Ace of Base

Atâţia oameni – spune Lucian Blaga în poemul său, „Laudă suferinţei”, nu ştiu să desluşească-n zori (în zorii vieţii, cum ar veni) rostul suferinţei (înţeleasă ca în Corinteni II, 7.10: „întristare cea după Dumnezeu”, care „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău”), dar – continuă poetul – „nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa”. Fericita întristare („godly gfrief”) - „sâmbure de cer” - este levitaţie: „Nu mai calca pe pământ / cine calcă-n suferinţă. / Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh / ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă”.
Iar celor scrise de Apostol în Corinteni I, 1 („Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi, (....) pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, (...) pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, (...) ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. (...) Pentru ca, după cum este scris: "Cel ce se laudă în Domnul să se laude") le răspunde (în Stalker) Călăuza - acest Ace of Base umilit şi obidit - atunci când se roagă pentru Profesor şi Scriitor, la intrarea în Zonă: „Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare el ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă.” De ce? Pentru ca oamenii „înţelepţi după trup” (asemenea Scriitorului şi Profesorului) să ajungă „să capete încredere în ei înşişi, să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând, să creadă, să râdă de ‚înaltele’ lor pasiuni – ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară”, să fie ruşinaţi de cei nebuni (asemenea Călăuzei, pe care îl consideră debil mintal). Pentru ca „cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”.

Crouching Nude

Dan Voinea’s recent painting is, at first sight, somehow disturbing. A naked, crouching male body – covered in blood, dirt and sweat – is about to be swallowed by the bucket of an excavator. It lies there, with its hands trying to protect head and vital organs, as if in the Kafkian absurd ending of The Trial. It also suggests deep grief and reminds us of the similarly disturbing endings of two movies: Darren Aronofsky’s Requiem for a Dream and Andrey Wajda's Ashes and Diamond. What strikes the viewer is the honey-like light of the sky – a friendly sea of hope and wellness, whose redeeming powers seem to warmly transcend any worldly grief, if we let them do so. As such, the excavator’s bucket can be either a shelter, or a grave – depending on the godly/worldly nature of our own attitude to grief. Thus, the excavator can be one of the deceiving messengers from the “underworld”, on whom some of us (most of us) hopelessly rely in despair. On the other hand, seen from a totally different perspective, this tool-messenger may well be The One who is always there to catch us when we fall, therefore the crisis – however profound - is a potential way to salvation; it is more like a protecting womb, preparing us for a new life. As always, beauty lies in the eye of the beholder.

Cu lanţul de gât

De câteva zile simpaticii Cârcotaşi au început un nou sezon la radio. Prezenţa lor e mereu tonică, electrizantă, inspirată. Cârcoteala lor are stil şi – atunci când nu e prea...licenţioasă – o anumită subtilitate, în zadar de căutat în alte părţi din zona entertainment-ului autohton. Rafinamentul este, vai, o rara avis în media românească. Astăzi au preluat câteva idei din articolul semnat de Lucian Mândruţă (aka Bâlbuţă) în Dilema veche, articol intitulat „România cu lanţul de gât” – lanţul nevăzut, care, largo sensu, ameninţă să ne strângă pe toţi cei care ne încăpăţânăm să nu ne manelizăm şi să nu ne „globalizăm” (uniformizăm), să nu ne „rinocerizăm” şi care, stricto sensu, e nelipsit de la gâtul românului majoritar şi gregar, ahtiat după manele sau house, după bâlci, zarvă şi ­alba-neagra. Ironia lui Bâlbuţă a fost – culmea – savurată şi, iată, advertised, de Cârcotaşii care nu pierdeau nicio ocazie de a puncta – cu împunsăturile lor – greşelile, bâlbele şi până la urmă profesionalismul incert al jurnalistului de la Antena 1. În scurta sa intervenţie live de la matinalul moderat de Cârcotaşi, autorul articolului a fost chiar întrebat cum reuşeşte să facă atâtea gafe când apare în direct la TV şi, pe de altă parte, cum poate semna articole atât de savuroase şi...poetice în presa scrisă. Răspunsul lui Mândruţă a venit scurt, ceva de genul : Fiecare are dreptul să-şi îmbunătăţească imaginea. Just şi la mai mare!

Meeting Astrid

Azi am avut doi candidaţi la examenul de corigenţă. L-au promovat, amândoi, datorită iconomiei (toleranţei, celemenţei) pe care se impune s-o folosim în şcoala românească. Îmi amintesc de săptămâna petrecută în Albion (la Plymouth) exact acum un an. Rigurozitatea de ceasornicar elveţian din acea şcoală, punctualitatea, organizarea aproape desăvârşită a timpului de predare, disciplina etc. mi-au dat încredere şi forţă. Nu ştiu cât din această imagine-model am reuşit să aplic aici, în România, dat fiind contextul local (organizarea osificată, lentoarea cu care se execută sarcinile, absenţa motivaţiei - inclusiv materiale - şi lipsa unor norme comune de evaluare în învăţământul românesc)...Mi-e teamă că m-am lăsat asuprit de vremi prematur. Fiecare început nou de an şcolar însă aduce iluzia unei schimbări şi e prilej de noi îmbunătăţiri.
După-amiaza am fost s-o luăm în primire pe (aşa îmi place s-o alint de-acum pe doamna Astra) Astrid. Preluarea propriu-zisă a făcut-o Raluca’s father, iar prezentarea accesoriilor şi a desuurilor ei ne-a amintit brusc de episodul joy ride în care Nea Mărin miliardar (Amza Pellea) face cunoştinţă cu un Buik sofisticat (acelaşi pe care îl plimbau Ion Dichiseanu şi Dan Nuţu în Suta de lei, despre care se spune că a aparţinut fiicei lui Gheorghiu-Dej?) pe litoral şi nu pricepe lipsa pedalelor, rostul volanului mobil („mă oameni buni, ce-i ăsta mă, mobil sau automobil?”) şi al „acoperişului” care – spre marea lui stupoare - se ridică...Un fel de nea Mărin derutat sunt şi eu acum, până o să mă obişnuiesc cu tehnologia lui Astrid...

