolog, directorul instituţiei, aluzie la vitele sacre ale soarelui (horn - corn).
Ei bine acolo, în pântecele-matrice – devenit, preţ de un capitol, personaj principal în Ulysses - şi-a început fiecare din noi odiseea pe acest pământ. Acolo, în pântecele cald al mamei am început, fiecare, să scriem la romanul vieţii noastre. Acolo, în prima colivie din lanţul nesfârşit de colivii prin care - după naştere - aveam să trecem, ne-a fost legănat întâiul semn şi, poate, întâiul vis.

Voglio e non vorrei

Nu mai pricep nimic. Dar poate că logica aceea pe care o chem în ajutor nu mai funcţionează. Un moderator TV cu „un show păcătos” dat în grijă declară acum - într-un interviu publicat de o revistă ce anunţă programele TV - că actualele vedete de la noi sunt „vedete din inerţie”, că „n-au nimic în spate, n-au nicio bază, şi de aceea suntem noi înjuraţi, că de ce-i promovăm”. Dar, zice acest lider de audienţă pe segmentul său orar, „dacă toată societatea i-ar respinge, am fi într-adevăr pe drumul cel bun. Însă sunt doar câteva voci care ne înjură, şi o fac pe bună dreptate”. ... Halal mărturisire. Adică, pe de o parte bravo celor care – foarte puţini la număr, deci insignifianţi la rating – îi înjură pe cei care, asemenea lui, promovează scandalagiii, farseurii şi mahalagiii care „n-au ce să arate altceva, decât să se facă de râs”. Pe de altă parte, tot el zice că, deşi „s-a degradat foarte mult divertismentul” şi că „ar trebui oprită această prostituţie profesională”, se va axa în continuare pe scandaluri şi va livra ce doresc spectatorii. Spectatorii care fac rating, evident. Şi totuşi, în această ambiguitate şi dualitate fatală, alunecoasă (Voglio e non vorrei), pare să se scalde însăşi condiţia umană dintotdeauna. Pentru că brânza-i pe bani, cei din televiziune vor să rămână acolo, să apară pe sticlă. Iar atunci trebuie să joace după cum le dictează „profeţii” şi „vizionarii” care, ca DD de la zeroteve, ştiu să simtă cel mai bine ce vrea lumea să vadă. Şi, din când în când, ca să arate că neuronul nu li s-a atrofiat cu totul, dau interviuri în publicaţii de mare tiraj în care – ca Teo acum câteva luni – afirmă că n-ar prea vrea să coboare atât de jos ştacheta, dar...: „Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi.”

All is grace

Louis Bunuel şi Robert Bresson. Doi mari regizori - care pentru mine înseamnă mai ales Un chien andalou, Las Hurdes, Nazarin, Viridiana şi Simon del desierto (primul) şi Le journal d’un curé de campagne, Un condamné á mort s’est echapé, Mouchette, Une femme douce (al doilea) – şi mai ales două temperamente. Unul e coleric, iar celălalt melancolic-sentimental. De unde şi predispoziţia lor spre cârcoteală şi, respectiv, spre meditaţie şi contemplaţie. Unul caută „omul în lume”, altul „lumea în om”. În Nazarin există o secvenţă în care o femeie delirează pe patul de moarte (e bolnavă de ciumă) şi-şi strigă iubitul. Preotul Nazarin o aude şi se oferă să-i asculte ultima spovedaniei, însă femeia îl respinge, spunându-i că nu îi e de niciun folos, că ea îl vrea pe iubitul ei. Şi cum uneori primeşti exact ceea ce ceri, femeia îşi vede pentru ultima oară iubitul şi, nespovedită, moare în braţele lui câteva clipe mai târziu. Cumva la polul opus, în Le jorunal... un preot oferă asistenţă pastorală unei contese care avea mare nevoie să îi asculte cineva (un preot) spovedania. Se mărturiseşte „ca la carte” şi a doua zi moare împăcată. Deşi este vorba de una şi aceeaşi lume (şi-n Nazarin şi-n filmul lui Bresson background-ul este lumea rurală romano-catolică), abordarea e – trebuie să recunoaştem – diferită. Dar, în vreme ce drama lui Bunuel se îndreaptă vertiginos (şi „negativist”) către strigătul mut al lui Nazarin (“Lord, why have you forsaken me?”), Le journal... ne duce pe altă cale. Poate că ne duce chiar pe Cale, căci ultimele cuvinte ale preotului muribund sunt: “What does it matter? All is grace.”

