De dimineaţă a nins (a doua ninsoare – light snow, though - de anul acesta, la Tmişoara) însă nu îndeajuns pentru a se prinde. După-amiază am ajuns cu Theodor, Raluca şi bunicii lui Theodor pe la Iulius Mall. Pe zi ce trece lumea care se perindă pe arcadele de acolo pare tot mai occidentală – elegantă, rafinată, dar şi „fiţoasă”. Prezenţa mall-urilor (dar şi a hypermarket-urilor, a shopping centre-lor) în marile oraşe din România este un semn evident că, în aceste oraşe, occidentalizarea este un work in progress ce nu mai ţine doar de viitor. Am surprins însă şi o scenă neplăcută: doi tineri băieţi cam rotofei (bravo lor că au poftă de mâncare) – le puteai ghici lesne preferinţele muzicale după look-ul colorat - se hârjoneau ca-n codru pe o scară rulantă, în văzul lumii, în ciuda vârstei lor (să tot fi avut vreo 20 de ani). Am găsit o cămaşă albă şi i-am cumpărat-o pentru luni seara. Am fost apoi toţi cinci pe la Pizza Hut – un loc pe care-l îndrăgesc mult pentru salatele sale şi, desigur, pentru pizza. Am trecut în fugă pe la librăria Cărtureşti, unde m-am întâlnit cu un amic cinefil, care este shop assistant în această distinsă şi primitoare librărie timişoreană. Apoi ne-am interesat la Cinema City să vedem în ce condiţii se pot face rezervări pentru bilete şi dacă e posibil ca nevăzătorii (sau chiar copiii nevăzători) să beneficieze de reduceri sau gratuităţi. Răspunsul a venit după un telefon la manager: no way, no mercy. Oricine trece pragul sălii de cinema, la Cinema City, trebuie să plătească. Păi ori e business, ori e muncă patriotică, nu? Doar suntem în plin capitalism sălbatic.
Am ajuns la profesorul de pian al lui Theodor. Acolo am avut un chat interesant cu fiul lui şi cu prietena sa – amândoi frumoşi adolescenţi de 18 ani – următor unei discuţii aprinse dintre ei. (Unde eşti, adolescenţă? Ce vremuri: Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi / Chitarişti, zgomotoşi şi fantezişti / Minijup, foarte scurt şi strâns pe trup....) Ce s-a-ntâmplat? Cum suntem în plină perioadă de Post al Crăciunului, evlavia acestei tinere a îndemnat-o să meargă la un preot să se spovedească. Şi s-a dus. A dat însă peste un popă care-a luat-o în şuturi din prima („A, eşti de la liceul ăla fiţos...”), astfel că fata a recunoscut că are prieten. Replica popii a venit – cum altfel? - ca la carte: „Aha, deci preacurveşti!...” Cu adevărat mereu actuale sunt cuvintele din Pateric şi puţini dintre noi le recunoaştem importanţa de neînlocuit, atunci când ne dorim să scăpăm de orgoliu şi de slavă deşeartă: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: spune-mi un cuvânt. Şi i-a răspuns: ce pot să-ţi spun? Căci din testamentul Cel Nou citesc şi la Cel Vechi mă întorc”. Majoritatea „învăţătorilor” se grăbesc să înveţe pe alţii să trăiască după cum ei înşişi nu au ştiut (şi nu ştiu, ori nu vor) a trăi. Fapt îmbucurător e că fata nu s-a lăsat biruită de nepriceperea primului preot şi s-a dus la un al doilea, rugându-l să-i tălmăcească acest cuvânt („preacurvie”), căci – spune ea - nu vede greşeală în faptele ei, de vreme ce trăieşte cu băiatul pe care îl iubeşte. Al doilea popă a luat-o mai pe ocolite, spunându-i că o relaţie în afara căsătoriei poate duce la sarcini nedorite şi deci la pruncucidere...
Aşadar, am fost rugat să le spun – sarcină extrem de grea! - ce cred eu despre toate acestea...Am început prin a le mărturisi că nu sunt adeptul abordării legaliste a problemelor ce ţin de duhovnicie. Le-am tălmăcit sensul noţiunii de păcat ca fiind un missing the mark, nu un sin – parcă am aflat de această distincţie de la Christos Yannaras (citindu-i cartea The Freedom of Morality). În ultimă instanţă, dacă ai ajuns să-ţi vezi păcatul, nici nu mai contează dacă îl văd sau nu alţii la tine. Le-am povestit apoi scena din remarcabilul film suedez Lumină de iarnă (de Bergman) în care un pastor care – zice el – şi-a pierdut credinţa, îşi mărturiseşte toate frământările şi toate spaimele înaintea unui enoriaş care a venit să caute sfat şi îndrumare, pentru că se afla într-un mare impas (era speriat de iminenţa începerii unui alt război mondial). Drept urmare, acest om slab de înger s-a sinucis câteva clipe mai târziu. De aceea, le-am zis elevilor mei (cu care, iată, am discutat chestiuni duhovniceşti în loc să ţinem săptămânala oră de engleză) că este foarte important să nu sminteşti pe aproapele tău. Din aceeaşi pricină m-am eschivat când m-au întrebat „dacă cred cu adevărat că Iisus este Fiul lui Dumenzeu”. Am recunoscut în întrebarea lor ecoul gândurilor care nu mi-au dat pace multă vreme. Le-am spus aşa: Da, Iisus este Fiul lui Dumenzeu atunci când accepţi la règle du jeu, adică rânduiala Bisericii. Pentru ei este încă dificil să înţeleagă importanţa contextului într-o problemă, darmite să desluşească semnificaţia acelui context. "Contextul - afirma Constantin Noica - dă textul". Iar Ortodoxia are – slavă cerului - un context bogat...