Woody's Cassandra

În Cassandra’s Dream (2007), nici Woody Allen nu mai e ce-a fost. Nu mai e, în primul rând, tipul de personaj pe care l-a creat în nenumărate filme anterioare. Nu mai e tipul de umor care l-a consacrat. E, în schimb, o cinică aplecare (ca-n Crimes & Misdemeanours - 1989) asupra chestiunii crimei (omuciderii). Dar cum altfel să fie tratată o temă - atât de sensibilă şi de zguduitoare, în fond, vezi The Player – într-o lume în care money talks, therefore it can buy everything. Aici, prin dilemele şi remuşcările personajului interpretat de Colin Farrell (care, vezi Raskolnikov şi Citizen Kane - înţelege că money cannot buy inner peace), Allen e – în mod lăudabil – parcă mai aproape de problematica dostoievskiană (decât în amoralul Crimes...) însă rămâne tot în zona shallow, a absurdului (Dostoievski, folosindu-se de moştenirea duhovnicească a spaţiului cultural din care provenea, izbutea să depăşească absurdul suferinţei), în ultimă instanţă. De fapt, pe Woody Allen nu l-au interesat niciodată „ultimele instanţe”, decât la modul frivol, ca atunci când (în Love and Death -1975) făcea caz de neputinţa lui de a crede şi cerea disperat să-i apară înaintea ochilor, out from the blue, un rug aprins (ca lui Moise) sau ca în Hannah & Her Sisters (1986), unde personajul său îşi lărgea repertoriul cu noi religii pentru a deveni „spiritual”. Totuşi, în lipsa capodoperei (sau măcar a apropierii de capodoperă), acest ultim Allen are meritul de a fi altceva decât majoritatea filmelor hollywoodiene (tot aşa cum meritul principal al filmului Restul e tăcere-2008 de Nae Caranfil mi s-a părut a fi acela de a oferi o alternativă la minimalismul din ultimele producţii româneşti, prin mizanscena de largă respiraţie, decoruri şi costume elaborate, o muzică de film cum n-am mai auzit în filmul românesc - ca şi concepţie - de dinainte de 1989), ceea ce echivalează cu o gură de aer proaspăt în repertoriul actual...şi cam atât.

Duel

Last night, in the dream: a burning tram and a burning train entering a forest – an image that echoed the tragic air crash (involving a burning Concorde) that occurred near Paris, about ten years ago. Each day breaks news regarding accidents caused by careless driving, careless cycling, and careless walking. This morning an old friend – a prosecutor - phones me from Bucharest (he is currently living and working there) and breaks bad news: last night one of our mutual friends had an altercation (yelling and pushing) with a bluecoat, resulting in his short term arrest - on grounds of verbal and physical violence. The fight was apparently caused by a nervous breakdown (on the part of our friend), and by loftiness (on the part of the officer). This is how I see the picture from a distance. The bigger picture is, of course, grimmer and Kafkian, but this is all I know so far. A few days ago, another friend of ours (who has been an experienced driver for years) ran into a drunken cyclist. Typically enough, the victim had to be persuaded into being taken to hospital. Fortunately, that immature and irresponsible cyclist had only minor injuries, but our friend got scared…Under these circumstances, the three of us are about to increase the number of car owners. For the time being I do not drive, I am still driven. And I do hope to overcome the tension caused by traffic and by not having this skill yet.

Seeing music

E uluitor cum „vede” Theodor muzica: ieri s-a apucat să cânte la pian, ca din senin, trei cântece pe care - în trecutul recent sau puţin mai îndepărtat – le-a ascultat şi le-a îndrăgit: Omleta din ouă de broască ţestoasă (music: Vasile Şirli), Contur (music: Adrian Enescu - from soundtrack Rezervă la start) şi Dalai Lama (music: Adrian Enescu).
Zilele trec şi va suna primul gong de început de an şcolar pentru Theodor. Avem mari emoţii. Some even speak their mind to us and say: You do realize it will be tough for you, don’t you? I refuse to imagine (like Louis Armstrong) a wonderful world and tell myself that reality must be faced with courage and a unsentimental, practical mind. I take it that we both (me and Raluca) need – more than ever and more than other people indeed – patience and endurance and...hope. If only the fountain of hope never dried out...

