Fighting procrastination

Ce păcat că am prins era multiplexului când deja m-am lecuit for good de cinefilie...Escapadele – rare – în sălile de cinema multiplex sunt o excepţie. Dacă „înainte”, pe vremea când chiar credeam în rostul vizionării unui film la cinema, bucuriile erau imense (oferite de filmul per se, de un repertoriu mult mai variat şi net superior valoric) acum bucuria cea mare o găsesc nu în ceea ce se proiectează pe ecran (95% main stream American movies), ci în ambianţa sălii (fotolii comode, sunet Dolby surround, air condition etc.). Astfel, for Theodor’s sake am vrut să mergem la premiera unui block buster: musicalul Mamma Mia. Alături de el (şi de Raluca, Oana, Tatiana, Manuela şi Ioana) am savurat remixurile vechilor hit-uri ABBA în condiţii tehnice optime. Din păcate, au venit „la pachet” cu ingredientele tipice producţiilor manieriste de la Hollywood (subliminal messages cu tendinţe ideologice evidente, stars, decoruri exotice & clişee soap şi, peste toate, un tip de cinema care te întoarce în timp la comediile muzicale americane şi la The Sound of Music, ignorând cu totul posibilităţile oferite de viziunea matură a lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz) ori Lars von Trier (Dancer in the Dark) – regizori ce au schimbat – credeam – abordarea, până la ei infantilă, a musicalului. (Who cares, when the film is big business?) Dar, ăsta e preţul, dacă vrei să vezi filme în ziua de azi. Sigur, există şi excepţii: marile oraşe ale lumii, unde funcţionează cinemateci şi te poţi bucura (în New York, pare-se, non-stop) de filme de referinţă din istoria cinematografului, dar şi de ultimele experimente underground & low budget. Whatever, când am ajuns acasă am pus Abba pe playlist.
În week-end am reuşit s­ă-mi birui – în parte – procrastinarea şi am orânduit amândoi prin casă. Apoi am comandat un Chinese meal pe care l-am savurat cu Raluca, înainte să treacă pe la noi T&C. Tot over an even more frugal meal (English tea, biscuits & nuts) am vizionat, alături de ei, un film românesc (Bună seara, Irina – cu Ştefan Iordache, Valeria Seciu şi Emil Hossu) ale cărui filmări – scrie într-o carte de specialitate pe care am răsfoit-o ieri – au început pe 1 septembrie 1979. Adică atunci când Raluca era 2 days old.

Sf. Ioan & lupii moralişti

Azi, pomenirea Sf. Ioan Botezătorul. Secvenţa dedicată lui în Evanghelii surprinde un aspect nu îndeajuns înţeles. Astfel, atitudinea sa critică faţă de imoralitatea lui Irod poate fi acceptată doar contextual – Ioan era un ascet şi un nevoitor in extremis. Mult mai greu de acceptat este critica lupilor moralişti de până la el şi de la el încoace.
Tot azi am terminat de ascultat ultimul episod al serialului radiofonic Vorba de cultură de pe Radio România Cultural, în care a fost invitat compozitorul Adrian Enescu. Pe parcursul întregii săptămâni, între orele 12 şi 13, AE a vorbit despre muzica de teatru şi film, despre muzica electronică şi călătoriile sale (AE este un real globe trotter), despre un top five de cărţi şi regizori, despre critica (de film) ca aflare în treabă etc. Există, în muzica lui AE o puritate demnă de un secol romantic, umanist, renascentist, baroc şi o zbatere de divulgă eforturi disperate de auto-cunoaştere - demers demn de un om aflat într-o permanentă căutare, a unui om ce a rămas tânăr tocmai pentru că, paradoxal, a ajuns foarte devreme matur. Prin 1988, AE avea să declare că speră ca, în viitorul ceva mai îndepărtat, să scrie muzică simfonică de concert. Iată că acum, vingt ans après, visul său a început să prindă contur: compozitorul are în pregătire o nouă versiune a operei Orfeu & Euridice de Gluck (ce urmează să aibe premiera toamna aceasta, la Teatrul Bulandra) şi un disc de muzică contemporană (pentru synthesizer şi diferite alte instrumente).

Psalm încins

Tot de la canubarbone şi tot un poem neptic de Răzvan Codrescu: Stihuirea sihastrului bătrân

Mi-e psalm încins pustia sub picioare
şi legămînt pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvîntului de sus.

Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura,
dar gîndul, ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bîntuie făptura
şi-ar vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.

De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
şi m-aş culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aştept, Hristoase.

Dar lungă-i, Doamne, calea Ta şi-ngustă,
iar noi ruşinea veşnicului crug:
la rău mai iuţi ca nişte cai de pustă,
la bine-nceţi ca boul pus la jug!

Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău
cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”,
şi, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea şi-mi coboară somnul…

Smereşte-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt,
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pămînt
şi lumea ca un braţ pierdut mă doare.

Nu, nu-mi trimite înger să mă-nveţe,
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere,
ci-orbeşte-mă cu muta frumuseţe
a morţii cînd se crapă de-nviere…

Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrînul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit…
Şi-ntîiul le-a cetit, rînjind, Hapsînul.

...mereu străini şi logodiţi mereu...

Poemul pe care-l voi reda mai jos l-am primit de la cel care semnează canubarbone – ne-am întâlnit o singură dată, însă am simţit că ne ştim de când lumea. Şi, da, trebuie să recunosc, poveştile lui au stil. Încă văd aievea chipul acela de călugăr zdrahon, bărbos evident, care – în biserica mare cât un stadion şi plină ochi de pelerini – a lăsat flacăra lumânării să-i învăluiască firele bărbii cu focul ce – spun cei ce-au fost acolo – numai la Ierusalim, de Înviere nu arde. Ca portretul acelei scene să fie complet, canubarbone a mai adăugat că, printre flăcări şi fire de barbă deasă, zărea numai o pereche de ochi care clipeau fericiţi dincolo de pârjolul nemistuitor.