Îţi ia o viaţă să-l desluşeşti - never a dull moment, indeed. Am încercat, deci, o comparaţie. În football, am mai spus, ştii că nu ai voie să atingi mingea cu mâna. Problema care se pune este, aşadar, să accepţi (sau nu) regula jocului de football, altfel du-te să joci orice altceva, mă rog, oricare alt joc unde ai voie să atingi balonul rotund cu mingea. De bună seamă că poţi să încalci această regulă, dar ea trebuie respectată dacă vrei să joci football. Au urmat alte întrebări: cu e cu icoanele făcătoare de minuni. La început am spus că nu sunt persoana potrivită să răspundă la o astfel de întrebare. Apoi am delimitat icoanele bizantine de reprezentările edulcorate, romanţate, dulcege ale scenelor biblice care stau alături de icoane în bisericile ortodoxe şi adesea, numeric, le depăşesc. Prin urmare, majoritatea enoriaşilor asta vor: reprezentări pioase, telenovelistice - meteahnă veche de tot, apărută mult înaintea televizorului şi telenovelelor, pentru că „inovaţia” asta artistică (edulcolarea, romanţarea) datează de secole. A avut dreptate Dostoievski să spună că „Frumuseţea salvează omenirea”? Dacă da, atunci icoanele bizantine pot salva pe cel care le-a primit în suflet, pe cel care nu-şi mai poate dezlipi ochii (şi mai ales ochii minţii/inimii) de ele. În acest sens, da, icoanele sunt făcătoare de minuni. Dar cu traducerile diferite ale Scripturii cum rămâne? – voiau ei să afle. Este şi normal să existe mai multe traduceri ale unei cărţi atât de vechi. Se schimbă, nu-i aşa, limba, se schimbă semnele unei civilizaţii. Totuşi, that’s not the point, either – am barat eu. Important (după mine, am ţinut să subliniez) este vectorul unei traducerii şi dacă o traducere te problematizează, te responsabilizează sau nu. Le-am exemplificat cu felul în care Biblia BOR traduce ultimele cuvinte rostite de Hristos pe cruce („Săvârşitu-sa!”) şi felul în care apar ele în traducerea neoprotestanţilor („S-a terminat!”). Şi totuşi, aici ca în cazul reprezentărilor religioase edulcorate cu Iisus, Fecioara Maria şi cu Sfinţii, ca în cazul muzicii bisericeşti, al cărţilor şi broşurilor bisericeşti puse spre vânzare pe diverse tejghele, majoritatea enoriaşilor preferă ceea ce este „popular”, „accesibil”, „pios”, „sentimental”, „patetic”. Aşa cum – în lumea largă - se preferă telenovelele, manelele, romanele de aventuri, tabloidele etc., în vreme ce quality literature, cinema and art in general rămâne doar în atenţia curioşilor, a unor connoisseur-i.
Dincolo de toate aceste întrebări şi cârcoteli, scormonirea în rărunchii istoriei bisericeşti şi a istoriei personajelor din textele sacre continuă să fascineze. Este marfă să afirmi că Hristos a trăit cu Maria Magdalena sau că Ioan Botezătorul îl pizmuia pe Hristos pentru că i-a furat electoratul – observaţii interesante, poate, însă – puţini observă asta – din alt film, din alt context. Ceea ce este cel mai greu e să-ţi păstrezi entuziasmul şi dispoziţia de a desluşi metafora vie din Filmul care poate să-i aducă omului – în chip progresiv, dinamic şi „dialectic” – desăvârşirea, împăcarea (cu sine, cu lumea) şi fericirea.
Am citit cândva - într-o carte a unui monah contemporan care a murit acum căţiva ani - o istorisire cu mult tâlc intitulată Viaţă de familie. Se povesteşte acolo despre următoarea situaţie: un bărbat însurat, cu copii, era foarte desfrânat. Un neispravit. Cu toate acestea, soţia lui - une vraie femme douce - ascundea faţă de copii toate faptele ruşinoase şi urâte ale tatălui lor. Când venea târziu acasă (după ce petrecea cu ibovnicele lui) ea le spunea copiilor că tatăl lor lucrează din greu pentru ei, că de aceea întârzie. Dar zburdălniciile lui mergeau până într-acolo încât ajunsese să aducă acasă, în chiar patul conjugal, femeile cu care se distra. Mama le spunea atunci că acele femei sunt prietenele ei. Cum mamă, ai tu atâtea prietene? Da, le răspundea, le cunoşteam înainte de a-l fi întâlnit pe tatăl vostru. Într-o bună zi bărbatul acesta s-a îmbolnăvit grav, încât a zăcut la pat vreme multă. Nici una din femeile cu care trăia nu l-a mai căutat. Îl îngrijea doar soţia lui care – greu de crezut cu mintea noastră căzută - nici atunci nu i-a reproşat nimic, nu i-a scos ochii cu veninul pe care o altă femeie l-ar fi adunat în ea în tot acel timp în care fusese înşelată cu atăta neruşinare. Tăcerea ei şi smerenia cu care îl îngrijea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, firescul dragostei ei l-a mişcat pe omul nostru care, după ce s-a făcut bine, a mai trăit puţin – dar cu totul altfel – şi şi-a dat obştescul sfărşit. 