A burning wind

Revin iar şi iar la personajul („de factură shakespeariană, balzaciană, dickensiană, o fiinţă care poate fi comparată cu Iago, ori Richard III, cu Gobseck, Grandet ori Vautrin, un soi de Mrs. Grump ori de Mr. Murdstone (...), un personaj dostoievskian, coboară direct din Demonii” – zice N. Steinhardt în studiul său Guica sau imanenţa exasperată din Monologul polifonic, articol prefaţat de motto-ul psaltic: „Iar suflare de vifor este partea paharului lor) Maria Moromete, poreclită Guica, despre care Monahul de la Rohia afirma: „Figură mai înfiorătoare nu cred să se găsească în cuprinsul literaturii române, reprezentând şi o creaţie aproape desăvârşită (zic aproape deoarece răul e infinit) a Răului în Sine.” Momentele de răutate, de cârteală, de neîndurare şi fanatism - în care stăpân pe Guica (şi pe cei/cele asemenea ei) este însuşi fiul minciunii - punctează o „puritate neprihănită la care zadarnic se străduiesc fizicienii să aducă fidul sau unele chipuri ale materiei, izolându-le întru totul de mediul înconjurător”. În Moromeţii, înfrăţirea Guicii – scrie N.S. – cu răutatea e asemenea unui plămân care ar învăţa să respire într-o atmosferă infestată cu oxidul de carbon sau unui naufragiat obişnuit să-şi potolească foamea cu poamele nocive ale unei insule care alte roade nu produce.
Ura de moarte a Guicii nu se răsfrânge numai asupra fratelui ei („fiindcă s-a recăsătorit şi nu a poftit-o pe ea în casa lui să-i crească pe cei trei băieţi din prima căsătorie”), e o ură generală faţă de toţi şi de toate. Născută cu jumătate de veac (şi mai bine) înainte ca telenovelele sau OTV-ul să fie pe val, Guica „şade pe un scăunel în faţa bordeiului şi lucrează la ciorapi şi singura-i îndeletnicire comunitară e să iscodească pe trecători cu întrebări perfide („cu nimicuri”) pentru ca, apoi, să poată răspândi ştirile aflate şi isca vrajba între oameni. Curiozitatea nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, colportarea „ştirilor” sunt desfătarea sufletului ei. (...) Numai cearta şi ura şi invidia nemascată pot oarecum obloji rana mereu deschisă a duşmăniei cronice.” „Nenorocirea pentru Guica – arată N.S. - nu-i izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste, e numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut.”
Este Guica ficţiune? Se poate, dar o ficţiune mereu actualizată, mereu întrecută de viaţă, de Guicile „în carne şi oase” de ieri, de azi, din totdeauna. În lumea aceasta se află făpturi asemenea ei, „axate doar pe invidie, ciudă, parapon, ranchiună; iubitoare şi căutătoare doar de dihonie, învrăjbire, scandal, gâlceavă, harţă, larmă; cârmuite exclusiv de vicleşug, neîndurare, hainie; ţinute în viaţă numai de un soi de râcă generalizată, de animozitate erga omnes, de sălbăticie asupra căreia entităţi ca morala, civilizaţia, oboseala, saţiul, nu exercită nicio influenţă. Singura lor satisfacţie provine din ceea ce germanii numesc Schadenfreude, bucuria pricinuită de necazul, paguba, ghinionul, primejdia altora. Guica şi toţi asemenea ei cu acestea se delectează: cu năpasta, pacostea, ori scârba ce cade peste ceilalţi.”
Mizeria, însingurarea şi nenorocirea (pentru că de ce nu ne-am închipui-o pe Guica generoasă şi easy going în tinereţe, înainte de a se metamorfoza poate în ceea ce, tânără fiind, detesta cel mai mult?) nu pot fi folosite ca scuze şi justificări. „Nimic nu poate omologa răutatea gratuită şi permanentă, nu-i poate acorda circumstanţe uşurătoare.” Demonizare, ferocitate lăuntrică, venin omenesc pur. „Eroul lui Kafka – aflăm tot de la Steinhardt - se trezeşte într-o bună dimineaţă transformat în insect pluripod. Guica s-a prefăcut în ghem al răutăţii, funcţia ei normală devine a urî, a voi şi a făptui răul. (...) Duhul neamului omenesc a părăsit-o. E un cadavru viu şi virulent, o roade un vârcolac terestru, o forţă dezbărată de tot ce împiedică daimonul nefârtatic să-şi croiască drum la suprafaţă. (...) Guica e în comă, oferă tabloul unei iremediabile înfrângeri a omenescului.”
Cât despre „cuvenitele măsuri profilactice” despre care vorbeşte N.S. la finalul articolului său, ele poartă un singur nume: îndelungă răbdare. E cu neputinţă de împlinit, dar cele cu neputinţă la om, sunt cu putinţă totuşi la Marele Faur. Şi-apoi, orice altceva (răspunderea la rău cu rău, clevetirea, asprirea inimii) nu face decât să zămislească în sufletul nostru o nouă Guică.