Plângerea lui Agapie Sketul, de Răzvan Codrescu

„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, Pentru Avva Arsenie, 41)

Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...

Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!

Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…

Ce bine-i vin, spătos ca altădată,
cu părul rug şi ochii de venin,
şi brînca pe mînerul spadei, iată,
ce fioros şi ce semeţ o ţin!

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
E rupt din mine tot ce va să-mi spună,
dar meşterşugul este-al lui sadea…

„Stihii eram, năvalnice şi bete,
temuţi în lupte, falnici în orgii:
ne-ncolăceau codanele brunete,
ne-ncălecau muierile blonzii.

Eram urgia limbilor, nebuna,
şi tot Levantul ţăndări l-am făcut,
purtînd de-a stînga, ca pe-o lance, luna,
şi soarele de-a dreapta, ca pe-un scut.

Eram călăii putredelor vise
şi retezam un cap dintr-o suflare,
şi ne muiam în rănile deschise
tăişul spadei, ca-n otrăvuri rare…

Agapie, ce morb ne-a piticit,
ce vrajă-n ţarc ne-a prins, ca pe juncane?
De ce ne fură cerul ce-am poftit,
de ce ne zac iubirile vădane?“.

Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să-l priponesc,
dar mintea mea colindă mult şi bine…

M-asmut trufaş spre visul meu de fiară
şi patimi cresc în mine ca un sorb:
aş vrea să-mi fie iarăşi mîna gheară
şi ura să-mi sticlească-n ochiul orb!

Aş vrea să fiu din nou păgîn de mare,
să freamăt tot de mustul vieţii crud,
să-mi stea smerită lumea la picioare,
iar eu să joc pe ceafa ei, zălud!…

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?…

Un braţ coboară-asupra mea domol:
fu înger ieri, iar azi îmi pare-un frate…
Zăresc lumina zilei rotocol
şi-aud cum toaca-n depărtare bate…

E peştera, e fratele, sînt eu…
Afară-i schitul, lumea pînă hăt…
Nici dracul gol, nici bunul Dumnezeu
nu pot să tragă vremea îndărăt…

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte –
chiar dacă tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!…

Ce glas pios îmi zice mie: „Avvă!“?
Nici Moartea nu-i, nici înger, drac sau frate…
Mă scol încet, şi limba mea-i gîngavă,
şi-o cruce grea cît lumea port în spate…

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Informal confession

Revăd, alături de S&T, Singurătatea florilor, film după o idee de Teodor Mazilu. Ceea ce mă învăluie de fiecare dată când revin la această poveste e bunătatea taximetristului sfătos (Toma Caragiu) în condiţii concrete de viaţă. Este, poate, expresia mascată a bunătăţii oricărui duhovnic autentic faţă de cel care, treptat, se mărturiseşte; este bunătatea celui care iubeşte şi înţelege oamenii atunci când aceştia au câte o zi grea şi nu sunt nici obişnuiţi, nici pregătiţi să aibe zile grele. În ultimă instanţă, Singurătatea florilor este un film despre bunătate, libertate şi iertare, un film despre – de ce nu? – spovedanie. La modul informal, se înţelege. Nu într-un confesional sau cu partafirul preotului pe cap, ci într-un banal taxi, ori la un pahar de vin „din struguri culeşi bob cu bob, fără aportul chimiei”. Aşa cum mărturisesc textele patristice, cunoaşterea adevărată este – înainte de toate - dragoste de aproapele, manifestată prin blândeţe şi înţelegere a poticnelilor celui de lângă noi, printr-o purtare plină de tact şi răbdare faţă de cel pe care îl aflăm că stăruie „pe un drum greşit”. Situaţiile conflictuale propuse în film – „teziste”, greu de acceptat de către mintea noastră, deprinsă mai degrabă cu răul şi imperfecţiunea decât cu binele şi desăvârşirea - sunt tot atâtea încercări de trezire din acest vis înşelător, de revenire la sine, de oprire dintr-o continuă risipire.
Aflu de la mama că azi a pornit înspre Champs-Elysées (călătorie pe care, sooner or later, o vom face cu toţii) profesorul lingvist de excepţie Gheorghe I. Tohăneanu. Îmi amintesc de fabuloasele cursuri de limbă română contemporană ţinute într-unul din amfiteatrele UVT, la care asistau încântaţi şi colegi de-ai mei de la alte secţii. Desigur, prelegerile d-sale au fost întotdeauna fascinante, iar pledoaria pentru frumuseţea limbii, pentru sensurile şi originile nebănuite ale cuvintelor reprezentau un efort de recuperare a limbajului aproape singular, în condiţiile în care mahalaua cucerea pe zi ce trecea tot mai mult adepţi, chiar din rândul celor cu studii superioare. N-am uitat de indignarea d-sale – la începutul anilor 90 - faţă de îndrăznelile lingvistice ale lui Eugen Barbu în Groapa. La mai puţin de 20 de ani distanţă, limbajul de mahala al Gropii a ajuns - aproape în toate mediile, datorită standardelor culturale tot mai scăzute din televiziuni şi de la posturile de radio - normă.

Toy teacher

Primul profesor de muzică al lui Theodor este o jucărie muzicală primită de la Luminiţa, din Canada. Am botezat-o „Letters” pentru că are, în relief, literele alfabetului limbii engleze care, prin apăsare, produc sunetul corespunzător fiecărei litere. Apoi, dacă reglezi un buton, aceleaşi litere în relief produc, prin apăsare, câte o melodie celebră ce durează în medie 1’. Theodor a ascultat melodiile acestei jucării aproape doi ani, zi de zi. Vara trecută a început să le şi cânte pe claviatura orgii sale electronice. O altă jucărie muzicală de care s-a ataşat este cea primită din Franţa, de la Elianne, pe care chiar aşa o numim. Elementele ei (luna, stelele, cercul, pătratul, vaca, pisica şi câinele) continuă să-l obsedeze şi după ce i-am ascuns-o pe Elianne, fiindcă nu mai voia să se joace cu nimic altceva. Le pomeneşte – oarecum voalat, fiindcă îl apostrofăm - destul de des. Dar prima lui orgă de jucărie (primită de la Thomas) a fost instrumentul pe care a cântat – acum doi ani - „Odă bucuriei”, încurajat de MP pe când ne aflam la Moneasa.