Un poem pop simfonic pe structurile unei misse

Primul LP de Adrian Enescu – poemul pop Basorelief (1977), pe versuri de Ioan Alexandru - îşi scrijelează numele în memoria afectivă a celui ce-l ascultă încă de la prima audiţie. Versurile (începând cu motto-ul din Ion Gheorghe: „ne-am păstrat gintul / pe stânga de fluviu / unde curge ca argintul / sfântul Danubiu”) vorbesc despre patrie, popor, însă – nota bene! - fără emfază. Pe structura muzicală a unei misse (Kyrie Eleison , Sanctus, Dies Irae , Gloria , Lacrymosa) compozitorul prelucrează eh-uri bizantine şi cânturi din muzica indiană. Rezultatul: prima încercare de pop simfonic din muzica românească. Sintetizatorul este unul din instrumentele orchestrei – o orchestră semi-simfonică la care se adaugă un grup vocal (5T), un solist vocal (Cezar Tătaru), un recitator (Irina Petrescu) şi drum & percussion section. Pentru întâia oară în muzica românească sunt folosite sitarul şi tabla, două instrumente clasice ale muzicii indiene.
În plină epocă a militantismului ateu şi a materialismului ştiinţific, un compozitor angajat în zona muzicii experimentale (tot în 1977 Adrian Enescu compune pentru grup de sintetizatoare, cor şi drum section albumul Cele 12 lumi ale visului, un poem de de largă respiraţie de muzică alternativă electronică, comparabil cu realizările în domeniu ale unora ca Vangelis sau Isao Tomita) şi un poet recunoscut pentru dinamitarea miturilor (spre a le capta misterul) şi a conformismului (prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existenţial) se înfrăţesc pe acest LP spre a propune un disc-eveniment.
Asemenea unei liturghii, Basorelief ne ademeneşte să participăm la „marea nuntă din vechime”, când „pământul este o cădelniţă-n amurg”, iar „oile se limpezesc în strungă”. Versurile, ce cheamă la înduhovnicire, sunt o „veşnică amintire” a celor ce, neprihăniţi, „au iubit senin până la moarte”, căci „din adâncurile bunului Pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe”. Stihurile au rezonanţe psaltice: „pace în cer şi pace între oameni / în toţi şi toate pace, slavă Ţie”. Misteriosul adrisant al versurilor e de-acum uşor de ghicit: Logos-ul prin care omul devine întru fiinţă. Lui îi sunt închinate „imne şi slăvie”, pentru El oamenii s-au „îmbrăcat curat de sărbători”, iar „cântăreţul în zori de zi / îşi aprinde lampa de la stele”. Bucuria revărsată-n jur de El a luminat „puterile din jur” şi „în loc de fiare s-au făcut popoare”. Basorelief devine astfel un poem al „luminii line” şi al genezei graiurilor „din vorbe ce sunt”, într-un timp în care „de-acum e graiul Lui al meu”. E însuşi „graiul de departe” pe care-l ascultă oamenii „în slava lor de foc după moarte”. E semnul pe care cei de acum îl deprind spre a împinge-n cer „corabia din casă”. În cer, acolo sus, unde – mărturiseşte poetul – e neamul său plecat „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.
Albumul lui Adrian Enescu-Ioan Alexandru (pe care un post de radio din Amsterdam profilat pe muzică experimentală l-a cotat drept unul din cele mai inovative albume de gen din anii 70) reprezintă şi o recuperare a „cerului” vidat de orice semnificaţie de către cei care nu-şi aprind lampa de la stele, ci de la gândirea iluminiştilor de secol XVIII. Pariul acestui poem-pop (sau, mai bine, poem-mărturie) cu implicaţii eschatologice („când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie”) urmăreşte restaurarea memoriei strămoşilor uitaţi, a „bărbaţilor închişi în gorunii din porţi”, a „ctitorilor jupuiţi de vii” şi a „ostaşilor martiri cu feţe cuvioase” care - în credincioşia lor - au rămas mereu cu noi, căci „oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut şi-o patrie de oase”. Suflet, potir de-argint, cădelniţă, sărbători, imne şi slăvie, sfântă datorie – iată numai câteva sintagme cu mare putere de sugestie, cărora nu au izbutit să le pună cătuşe nici inchizitorii partidului unic de ieri, nici tribunii democraţiei şi globalizării din uniformizanta lume de azi.