A descent into hell

Primesc de la Dan Voinea (care, împreună cu Adrian Enescu, pregăteşte un vernisaj-eveniment la Bucureşti, pe 16 septembrie: Urban Capella) una din ultimele sale lucrări. După episodul Rugăciunii (care ar corespunde epifaniei Botezului, sugerat prin prezenţa apei de la robinet) îmi trimite acum un fel de Coborâre în Infern. De cum l-am văzut, tabloul său (cu vădite trimiteri la explozia din Guernica lui Picasso, dar şi la imploziile lui Francis Bacon) despre om (fragil ca o „trestie gânditoare”) şi maşină (care-i este culcuş, unealtă şi cavou) mi-a amintit simultan de două filme speciale.

Trupul în formă de aborted foetus ce urmează a fi înghiţit de gura unui excavator (sau a unei ghene de gunoi) este urma care trebuie ştearsă din trecutul personajelor filmului - mult discutat şi disputat – regizat de Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 două zile).
Dacă ne gândim însă la finalul din Requiem for a Dream - unde toate cele patru personaje de loseri (care, păcătuind – missing the mark - îşi ratează menirea) se chircesc şi - dorind a deveni precum pruncii - iau forma unui făt, două dintre ele pe câte un pat de spital, celelalte două pe o canapea şi, respectiv, pe patul închisorii - cuva de excavator e chiar culcuşul pe care aceste personaje, prin modul lor de viaţă self-destructive, şi l-au pregătit.

Waffling language

31 august, duminica în care s-a pomenit fragmentul evanghelic despre sluga nemilostivă, al cărui mesaj in nuce îl regăsim în Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Sigur, e o chestiune de conştiinţă, hrănită de modalitatea în care îl concepem noi (care noi? cine e us şi cine e them?) pe acela care iartă greşelile, de felul în care înţelegem să definim o greşeală, să împărţim vina, să ne asumăm partea de vină etc. Preotul tânăr care a fost de serviciu la biserica unde ne-am dus pentru Liturghie a ţinut să-şi înceapă predica povestindu-ne – tare şi răspicat, folosind un waffling language ce figurează, pesemne, în fişa postului - două întâmplări al căror protagonist a fost „un creştin care a plecat în lume să răspândească Evanghelia”. (Hmmm. Creştin care să răspândească Evanghelia?? Şansele să fi fost vorba despre un creştin ortodox (pentru hardliners e pleonasm) sunt minime. De obicei misionarismul e practicat de occidentali. En fin.) Incidentul #1: puţin înainte de aterizarea în Islamabad, creştinul nostru a observat că femeile musulmance s-au dezbrăcat (fireşte, in the plane’s bathroom) de hainele occidentale şi s-au îmbrăcat în costumele lor tradiţionale (rochii lungi, voal pe faţă etc.) fiindcă altminteri n-ar fi fost lăsate să intre în ţară la aeroport. Incidentul #2: acelaşi creştin zelos porneşte să convertească Africa de Sud, neţinând seama de diferenţele de temperatură, s-a îmbrăcat în haine foarte subţiri, total nepotrivite cu vremea de „minus zero grade” (sic!). Cei care l-au aşteptat la aeroport i-au oferit de îndată veşmintele necesare. Ei, încălzirea fiind făcută (timp în care, încet dar sigur, am intrat în ceaţă - şi nu era vorba de norul de tămâie din biserică), a urmat obişnuita predică. Cele două exemple ale reprezentantului „cinstitei preoţimi” mi-au dat food for thought pe tot cuprinsul Liturghiei: what on earth did he mean by telling us the two stories? Pe acelaşi ton declamativ, apăsat retoric – despre importanţa iertării. Sigur că atunci când ai scos pe cineva de la inimă n-ai cum să îl mai poţi ierta „din inimă”, cu atât mai puţin „din toată inima”. Anyway, anevoioasă treabă reîncopilărirea asta („fiţi precum pruncii”), că iertarea nu vrea să ştie decât de fresh meat. Ori carnea noastră de trup şi suflet, din ce în ce mai puţin fresh, e supusă inevitabil descompunerii. Liturghia a fost urmată de o scurtă slujbă ce marca trecerea spre un nou an bisericesc. În prima zi a noului an este pomenit Sf. Simeon Stâlpnicul şi mama sa, Marta. Prilej cu care mă gândesc la filmul de metraj mediu (s-au terminat banii) al lui Bunuel, Simón del desierto. Unul dintre puţinele sale filme (alături de admirabilul Nazarin, desigur) nesardonice şi, până la un punct (cel puţin), neptice.
După amiaza ne-am petrecut-o cu my in-laws & mother. Seara ne-am plimbat prin oraş, pe faleză.