Glissando

„Eu ştiu că sfîrşitul este întotdeauna foarte aproape. De unde ştii că poate sfîrşitul nu este azi? Poate că peste o oră este cutremur sau peste două te loveşte o maşină. Amintiţi-vă de cutremurul din China sau de tzunami." – zice Claudiu Bleonţ în Jurnalul naţional cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Până aici totul e OK. Dictonul Carpe diem e mereu valabil, însă necontextualizat nu spune nimic, nu e self-evident.
Ieri, pe 27 august, Claudiu Bleonţ a împlinit 49 de ani. Cum trece vremea...Ca ieri acest actor s-a lansat cu forţă în film. După o apariţie episodică în rolul fragilului soldat tanchist din Fata morgana (un block buster autohton, în 1981), a interpretat rolul Puştiului din Concurs („un film, scria monahul Nicolae Steinhardt, despre viaţa pe Pământ şi patimile Mântuitorului nostru, Iisus Hristos”), ce îi „orienta” (şi responsabiliza) pe rătăciţii din pădurea-viaţă. A jucat apoi în Dreptate în lanţuri (haiducul pe care-l înşeală femeia iubită şi care – pe un ton straniu, misterios – îi spune celuilalt haiduc, interpretat de Petre Nicolae: „Să nu vinzi!”), în Să mori rănit din dragoste de viaţă şi în Pas în doi, în Flăcări pe comori şi în Rochia albă de dantelă. Toate roluri memorabile, partituri solide, personaje luminoase, „pozitive” şi ... „călăuzitoare”. După 1990 apariţiile sale sunt tot mai palide, sub semnul unui glissando prelungit. Îmi amintesc cu plăcere doar de rolurile sale din Polul Sud şi O vară de neuitat. Din apariţiile sale de pe scenă reţin rolurile din Anonimul veneţian şi Într-un parc, pe o bancă (alături de Patricia Grigoriu), din Un bărbat şi mai multe femei (cu Magda Catone) şi din Ioneştii (alături de Gheorghe Dinică şi Silvia Popovici) – toate spectacole ante-1989, montate la Teatrul „Valea Jiului” din Petroşani şi la TNB.
Găsesc sub rândurile semnate de Bleonţ în ziarul care-i puncta, ieri, aniversarea, următorul comentariu trimis de Crediss: „...Claudiu este un bărbat foarte interesant şi un om foarte-foarte deştept, cu o cultură de excepţie. D-asta îmi pare rău că se risipeşte în apariţii superficiale!” Desfăşurarea sa artistică (dar numai a lui?), mai ales după 1990, eşuează în zona superficialului, a risipirii. De vină sunt şi vremurile - „tranziţia” şi ispita derizoriului (telenovele, emisiuni de cheap entertainment etc.). Omul zilei este acum acel Pointed Man („Omul Indicator”) din The Point / Oblio, ce indică, simultan, spre mai multe direcţii. Busolele şi-au dat acele peste cap, „orientarea cea întru fiinţă” (a Puştiului din Concurs) a căzut în desuetudine. Singura orientare este cea întru risipire şi derizoriu, întru carpe diem aducător de rating şi profit imediat, chiar cu preţul prostituării.

Adrian mărturisitorul

August, 26. Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe martirii Adrian şi Natalia, precum şi pe cei 33 de însoţitori ai lor. Adrian şi Natalia au mărturisit credinţa creştină în timpul domniei lui Maximian, în Nicomedia anului 298. Adrian – ne spun cronicile – a fost păgân, însă s-a convertit de credinţa „dintr-o bucată” a martirilor pe care i-a cunoscut şi, declarându-se creştin, a fost întemniţat. Ein Moment, bitte! – ar spune omul modern, deprins (şi nu de ieri, de azi) a trăi laolaltă cu creştini de diverse denominaţii, cu ne-creştini de diferite forme, deprins să poată alege, să-şi facă din independenţa economică dumnezeu - cum adică să fie cineva întemniţat pentru „credinţa sa creştină”? De ce nu se putea să existe atunci un loc sub soare pentru fiecare? Şi încă ceva: dacă la sfârşitul secolului al III-lea a-ţi mărturisi „credinţa creştină” era suficient pentru a fi perceput drept creştin, 1700 şi ceva de ani mai târziu a te declara creştin este – iată – insuficient. În această babilonie de confesiuni creştine, atunci când se pune problema „mărturiei creştine”, martorul (sau mărturisitorul) o va formula în numele ortodoxiei la care aderă.
Natalia, femeia lui Adrian - mai aflăm din hagiografii – şi-a încurajat bărbatul în suferinţă. Acesta avea să moară în chinuri groaznice: mâinile şi picioarele i-au fost zdrobite cu un ciocan. Rămăşiţele sale pământeşti au fost recuperate – în parte – de Natalia şi depozitate în Argyropolis, lângă Byzantium. Natalia a trecut şi ea la cele veşnice curând după aceea.