Child at heart

Ceea ce fascinează la un film cochet şi amuzant ca A Little Romance (1979) este tandreţea (lipsită de sentimentalism), dulcea ironie şi respectul faţă de inteligenţă (şi faţă de dreapta socotinţă), încăpăţânarea de a nu vedea răul din rău, ci binele (şi, eventual, hazul) din răul nu atât de negru cum pare. Pentru a sfida prejudecăţile răului e însă nevoie de o inimă tânără, neîmpietrită, nezbârcită înainte de vreme. Şi totul ameninţă să compromită, să împietrească privirea curată a ochiului, căci – în metropole, în marile oraşe – aerul e poluat, filmul „conservă” face modă, în timp ce lectura - gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul sau marele ecran. Ce mai încoace şi-ncolo, oraşele şi-au pierdut poezia, locul junglei este astăzi pe asfalt (ori în realitatea virtuală), şi numai un romantic întârziat precum regizorul George Roy Hill refuză să pună pe tapet „realitatea nudă”. Nu spune că toate acestea nu sunt adevărate, însă în mijlocul junglei ce devine parcă wilder & wilder, el rămâne poet. Poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou (la ore neaglomerate), al imaginaţiei hranite de filme, filme, filme din care „cei buni” iau ce-i bun, cu computere (care, văzute după 30 de ani par – asemenea tandreţii pe care filmul îşi propune s-o conserve - istorice), cu hoţi de buzunare la pensie reintrând „în activitate” de dragul iubirii. Al marii iubiri dintre doi copii frumoşi şi inteligenţi (Lauren & Daniel), atipici pentru generaţia lor (şi nu numai), care-şi refuză proiecţia clandestină a unui film pornografic pentru o nevinovată plimbare hand in hand pe străzile Parisului. Pentru a medita la posibilitatea de a nu-ţi întâlni „jumătatea” în condiţiile în care durata medie de viaţă a unui om este de numai 70 de ani, iar şansele ca el să fie contemporan cu tine sunt şi ele limitate.
O anumită situaţie – deloc întâmplătoare – din secvenţa de început a superproducţiei Orfeu & Euridice (spectacol montat în 2008 la Teatrul Bulandra de Al. Darie, cu muzica debutantului – în zona muzicii simfonice de concert - Adrian Enescu, pe teme de Gluck), în care Orfeu (interpretat de o femeie) o pânge pe Euridice (jucată tot de o femeie), îmi aminteşte involuntar de Bob Fosse şi de al său All That Jazz (1979). Acolo, regizorul coregraf Joe Gideon o întreabă pe Michelle (fetiţa lui de 12 ani) ce părere are de noul său film. Iată cum decurge dialogul lor: „You know, that was the first R-rated movie I ever saw, and I loved it.” “Did you understand it?” “Well, I understood everything except the part where the two girls were in bed together and they were kissing. What was that supposed to mean?” Aici, oricât de liberal în vederi ar fi, tatăl se fâstâceşte şi schimbă subiectul. O întreabă pe Katie, iubita lui, care pregătea cina: “Is dinner ready yet?” “No.” Fetiţa însă vrea să ştie: “What was that supposed to mean?” Până la urmă îi răspunde: “Well, Michelle, uh, there are certain women who...” De alături, Katie zâmbeşte cu subânţeles şi insistă: “Who...?” “Thanks a lot.” Şi continuă: “There are certain women who just don't relate to men, so they...” Michelle însă i-o retează: “I think lesbian scenes are a big turnoff.” Iar Joe conchide, ca pentru sine: “I shoulda cut it.” …
Lăsaţi copiii să ne judece. Atunci când încă mai sunt copii, fiindcă ritmurile moderne cer emancipări cât mai rapide şi maturizări ultraprecoce.