Fighting procrastination

Ce păcat că am prins era multiplexului când deja m-am lecuit for good de cinefilie...Escapadele – rare – în sălile de cinema multiplex sunt o excepţie. Dacă „înainte”, pe vremea când chiar credeam în rostul vizionării unui film la cinema, bucuriile erau imense (oferite de filmul per se, de un repertoriu mult mai variat şi net superior valoric) acum bucuria cea mare o găsesc nu în ceea ce se proiectează pe ecran (95% main stream American movies), ci în ambianţa sălii (fotolii comode, sunet Dolby surround, air condition etc.). Astfel, for Theodor’s sake am vrut să mergem la premiera unui block buster: musicalul Mamma Mia. Alături de el (şi de Raluca, Oana, Tatiana, Manuela şi Ioana) am savurat remixurile vechilor hit-uri ABBA în condiţii tehnice optime. Din păcate, au venit „la pachet” cu ingredientele tipice producţiilor manieriste de la Hollywood (subliminal messages cu tendinţe ideologice evidente, stars, decoruri exotice & clişee soap şi, peste toate, un tip de cinema care te întoarce în timp la comediile muzicale americane şi la The Sound of Music, ignorând cu totul posibilităţile oferite de viziunea matură a lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz) ori Lars von Trier (Dancer in the Dark) – regizori ce au schimbat – credeam – abordarea, până la ei infantilă, a musicalului. (Who cares, when the film is big business?) Dar, ăsta e preţul, dacă vrei să vezi filme în ziua de azi. Sigur, există şi excepţii: marile oraşe ale lumii, unde funcţionează cinemateci şi te poţi bucura (în New York, pare-se, non-stop) de filme de referinţă din istoria cinematografului, dar şi de ultimele experimente underground & low budget. Whatever, când am ajuns acasă am pus Abba pe playlist.
În week-end am reuşit s­ă-mi birui – în parte – procrastinarea şi am orânduit amândoi prin casă. Apoi am comandat un Chinese meal pe care l-am savurat cu Raluca, înainte să treacă pe la noi T&C. Tot over an even more frugal meal (English tea, biscuits & nuts) am vizionat, alături de ei, un film românesc (Bună seara, Irina – cu Ştefan Iordache, Valeria Seciu şi Emil Hossu) ale cărui filmări – scrie într-o carte de specialitate pe care am răsfoit-o ieri – au început pe 1 septembrie 1979. Adică atunci când Raluca era 2 days old.

Sf. Ioan & lupii moralişti

Azi, pomenirea Sf. Ioan Botezătorul. Secvenţa dedicată lui în Evanghelii surprinde un aspect nu îndeajuns înţeles. Astfel, atitudinea sa critică faţă de imoralitatea lui Irod poate fi acceptată doar contextual – Ioan era un ascet şi un nevoitor in extremis. Mult mai greu de acceptat este critica lupilor moralişti de până la el şi de la el încoace.
Tot azi am terminat de ascultat ultimul episod al serialului radiofonic Vorba de cultură de pe Radio România Cultural, în care a fost invitat compozitorul Adrian Enescu. Pe parcursul întregii săptămâni, între orele 12 şi 13, AE a vorbit despre muzica de teatru şi film, despre muzica electronică şi călătoriile sale (AE este un real globe trotter), despre un top five de cărţi şi regizori, despre critica (de film) ca aflare în treabă etc. Există, în muzica lui AE o puritate demnă de un secol romantic, umanist, renascentist, baroc şi o zbatere de divulgă eforturi disperate de auto-cunoaştere - demers demn de un om aflat într-o permanentă căutare, a unui om ce a rămas tânăr tocmai pentru că, paradoxal, a ajuns foarte devreme matur. Prin 1988, AE avea să declare că speră ca, în viitorul ceva mai îndepărtat, să scrie muzică simfonică de concert. Iată că acum, vingt ans après, visul său a început să prindă contur: compozitorul are în pregătire o nouă versiune a operei Orfeu & Euridice de Gluck (ce urmează să aibe premiera toamna aceasta, la Teatrul Bulandra) şi un disc de muzică contemporană (pentru synthesizer şi diferite alte instrumente).

Psalm încins

Tot de la canubarbone şi tot un poem neptic de Răzvan Codrescu: Stihuirea sihastrului bătrân

Mi-e psalm încins pustia sub picioare
şi legămînt pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvîntului de sus.

Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura,
dar gîndul, ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bîntuie făptura
şi-ar vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.

De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
şi m-aş culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aştept, Hristoase.

Dar lungă-i, Doamne, calea Ta şi-ngustă,
iar noi ruşinea veşnicului crug:
la rău mai iuţi ca nişte cai de pustă,
la bine-nceţi ca boul pus la jug!

Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău
cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”,
şi, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea şi-mi coboară somnul…

Smereşte-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt,
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pămînt
şi lumea ca un braţ pierdut mă doare.

Nu, nu-mi trimite înger să mă-nveţe,
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere,
ci-orbeşte-mă cu muta frumuseţe
a morţii cînd se crapă de-nviere…

Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrînul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit…
Şi-ntîiul le-a cetit, rînjind, Hapsînul.

...mereu străini şi logodiţi mereu...

Poemul pe care-l voi reda mai jos l-am primit de la cel care semnează canubarbone – ne-am întâlnit o singură dată, însă am simţit că ne ştim de când lumea. Şi, da, trebuie să recunosc, poveştile lui au stil. Încă văd aievea chipul acela de călugăr zdrahon, bărbos evident, care – în biserica mare cât un stadion şi plină ochi de pelerini – a lăsat flacăra lumânării să-i învăluiască firele bărbii cu focul ce – spun cei ce-au fost acolo – numai la Ierusalim, de Înviere nu arde. Ca portretul acelei scene să fie complet, canubarbone a mai adăugat că, printre flăcări şi fire de barbă deasă, zărea numai o pereche de ochi care clipeau fericiţi dincolo de pârjolul nemistuitor.