Holding your horses

„Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mt. 17, 21) Îmi amintesc de lectura filmului Ochi de urs, aşa cum mi-a fost trimisă de cel care avea să devină monahul Valerian Dragoş Pâslaru, într-o epistolă de-a sa expediată din Bucureşti la începutul anului 1999, cu numai un an înainte de a fi tuns în monahism. „Crucea filmului” – spune el – stă în curăţirea lui Culi Ursache de păcate prin „post şi rugăciune” (citirea Psalmilor), în izolare. „Acolo, la cabană, ierta şi excorciza viaţa lui” scria DP gândindu-se parcă nu atât la personajul pe care îl interpreta în Ochi de urs, ci la iertarea şi exorcizarea pe care într-un fel şi-o pregătea şi pe carea avea să o exerseze neîntrerupt în chilia de la Frăsinei. Semnificativă este, arată DP, conştientizarea „căderii din Rai”, ca urmare a călcării Poruncilor şi a necuviinţei femeii ce se va îndrăci din ce în ce mai mult. Puterea ei nu este una îngerească, tainică, ci o „putere secretă”. Soţia lui Culi „nu are harisme, ci draci”. „Antenele” noi („duhovniceşti”) prin care DP ajunsese să descifreze arta (în urma întâlnirii cu cel care avea să-i fie duhovnic) i-au semnalat două lucrări ce se desfăşurau în povestea cinematografică (al cărei protagonist era, în ecranizarea din 1983 a nuvelei sadoveniene) regizată de Stere Gulea: lucrarea diavolului (în femeia lui Culi şi, la sfârşit, în băiatul lor care „este şi el un drăcuşor şi de aceea îl muşcă de obraz pe tatăl său, nu îl sărută”) şi lucrarea lui Dumnezeu (despătimirea lui Culi). Citită astfel, drama din Ochi de urs se rezumă la biruinţa răului („ochiul de urs = dracul”) prin împuşcarea ursului ce urmează înduhovnicirii personajului, un rol crucial având şi ascultarea poruncii Pustincului.
Despre rolul postului şi al rugăciunii a predicat azi şi Pr. CP, pe post de „suplinitor” de preot la bisericuţa unde mergem noi. În „orchestrarea” lui, slujba liturgică a ţinut mai puţin de 90’ - de obicei, Liturghia ţine acolo cât un film „în două serii” (aprox.150’). Ambianţa unică şi cu totul specială (şi, din păcate, atipică pentru ceea ce înseamnă, azi, slujire ortodoxă) nu îl lasă pe cel ce caută un mod ortodox autentic de rugăciune să se plictisească. Au contraire.
Seara am trecut pe la mama. În tramvai – celebrul, pour moi, tramvai 5 – am zărit doi bătrânei, husband & wife, pe care îi cunosc destul de bine. Viaţa este uneori prea scurtă pentru a ţine minte toate fleacurile şi tot răul; dar este prea scurtă şi pentru a-ţi permite luxul de a nu învăţa din greşeli. De aceea mi-am îngăduit să-i ocolesc, alegând tăcerea (meaningful silence) drept mijlocul ideal de comunicare. Cuvintele, atunci când sunt folosite abuziv, acţionează precum toxinele. Iar atunci când se acumulează prea multe toxine, se impune o dezintoxicare. Prin postul-tăcere (dacă orice încercare de a stabili punţi prin cuvinte a eşuat) şi prin rugăciunea-încăpăţânare de a rezista oricăror cuvinte grele, nerostite tocmai pentru că nu mai are niciun rost. În engleză, această politică a înfrânării se cheamă holding your horses. Şi acest neam de demoni iese „decât numai cu post şi cu rugăciune”.

Muntele ascuns

Apropo de pericopa evanghelică de azi (vindecarea tânărului epileptic), îmi amintesc de o istorisire din Pateric în care un avvă se adresează unui ucenic folosind cuvintele Mântuitorului: „Dacă vei avea credinţă cât un grăunte de muştar, vei zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta...” şi, zicând acestea, muntele de lângă ei chiar a început să se mute „de aici dincolo”. Avva însă, neimpresionat de ascultarea muntelui, îi zice: „Nu cu tine am vorbit, ci cu muntele de îndărătnicie din sufletul fratelui meu mai mic. Tu acuma treci la locul tău.” Şi muntele s-a mutat la loc. De unde se vede treaba că muntele de pizmă, de ţinere de minte a răului, de griji lumeşti, de indiferenţă la soarta aproapelui şi chiar la propria soartă, de necredinţă, de neiubire din sufletul omului este – folosind limbajul fantastic al scriitorilor duhovniceşti – cel mai greu de urnit din loc. E vorba, desigur, despre fantasticul (care la Dostoievski „este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”) definit de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, care „nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul.”

Chained justice

Primesc pe mail de la amicul FD un link la blogul unui poet convertit la monahism. Sunt tras de mânecă pentru a lua notă de Vahtang Kikabidze - un actor şi cântăreţ georgian care, în înţelegerea monahului blogger reprezintă (asemenea mimului Dan Puric la noi?) un simbol de verticalitate. Videoclip-ul ataşat în mesaj (Noi plecăm) nu e rău deloc şi - cu delicateţe şi duioşie – surprinde inevitabilul sentiment de însingurare a artistului septuagenar în mijlocul unei societăţi „emancipate”, în care – spune un vers din melodie - „trecutul nu e la modă”. În parcul acoperit de zăpadă un puşti aruncă un bulgăre de nea în bătrânelul solitar. Cei doi pornesc împreună pe alee, amintind deopotrivă de apropierea dintre Alioşa Karamazov şi copii, (la finalul romanului dostoievskian) şi, mai recent, de relaţia specială dintre şoferul de compresor şi micul violonist (din Katok i skripka / Compresorul şi vioara de Tarkovski). Versurile acestui clip merită pomenite:

Mi-am isprăvit traiul în această lume
Am trăit după conştiinţă şi Dumnezeu mi-i judecător
Sînt tot mai răscolitoare apusurile şi răsăriturile
Şi tot mai rar mă cercetează fiii mei

Fiii mei acum sînt liberi de multe
Desigur, eu nu le mai sînt un învăţător
Ceva important am pierdut azi
Într-o curbă pe care nu am observat-o

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Patria noastră a fost zgîrcită la milă
Ca o mamă chinuită de sărăcie
Cîte vieţi şi cîte sorţi s-au perindat
Eu cu siguranţă nu aş şti să număr

Dar cînd necazul ne stătea în prag
Noi uitam supărările îndată
Şi, nu întîmplător, în icoane, chipul lui Dumnezeu
Este pururea răbdător şi luminos

Cred că am greşit de multe ori
Şi multe nu am ştiut să le înţelegem
Dar am încercat să trăim după conştiinţă şi demnitate
Ca să păstrăm patria noastră pentru voi.