Cresc amintirile

Ciudat destin: să te întâlneşti cu un om, în carne şi oase, care mai întâi îşi scrijelează numele cu slove mici, stângace şi subţiri pe inima-ţi supusă ori poate potrivnică şi nărăvaşă. Şi abia după ce omul acela a plecat să moară puţin, printre lut şi pietre, abia după ce au putrezit până şi urmaşii viermilor care s-au îngrăşat din carnea-i părăsită de suflet, abia atunci, într-un târziu, ajungi să desluşeşti – în slove-adânci şi uriaşe – inscripţia de demult. Poticneala (de fapt, orbirea) e veche, de când lumea, căci – scrie monahul de la Rohia – aceasta-i condiţia umană: „Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-I pilda, să tăcem (neîncruntaţi)?”
Ca-n Tata - lamentaţia aceea pop cântată de Timpuri Noi („Uuu, ma-ma, atât de mult mi-e de dor de tata / de parcă n-aş şti când mi-e dor că totu-i trecătooor”), mi-e şi mie, uneori, dor de taţii (suplinitorii – oficiali sau neoficiali - pe postul vacant de tată: Şerban, Constantin, Victor, George, Silviu) care – înaintea mea cu câţiva ani, cu câteva luni, cu câteva clipe – s-au dus să moară puţin ori pur şi simplu au dispărut din peisaj. După ani şi ani – ca-n Portretul lui Dorian Gray - numele lor cu slove-adânci şi uriaşe sunt parcă tot mai vii.

7 going on 8

De ziua lui, Theodor (see a slideshow of his pics taken 2002-2009 here) a fost încă în convalescenţă. Au trecut pe la noi Pr. RN cu ai săi (Ligia şi copiii: Oana, Iulia & Max), Oana Bica, Tatiana & Claudiu şi Mira. Am fost barman on duty şi de la pult am pregătit snacks, fresh juice & cream cakes. Ne-am întins la poveşti. A fost chiar fain. Pr. Robert a fost DJ şi a ales, de pe you tube, nişte prelucrări medievale cântate de Sting & friends. Nu sună rău deloc.
De aproape sau de departe ne-au scris ori telefonat să-l felicite pe Theodor: Buni şi bunicii + străbunica lui, Codruţa, Pr. Ioan Andoni, Ondine, fostul meu elev Silviu Paceagiu (născut în aceeaşi zi cu Theodor), Florin Doboş, Mihaela Berari, Ovidiu Cioaia, Maronel, mătuşa Ralucăi, Adina Sabo, Costi & Alina (din Cluj), tanti Felicia (din Piteşti), mătuşă-mea de la Deta, Vincenţiu (din Bucureşti), Gabi (din Germania), Chas (din Australia), Pildit (din Bucureşti), Thomas (din UK), Anne (din France), dl. prof. Mihai Jreb, o doamnă cu care ne întâlnim la concertele Filarmonicii şi alţi câţiva care au dorit să rămână anonimi.
Eu am reuşit să-mi înec începutul de gripă cu vreo trei pastile de Nurofen, iar pe Raluca au început s-o supere nişte migrene.

Flu

Timpul trece şi am ajuns, iată, să-l aniversăm pe Theodor – pe 25 februarie - pentru a şaptea oară. Sigur, ispita îngrijorării pentru soarta propriului copil (cu atât mai mult a unui copil vulnerabil, „cu nevoi speciale”) e mare. Dar pentru a supravieţui e nevoie de permanenta încredinţare că ultimul cuvânt – dacă tot ţin morţiş să gândesc eschatologic – aparţine proniei cereşti.
Azi am dus pe picioare un fel de răceală (gripă) amestecată cu dureri de cap şi o stare generală de indispoziţie. Sper să-mi revin pe deplin până vineri când ne vizitează, de la Cluj, Costi şi Alina. Va fi cel mai frumos mărţişor pe care-l putem primi.
Cu elevii mei de clasa a XI-a am făcut textul Into the wild. Inspirat, se pare, dintr-un caz real, surprinde cazul unui tânăr nonconformist care îşi sfidează familia şi îi refuză valorile, pierzându-se fără urmă în mijlocul naturii. Aşa cum a pronosticat Pr. RN (care, dascăl fiind, le-a pus elevilor săi filmul inspirat din acest caz real), puştilor mei le-a plăcut ideea. E cool să spui nu părinţilor şi adulţilor, atunci când eşti la vârsta ingrată şi-ai vrea să fii independent. Totuşi, gestul acelui tânăr rămâne izolat. Câţi sunt gata să întoarcă spatele confortului occidental?