Plângerea lui Agapie Sketul, de Răzvan Codrescu

„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, Pentru Avva Arsenie, 41)

Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...

Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!

Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…

Ce bine-i vin, spătos ca altădată,
cu părul rug şi ochii de venin,
şi brînca pe mînerul spadei, iată,
ce fioros şi ce semeţ o ţin!

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
E rupt din mine tot ce va să-mi spună,
dar meşterşugul este-al lui sadea…

„Stihii eram, năvalnice şi bete,
temuţi în lupte, falnici în orgii:
ne-ncolăceau codanele brunete,
ne-ncălecau muierile blonzii.

Eram urgia limbilor, nebuna,
şi tot Levantul ţăndări l-am făcut,
purtînd de-a stînga, ca pe-o lance, luna,
şi soarele de-a dreapta, ca pe-un scut.

Eram călăii putredelor vise
şi retezam un cap dintr-o suflare,
şi ne muiam în rănile deschise
tăişul spadei, ca-n otrăvuri rare…

Agapie, ce morb ne-a piticit,
ce vrajă-n ţarc ne-a prins, ca pe juncane?
De ce ne fură cerul ce-am poftit,
de ce ne zac iubirile vădane?“.

Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să-l priponesc,
dar mintea mea colindă mult şi bine…

M-asmut trufaş spre visul meu de fiară
şi patimi cresc în mine ca un sorb:
aş vrea să-mi fie iarăşi mîna gheară
şi ura să-mi sticlească-n ochiul orb!

Aş vrea să fiu din nou păgîn de mare,
să freamăt tot de mustul vieţii crud,
să-mi stea smerită lumea la picioare,
iar eu să joc pe ceafa ei, zălud!…

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?…

Un braţ coboară-asupra mea domol:
fu înger ieri, iar azi îmi pare-un frate…
Zăresc lumina zilei rotocol
şi-aud cum toaca-n depărtare bate…

E peştera, e fratele, sînt eu…
Afară-i schitul, lumea pînă hăt…
Nici dracul gol, nici bunul Dumnezeu
nu pot să tragă vremea îndărăt…

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte –
chiar dacă tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!…

Ce glas pios îmi zice mie: „Avvă!“?
Nici Moartea nu-i, nici înger, drac sau frate…
Mă scol încet, şi limba mea-i gîngavă,
şi-o cruce grea cît lumea port în spate…

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Informal confession

Revăd, alături de S&T, Singurătatea florilor, film după o idee de Teodor Mazilu. Ceea ce mă învăluie de fiecare dată când revin la această poveste e bunătatea taximetristului sfătos (Toma Caragiu) în condiţii concrete de viaţă. Este, poate, expresia mascată a bunătăţii oricărui duhovnic autentic faţă de cel care, treptat, se mărturiseşte; este bunătatea celui care iubeşte şi înţelege oamenii atunci când aceştia au câte o zi grea şi nu sunt nici obişnuiţi, nici pregătiţi să aibe zile grele. În ultimă instanţă, Singurătatea florilor este un film despre bunătate, libertate şi iertare, un film despre – de ce nu? – spovedanie. La modul informal, se înţelege. Nu într-un confesional sau cu partafirul preotului pe cap, ci într-un banal taxi, ori la un pahar de vin „din struguri culeşi bob cu bob, fără aportul chimiei”. Aşa cum mărturisesc textele patristice, cunoaşterea adevărată este – înainte de toate - dragoste de aproapele, manifestată prin blândeţe şi înţelegere a poticnelilor celui de lângă noi, printr-o purtare plină de tact şi răbdare faţă de cel pe care îl aflăm că stăruie „pe un drum greşit”. Situaţiile conflictuale propuse în film – „teziste”, greu de acceptat de către mintea noastră, deprinsă mai degrabă cu răul şi imperfecţiunea decât cu binele şi desăvârşirea - sunt tot atâtea încercări de trezire din acest vis înşelător, de revenire la sine, de oprire dintr-o continuă risipire.
Aflu de la mama că azi a pornit înspre Champs-Elysées (călătorie pe care, sooner or later, o vom face cu toţii) profesorul lingvist de excepţie Gheorghe I. Tohăneanu. Îmi amintesc de fabuloasele cursuri de limbă română contemporană ţinute într-unul din amfiteatrele UVT, la care asistau încântaţi şi colegi de-ai mei de la alte secţii. Desigur, prelegerile d-sale au fost întotdeauna fascinante, iar pledoaria pentru frumuseţea limbii, pentru sensurile şi originile nebănuite ale cuvintelor reprezentau un efort de recuperare a limbajului aproape singular, în condiţiile în care mahalaua cucerea pe zi ce trecea tot mai mult adepţi, chiar din rândul celor cu studii superioare. N-am uitat de indignarea d-sale – la începutul anilor 90 - faţă de îndrăznelile lingvistice ale lui Eugen Barbu în Groapa. La mai puţin de 20 de ani distanţă, limbajul de mahala al Gropii a ajuns - aproape în toate mediile, datorită standardelor culturale tot mai scăzute din televiziuni şi de la posturile de radio - normă.