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Tot din cyberspace primesc - de data aceasta de la FN - un clip ce surprinde pe unul din monştri sacri ai duhovniciei ortodoxe afurisind, din chilia lui – în faţa unui reporter nevăzut şi a operatorului – pe „sectanţi şi eretici”, ponegrind romano-catolisicmul în numele celor hotărâte de comun acord blah-blah-blah între primul şi ultimul sinod ecumenic bisericesc (sec. IV – sec. VIII), aruncând cu anatema în papistaşi pentru „inovaţiile” (dogma „imaculatei concepţii”, „filioque”, numirea papei „vicar al lui Hristos” etc.) şi „schisma lor”.
Azi, câţiva oameni – între care şi Raluca - au participat în Timişoara la slujba de îngropăciune a tânărului accidentat mortal (de un iresponsabil şofer de Ferrari, care a fugit de la locul accidentului) pe caldarâmul pe care se plimba liniştit cu numai trei seri în urmă. Tot azi (sau one of these days), însă ceva mai spre Apus, şi-au îngropat morţii rudele şi apropiaţii celor ucişi prin moarte violentă în timpul exploziei avionului din Spania. Majoritatea „papistaşi”, „eretici”, „ecumenişti” sau „atei” – ar spune, fără să stea prea mult pe gânduri, mult prea riguroasele spirite „pravoslavnice”, ce nu vor să ştie decât şi numai de un singur lucru: că nu sunt „eretici”. A încerca să li te împotriveşti echivalează cu un gest de prostie asemenea celui săvârşit de Ţugurlan, în volumul I al Moromeţilor. În cartea lui Marin Preda, acest ţăran dintr-o bucată cârteşte – în poiana lui Iocan - la aciuirea „dăştepţilor” din sat (Ilie Moromete, Cocoşilă, Dumitru) pe lângă reprezentanţii corupţi ai partidelor politice din sat, protestează în faţa primarului (liberal) hoţ, care jecmănea – prin morar – întreg satul, ţine piept „jândarului” şi chiar îi confiscă arma, atunci când acesta începe a-l pălmui. Toată revolta lui se termină când vin să-l aresteze. Chained justice - atunci, acum şi forever.

Rug

Bucurie mare: primesc ieri, de la compozitorul Vasile Şirli, cântecul lui Rug, interpretat de Dida Drăgan (şi de formaţia Post Scriptum) în filmul Un echipaj pentru Singapore.
Uneori, iată, tot ceea ce reţine memoria unui cinefil dintr-un film este un cântec. În cazul de faţă, s-ar mai putea adăuga două-trei chipuri de actori: Gheorghe Cozorici, Mariana Mihuţ, Gheorghe Visu.
Cu câteva luni în urmă, Dida Drăgan şi-a scos un CD (la Jurnalul naţional), însă în selecţia pieselor de best of figurează exclusiv hit-uri rock (de A. Ordean, P. Magdin şi Liviu Tudan), piesele ei - de o rară sensibilitate – fără sound and fury sunt complet uitate: acest Rug, dar şi Stau pe-o margine de lună (de Adrian Enescu), Reaprindeţi candela (de Ion Aldea Teodorovici), precum şi cele reunite pe albumul compus de Anton Şuteu (Drumul iubirii; Să ocrotim copacii înfloriţi; Da, recunosc; Să nu lovim nicicând un porumbel; Lumea suntem noi; Deschideţi poarta soarelui; Voi, oameni de mâine). Maybe next time.

De la scenă la chilie

Am primit de la monahul Valerian (Dragoş) Pâslaru înregistrările spectacolelor Karamazovii şi Cum vă place, montate la Teatrul Nottara în 1981 şi respectiv 1983, de regizorul Dan Micu. Recent am avut bucuria să ascult şi pasaje sonore din muzica lor (compozitor: Vasile Şirli). Din Karamazovii am rămas cu această scenă (dintre multele memorabile): la o masă stă Karamazov-Tatăl (George Constantin), înconjurat de Alioşa (în dreapta lui) şi de Ivan (în stânga). Bătrânul tată vrea să ştie dacă există cu adevărat viaţă veşnică. Ivan (Alexandru Repan), prieten de idei cu Nietzsche, îi răspunde scurt: „Nu!”. Se întoarce apoi spre Alioşa (Dragoş Pâslaru), care, prieten de trăire şi simţire cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, îi răspunde înflăcărat: „Există, există!”...În numele aceluiaşi crez, actorul Dragoş Păslaru (pe care, deunăzi l-am auzit şi cântând – alături de ceilalţi colegi ai săi de la Nottara - în Cum vă place) avea să părăsească scena şi platorurile de filmare acum aproape 15 ani, pentru a se retrage la mănăstire. Personajul său, Culi Ursake (din Ochi de urs) se curăţa de patimi prin rugăciune şi prin citirea Psalmilor; Veanu (din Umbrele soarelui) a înţeles şi el să-şi asume condiţia de jertfă vie în urma pierderii soţiei şi a pruncului lor nenăscut; Mihai Nica se retrăgea – în ultimul cadru din Fii cu ochii pe fericire – din lumea falsă şi abjectă a celor care ronţăiau „biscuitul norocului” – iată doar câteva din ipostazele scenice ori filmice ale celui care, prin nenumărate roluri, şi-a netezit drumul spre chilie. Adesea, poate, fără să ştie. Astfel, Alioşa, Culi, Veanu şi încă alte personaje cărora le-a dat viaţă pe scenă ori pe ecran aveau să-i fie călăuze sigure pe drumul spre isihie.

Life is trouble

Moartea – spune titlul unui roman poliţist – vine pe bandă de magnetofon. Ce simplu ar fi să vină doar aşa!...Iată, o ştire de aseară vesteşte că un şofer a gonit pe o stradă timişoreană cu un Ferrari şi a omorât un tânăr de 29 de ani ce nu avea altă vină decât aceea că se afla in the wrong place, at the wrong time. Astfel de ştiri – care, diacronic, sunt de ordinul milioanelor, poate miliardelor – asociate cu violent death mă năucesc. Cu nici cinci minute înainte acel tânăr era viu, se plimba regulamentar pe caldarâm - cu visele lui şi, probabil, cu sentimentul că e stăpân pe soarta lui - când, deodată, timpul – vorba lui Marin Preda - n-a mai avut răbdare cu el.
În vara lui 2000 am ajuns pe la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Essex, Anglia, UK. Tocmai se răspândise ştirea despre catastrofa aviatică din Franţa (by the way: azi s-a mai întâmplat o tragedie aviatică, în Spania; bilanţul victimelor: peste 150 de oameni), iar una dintre monahii a comentat: „Such things can seriously challenge one’s faith, can’t they?” Brusc, mi-am amintit de reacţia personajului Domenico (din Nostalghia lui Tarkovski) faţă de toată vănzoleala şi smintelile lumii: şi-a sechestrat familia în casă ani de zile. Un copil de-al său, atunci când a apucat – pentru prima oară – să vadă lumina zilei (după ce au fost eliberaţi de nişte vecini, cu ajutorul Poliţiei) a spus: „Aceasta este sfârşitul lumii?” într-un fel, avea dreptate. Ieşirea la lumină – asemenea personajelor din mitul platonic – presupune un imens risc, oricum un risc mai mare. „Life is trouble – spunea Zorba – only death is not.”
Ieri după-amiază l-am avut ca oaspete pe fostul meu dascăl de geografie din gimnaziu, dl. Teodor Gabor. Azi (împreună cu Lucian şi Anca) am fost noi în vizită la Adriana şi Liviu, care locuiesc într-o casă cu grădină mare, a cărei vegetaţie părea desprinsă dintr-o veritabilă grădină botanică.

Nudism

Car nămol cu o căldare
La femeile care fac nudism.
În tinereţe aveam o părere mai bună
Despre femei;
Dar trebuie să facă cineva
Şi treaba aceasta.

Ele nu se mai feresc de mine
Mă numesc „cel care aduce nămol”
Şi-şi văd înainte de nudismul lor.
De fapt eu nici nu le mai bag în seamă,
Le numesc „femeile care se înămolesc”
Şi mă gândesc la ale mele.

Uneori mă apucă din senin
O poftă grozavă de înjurat.
Dumnezeii tăi de viaţă
De tinereţe
De bătrâneţe
De fericire
De iubire
De căsătorie
De ideal.
Toţi aceşti dumnezei
Se prefac în nămol de bună calitate.
În orice caz femeile îl găsesc foarte bun
Şi se ung cu el.

(Marin Sorescu)

Actorii

Cei mai dezinvolţi - actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne traiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice

Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, o dată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!

Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu’ să ne ţinem mâinile.

(Marin Sorescu)

Această mare e acoperită de adolescenţi...

Pericopa evanghelică de azi (mersul pe ape), împreună cu lecturile despre smerenie (dinaintea momentului Împărtăşaniei) mi-au amintit de poemul Adolescenţi pe mare, de Nichita Stănescu (Această mare e acoperită de adolescenţi / care învaţă mersul pe valuri, în picioare, / mai rezemându-se cu braţul, de curenţi, / mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare. / Eu stau pe plaja-ntinsă taiată-n unghi perfect / şi îi contemplu ca la o debarcare. / O flotă infinită de yole. Şi aştept / un pas greşit să văd, sau o alunecare / măcar pân' la genunchi în valul diafan / sunând sub lenta lor înaintare. / Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan / au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.) Adolescenţa rămâne, înainte de orice, vârsta când mersul pe valuri este cu adevărat posibil. Şi pilda aceasta a mersului pe valuri se adresează tot copilului (adolescentului) din noi, cu chipul încă nesluţit de măşti, de riduri. Practic, o predică are ca scop „demachierea” noastră – proces extrem de migălos prin care masca, adesea lipită de piele cu un fel de super glue ultrarezistent, este dată jos cu piele cu tot. Adolescenţa – vârsta la care colivia măştilor n-a apucat să ne acopere chipul, să ni-l pătrundă până în epiderme. Adolescenţa – vârsta la care nu e nevoie de „şedinţe” de redescoperit smerirea, pentru că smerenia, bunătatea, curăţenia inimii sunt la ele acasă.

Theodor, observ cu încântare, este tot mai pe fază la Liturghie şi ştie când trebuie să se ridice în picioare, fără să mai fie atenţionat (când se citeşte din Evanghelie, când se rosteşte Crezul, când se spune Tatăl nostru). Azi, pe seară, i-am prezentat jocul de moară (for visually impaired people) luat în Munchen. E un exerciţiu bun – înainte de a învăţa la règle du jeu – să se deprindă cu board-ul, cu piesele etc.

Friends

Înduioşător (şi înfricoşător) ritul ortodox/răsăritean al slujbei de îngropăciune, al slujbelor ulterioare de pomenire a celor „adormiţi în Domnul”, prin care cei rămaşi – încă – în viaţa pământească Îl roagă pe Bunul Dumnezeu să Se îndure şi să îi miluiască pe cei plecaţi, pentru ca să se întâlnească, eventually, cu El. Formidabilă dorinţa exprimată de cei „dreptcredincioşi” de a se reîntâlni – cu toţii – acolo „unde nici nu se însoară, nici nu se mărită”, de a se ruga pentru „tot neamul” celor adormiţi, pentru „tot neamul” celor vii. Ce straniu sună, mai ales în vremurile noastre atât de specializate în schisme, în deosebiri, în autonomie şi spirit independent, individualist. Slujba de înmormântare, ca şi cea de pomenire a morţilor, este concepută în Răsăritul ortodox ca o necesară pregustare la iminenta călătorie în infern, cu craniul hamletian în mână. To be or not to be – that is the question, chiar şi după cinci sute de ani de la dilema shakespeariană.