Toy teacher

Primul profesor de muzică al lui Theodor este o jucărie muzicală primită de la Luminiţa, din Canada. Am botezat-o „Letters” pentru că are, în relief, literele alfabetului limbii engleze care, prin apăsare, produc sunetul corespunzător fiecărei litere. Apoi, dacă reglezi un buton, aceleaşi litere în relief produc, prin apăsare, câte o melodie celebră ce durează în medie 1’. Theodor a ascultat melodiile acestei jucării aproape doi ani, zi de zi. Vara trecută a început să le şi cânte pe claviatura orgii sale electronice. O altă jucărie muzicală de care s-a ataşat este cea primită din Franţa, de la Elianne, pe care chiar aşa o numim. Elementele ei (luna, stelele, cercul, pătratul, vaca, pisica şi câinele) continuă să-l obsedeze şi după ce i-am ascuns-o pe Elianne, fiindcă nu mai voia să se joace cu nimic altceva. Le pomeneşte – oarecum voalat, fiindcă îl apostrofăm - destul de des. Dar prima lui orgă de jucărie (primită de la Thomas) a fost instrumentul pe care a cântat – acum doi ani - „Odă bucuriei”, încurajat de MP pe când ne aflam la Moneasa.

Glissando

„Eu ştiu că sfîrşitul este întotdeauna foarte aproape. De unde ştii că poate sfîrşitul nu este azi? Poate că peste o oră este cutremur sau peste două te loveşte o maşină. Amintiţi-vă de cutremurul din China sau de tzunami." – zice Claudiu Bleonţ în Jurnalul naţional cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Până aici totul e OK. Dictonul Carpe diem e mereu valabil, însă necontextualizat nu spune nimic, nu e self-evident.
Ieri, pe 27 august, Claudiu Bleonţ a împlinit 49 de ani. Cum trece vremea...Ca ieri acest actor s-a lansat cu forţă în film. După o apariţie episodică în rolul fragilului soldat tanchist din Fata morgana (un block buster autohton, în 1981), a interpretat rolul Puştiului din Concurs („un film, scria monahul Nicolae Steinhardt, despre viaţa pe Pământ şi patimile Mântuitorului nostru, Iisus Hristos”), ce îi „orienta” (şi responsabiliza) pe rătăciţii din pădurea-viaţă. A jucat apoi în Dreptate în lanţuri (haiducul pe care-l înşeală femeia iubită şi care – pe un ton straniu, misterios – îi spune celuilalt haiduc, interpretat de Petre Nicolae: „Să nu vinzi!”), în Să mori rănit din dragoste de viaţă şi în Pas în doi, în Flăcări pe comori şi în Rochia albă de dantelă. Toate roluri memorabile, partituri solide, personaje luminoase, „pozitive” şi ... „călăuzitoare”. După 1990 apariţiile sale sunt tot mai palide, sub semnul unui glissando prelungit. Îmi amintesc cu plăcere doar de rolurile sale din Polul Sud şi O vară de neuitat. Din apariţiile sale de pe scenă reţin rolurile din Anonimul veneţian şi Într-un parc, pe o bancă (alături de Patricia Grigoriu), din Un bărbat şi mai multe femei (cu Magda Catone) şi din Ioneştii (alături de Gheorghe Dinică şi Silvia Popovici) – toate spectacole ante-1989, montate la Teatrul „Valea Jiului” din Petroşani şi la TNB.
Găsesc sub rândurile semnate de Bleonţ în ziarul care-i puncta, ieri, aniversarea, următorul comentariu trimis de Crediss: „...Claudiu este un bărbat foarte interesant şi un om foarte-foarte deştept, cu o cultură de excepţie. D-asta îmi pare rău că se risipeşte în apariţii superficiale!” Desfăşurarea sa artistică (dar numai a lui?), mai ales după 1990, eşuează în zona superficialului, a risipirii. De vină sunt şi vremurile - „tranziţia” şi ispita derizoriului (telenovele, emisiuni de cheap entertainment etc.). Omul zilei este acum acel Pointed Man („Omul Indicator”) din The Point / Oblio, ce indică, simultan, spre mai multe direcţii. Busolele şi-au dat acele peste cap, „orientarea cea întru fiinţă” (a Puştiului din Concurs) a căzut în desuetudine. Singura orientare este cea întru risipire şi derizoriu, întru carpe diem aducător de rating şi profit imediat, chiar cu preţul prostituării.