Seara - împreună cu OB, MM, T&C – am fost la amicii noştri D&L (care ne-au aşteptat cu home made pizza, beer, and icecream) să le vedem casa cea nouă - how beautiful a feeling to spend time with friends: impresionant spaţiu, cu gust mobilat şi – datorită numeroaselor „ferestre spre cer” (icoanele bizantine din fiecare încăpere) – user/guest friendly. Între timp, fetiţa lor (în vârstă de numai patru luni) Filoteea s-a făcut măricică. Când generaţia ei va ajunge la vârsta mea de acum – mi-a trecut deodată prin cap – ce va mai fi rămas, vorba cântecului, din oamenii maturi de acum? La masă am discutat de una-alta (iar Dorin, ca să mă burure, a ales ca fond sonor albumul – apărut în 1988 - Bună seara, iubito) şi am ajuns la subiectul - delicat – al evlaviei populare (sintagmă sub care se maschează excelent lipsa de rafinament, de subtilitate, de poezie şi delicateţe), aşa cum se manifestă – de exemplu - în arta bisericească (pictură, muzică bisericească etc.). La urma urmei, greul stă mereu pe umerii celor care (cred că) ştiu calea, adevărul, binele/răul. Dată fiind paradigma în care ne aflăm – „corabia mântuirii”, care e Biserica etc. – lucrurile se pun altfel. Parabola talanţilor e crucială aici. Astfel că judecătorul cel mai aprig este timpul - atunci când nu înveţi să îl foloseşti cum se cuvine, când te transformi într-un procrastinator şi nu înţlegi că viaţa cere de la tine doar atât: mind your own business. După ce, desigur, ai încercat să afli ce anume ţine de „your own business” şi ce nu. Dar, pentru a ajunge la această treaptă, cât discernământ, câte încercări. Este – poate – însuşi drumul pe care e bine să fim pentru a nu cădea – asemenea lui Ivan Karamazov şi a prietenilor săi, nihilişti – în prapastia...idolatriei, căci omul – tot de la Dostoievski (via Sfinţii Părinţi) aflăm – nu poate trăi fără să îngenunchieze. Iar atunci când nu îngenunchiază înaintea Lui, îşi face idoli dintr-un nărav, din chip cioplit ori pur şi simplu idoli imaginari. Ce pline de tâlc şi thought provoking devin atunci ultimele cuvinte din Apocalipsă: „Fraţilor, feriţi-vă de idoli!”...

A film buff

Primesc, în urmă cu câteva săptămâni, un mail din Cehia, prin care sunt rugat să furnizez nişte informaţii despre unele filme româneşti (mai ales ante-1989). Sunt uimit şi bucuros totodată. Dar de ce eu? Aflu, după un următor schimb de mail-uri cu autorul mesajului, că m-a găsit pe you tube, unde postasem nişte videoclipuri (de ex. Zăpada palmei tale) la care am alăturat ceva informaţii despre secvenţele de film folosite în colajul clipului (erau cadre din Pas în doi de Dan Piţa). Sender-ul ceh care m-a apelat şi-a zis - după ce a mai scotocit profilul meu la rubrica My Favourites şi a văzut ce videoclipuri am arhivat - că e imposibil să fiu un pop corn cinephile, cu alte cuvinte merită să încerce să-mi scrie. Aşa am ajuns să corespondez cu acest tânar film buff (student la o facultate de profil, în Brno, după ce a urmat câţiva ani cursuri de drept pe care le-a abandonat în favoarea filmologiei), care a primit sarcina să definitiveze o pagină web dedicată filmului românesc. Noi nu avem un astfel de site. După câteva săptămâni de schimburi de opinii, film pics & posters (jpeg format), constat că amicul din ţara lui Forman, Menzel şi Svejk a întocmit pe net o numeroasă bază de date, ce se îmbogăţeşte, prin silinţa şi entuziasmul lui, pe zi ce trece. Ceea ce m-a mirat la el e zelul şi bucuria cu care vizionează filme româneşti (mai ales ante-1989) fără – nota bene - vreo subtitrare (fără să cunoască limba română), apoi interesul pentru filmele clasice ale lui Dan Piţa, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie etc. (în condiţiile în care e trendy – şi easy – să fii adeptul minimalismului şi simplismului, să taxezi filmele clasice drept „greoaie” şi „intelectuale”). Surprinzător este şi interesul lui pentru poveştile „de culise”, pentru vieţile cineaştilor, pentru desluşirea sensului ascuns al unor cadre/metafore/situaţii etc. Mă tachinează mereu (are un simţ al umorului fantastic) pentru „păcatele tinereţelor”, când am fost fan Sergiu Nicolaescu şi-mi cere să-i fac topuri de filme, de regizori, actori şi actriţe ro, să notez filmele cu steluţe (five stars ranks as best).
Once again, it is true: no one is a prophet in his country. Classic Romanian cinema is known and valued abroad, more than at home.

Mother & son

Praznicul Adormirii Maicii Domnului îmi evocă mai ales imagini de tipul celor zugrăvite de Andrei Tarkovski în Zerkalo/Oglinda sau de Sokurov în Mat i sin/Mamă şi fiu. E în firea omului să simtă o nemăsurată şi de negrăit tandreţe în preajma celei care – vorba lui Blaga, din poemul său, Leagănul - i-au legănat „întâiul somn şi poate-ntâiul vis”. În Oglinda, Tarkovski pare să spună că datoria pe care omul o resimte faţă de cei ce - aşa cum scrie Poetescu în Rugă pentru părinţi sau Grigore Vieru în Iartă-mă - „enigmatici şi cuminţi, lângă noi se sting şi mor”, este cu neputinţă de plătit îndeajuns. Dintr-o astfel de datorie de a mărturisi dragostea (şi nostalgia) faţă de părinţi şi faţă de casa părintească, de a recupera amintirile uitate ale copilăriei, când totul era încă posibil, s-a născut – mărturiseşte Tarkovski - Oglinda. La Sokurov, mama bolnavă (muribundă) este purtată de fiu pe braţele sale, printre colinele verzi ale unui colţ de Rusie. În icoana ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului, Hristos Îşi ţine în braţe Maica Sfântă (sub forma unui prunc).
Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie amintirea relaţiei mamă-fiu din Requiem for a Dream. Copleşitor – dincolo de stilul lui Aronofsky - e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism) şi de promisiuni deşarte din partea unor escroci din televiziune (care-i dau false hopes că va ajunge să se bucure de cele 15 minutes of fame într-o emisiune TV gen „Surprize, surprize”), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul „Surprizelor”, îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace), spunându-i: „Oh, Harry, Harry, Harry. I love you, Harry.” Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el – pe cealaltă coastă a Americii - într-un spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite datorită supradozajului de droguri în venă): „I love you too, Ma.”

Urban capella

De undeva din Bucureşti, unde - pentru cei care au ochi să vadă şi urechi să audă (muzica: Adrian Enescu) - pune la cale vernisajul-eveniment Urban capella, amicul pictor Dan Voinea îmi aminteşte că, de la Velasquez încoace, nici un artist plastic n-a mai fost atât de uluitor ca Francis Bacon. Îi dau dreptate, cu un amendament. Asemenea - de exemplu - controversatului Natural Born Killers (Oliver Stone) din mediul cinematografic, şi picturile lui Bacon mărturisesc, în felul lor, despre ademenitoarele piscuri pe care poate să ajungă artistul „suveran” şi „independent”. Independent mai ales de paradigma de care – mă mustră atât maestrul consacrat al sunetelor (Adrian Enescu), cât şi mai tânărul artist plastic (Dan Voinea) – mă încăpăţânez să mă agăţ. Asta pentru că, continui să cred, vine o vârstă (şi nu ştiu dacă Bacon a mai apucat-o) la care omul, prin voia unui duh ce nu e al „lumii ăsteia”, întelege că există lucruri pe care – vorba filozofului Constantin Noica - nu se cuvine a le săvârşi/spune/gândi nici chiar atunci când nu te vede nimeni, necum să le arăţi, exibiţionist, tuturor şi să faci industrie din asta. E vorba de o anumită ... decenţă, ruşine, sfială care - atunci când există - lucrează cu putere în om (precum în Rugăciune, minunatul tablou al lui Dan, inclus în această expoziţie-eveniment), nu te (mai) lasă pur şi simplu să fii .... „suveran” şi „independent”. Dar – spune el – lumea asta ar fi fost lipsită de multe frumuseţi dacă ar fi judecat lucrurile exclusiv aşa. Eu însă înclin să cred aşa: pericol ca lumea să judece altminteri decât judecă de când e ea lume, nu e. Întotdeauna au fascinat şi întotdeauna vor fascina fărădelegea (asta nu înseamnă că nu există „lege”), devierea (asta nu înseamnă că nu există drum, via), căderea (ce presupune o stare anterioară căderii), necurăţia (care trimite spre ceea ce a fost cândva curat) – toate aceste noţiuni ce desemnează „răul” mărturisind implicit despre bunătatea fundamentală a lucrurilor. Ratarea semnului (hamartia în greacă) presupune prezenţa unui „semn”, înstrăinarea implică o „casă”, o „patrie” unde omul nu se mai află, stricăciunea aminteşte de ceea ce a fost cândva „sănătos” şi „deplin” etc. Complexul de stări pe care ţi-l transmite pictura - halucinantă, uluitoare, tulburătoare, electrizantă – lui Bacon îmi pare că trimite astfel – la modul cel mai înalt - spre înţelepciunea şi duhovnicia uitată a icoanelor bizantine, spre inocenţa lor copilărească. „Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Da! Incredibil. E ca o rugăciune. Dar toate acestea au pierit. Acum nu ne mai putem ruga.” – va spune Alexander (personajul principal din filmul lui Tarkovski, Offret /Sacrificiul) despre reproducerile de icoane bizantine vechi („casă”, „arhetip” şi starea de cuminţenie neîntinată) pe care le răsfoieşte. Dacă un tablou este – asemenea unei cărţi – o hartă, atunci replica lui Alexander din acelaşi Offret: „Am sentimentul acut că hărţile noastre moderne nu mai au nimic de-a face cu adevărul” este emblematică pentru arta modernă în general, atunci când îşi propune, trufaş, să fie „independentă” şi „suverană”.

Aseară, fiul meu

aseară, fiul meu
(Lucian Avramescu)

Doamne Dumnezeule, mi-e sângele palid

şi nu se mai aprinde, e ca un umed chibrit

defilez prin mine însumi ca un general învins

se pare că la cei treizeci şi ceva de ani am obosit

la roata de noroc a întâmplărilor mă simt tot mai singur

în mijlocul unei mulţimi

aud tic-tac-ul încet al sângelui meu

nimeni nu-mi observă respiraţia pietrificată

recele plămânilor minereu

aseară, fiul meu a scris primele versuri

„umanitatea – spune el – are aripile amputate,

stelele stau în genunchi pe plita cerului

iar un pescar pescuieşte

tristeţile omeneşti în legitimitate”

fiul meu a început să scrie aşa cum ai descoperi

iubirea – brusc, tandru, rebel şi fără canoane

la cei zece ani ai săi mi se pare cumplit de matur

versurile sale sunt frumoase şi deloc diafane

foloseşte cuvinte pe care nu le-a folosit niciodată

vorbele, ca o grindină, cad în poemele lui

dacă, Dumnezeule, nu i-aş fi tată

m-aş lăuda că va avea un destin literar

cum râvnesc destui

mi-e sângele, iată, prin vene mai palid

nu se mai aprinde,

e ca un umed chibrit

şi mă bate o bănuială dulce-amăruie

că am îmbătrânit

(din volumul Bună seara, iubito, partea a III-a: Ce sunt oamenii?, Ed. Eminescu, 1987)