Adrian mărturisitorul

August, 26. Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe martirii Adrian şi Natalia, precum şi pe cei 33 de însoţitori ai lor. Adrian şi Natalia au mărturisit credinţa creştină în timpul domniei lui Maximian, în Nicomedia anului 298. Adrian – ne spun cronicile – a fost păgân, însă s-a convertit de credinţa „dintr-o bucată” a martirilor pe care i-a cunoscut şi, declarându-se creştin, a fost întemniţat. Ein Moment, bitte! – ar spune omul modern, deprins (şi nu de ieri, de azi) a trăi laolaltă cu creştini de diverse denominaţii, cu ne-creştini de diferite forme, deprins să poată alege, să-şi facă din independenţa economică dumnezeu - cum adică să fie cineva întemniţat pentru „credinţa sa creştină”? De ce nu se putea să existe atunci un loc sub soare pentru fiecare? Şi încă ceva: dacă la sfârşitul secolului al III-lea a-ţi mărturisi „credinţa creştină” era suficient pentru a fi perceput drept creştin, 1700 şi ceva de ani mai târziu a te declara creştin este – iată – insuficient. În această babilonie de confesiuni creştine, atunci când se pune problema „mărturiei creştine”, martorul (sau mărturisitorul) o va formula în numele ortodoxiei la care aderă.
Natalia, femeia lui Adrian - mai aflăm din hagiografii – şi-a încurajat bărbatul în suferinţă. Acesta avea să moară în chinuri groaznice: mâinile şi picioarele i-au fost zdrobite cu un ciocan. Rămăşiţele sale pământeşti au fost recuperate – în parte – de Natalia şi depozitate în Argyropolis, lângă Byzantium. Natalia a trecut şi ea la cele veşnice curând după aceea.

Holding your horses

„Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Mt. 17, 21) Îmi amintesc de lectura filmului Ochi de urs, aşa cum mi-a fost trimisă de cel care avea să devină monahul Valerian Dragoş Pâslaru, într-o epistolă de-a sa expediată din Bucureşti la începutul anului 1999, cu numai un an înainte de a fi tuns în monahism. „Crucea filmului” – spune el – stă în curăţirea lui Culi Ursache de păcate prin „post şi rugăciune” (citirea Psalmilor), în izolare. „Acolo, la cabană, ierta şi excorciza viaţa lui” scria DP gândindu-se parcă nu atât la personajul pe care îl interpreta în Ochi de urs, ci la iertarea şi exorcizarea pe care într-un fel şi-o pregătea şi pe carea avea să o exerseze neîntrerupt în chilia de la Frăsinei. Semnificativă este, arată DP, conştientizarea „căderii din Rai”, ca urmare a călcării Poruncilor şi a necuviinţei femeii ce se va îndrăci din ce în ce mai mult. Puterea ei nu este una îngerească, tainică, ci o „putere secretă”. Soţia lui Culi „nu are harisme, ci draci”. „Antenele” noi („duhovniceşti”) prin care DP ajunsese să descifreze arta (în urma întâlnirii cu cel care avea să-i fie duhovnic) i-au semnalat două lucrări ce se desfăşurau în povestea cinematografică (al cărei protagonist era, în ecranizarea din 1983 a nuvelei sadoveniene) regizată de Stere Gulea: lucrarea diavolului (în femeia lui Culi şi, la sfârşit, în băiatul lor care „este şi el un drăcuşor şi de aceea îl muşcă de obraz pe tatăl său, nu îl sărută”) şi lucrarea lui Dumnezeu (despătimirea lui Culi). Citită astfel, drama din Ochi de urs se rezumă la biruinţa răului („ochiul de urs = dracul”) prin împuşcarea ursului ce urmează înduhovnicirii personajului, un rol crucial având şi ascultarea poruncii Pustincului.
Despre rolul postului şi al rugăciunii a predicat azi şi Pr. CP, pe post de „suplinitor” de preot la bisericuţa unde mergem noi. În „orchestrarea” lui, slujba liturgică a ţinut mai puţin de 90’ - de obicei, Liturghia ţine acolo cât un film „în două serii” (aprox.150’). Ambianţa unică şi cu totul specială (şi, din păcate, atipică pentru ceea ce înseamnă, azi, slujire ortodoxă) nu îl lasă pe cel ce caută un mod ortodox autentic de rugăciune să se plictisească. Au contraire.
Seara am trecut pe la mama. În tramvai – celebrul, pour moi, tramvai 5 – am zărit doi bătrânei, husband & wife, pe care îi cunosc destul de bine. Viaţa este uneori prea scurtă pentru a ţine minte toate fleacurile şi tot răul; dar este prea scurtă şi pentru a-ţi permite luxul de a nu învăţa din greşeli. De aceea mi-am îngăduit să-i ocolesc, alegând tăcerea (meaningful silence) drept mijlocul ideal de comunicare. Cuvintele, atunci când sunt folosite abuziv, acţionează precum toxinele. Iar atunci când se acumulează prea multe toxine, se impune o dezintoxicare. Prin postul-tăcere (dacă orice încercare de a stabili punţi prin cuvinte a eşuat) şi prin rugăciunea-încăpăţânare de a rezista oricăror cuvinte grele, nerostite tocmai pentru că nu mai are niciun rost. În engleză, această politică a înfrânării se cheamă holding your horses. Şi acest neam de demoni iese „decât numai cu post şi cu rugăciune”.

Muntele ascuns

Apropo de pericopa evanghelică de azi (vindecarea tânărului epileptic), îmi amintesc de o istorisire din Pateric în care un avvă se adresează unui ucenic folosind cuvintele Mântuitorului: „Dacă vei avea credinţă cât un grăunte de muştar, vei zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta...” şi, zicând acestea, muntele de lângă ei chiar a început să se mute „de aici dincolo”. Avva însă, neimpresionat de ascultarea muntelui, îi zice: „Nu cu tine am vorbit, ci cu muntele de îndărătnicie din sufletul fratelui meu mai mic. Tu acuma treci la locul tău.” Şi muntele s-a mutat la loc. De unde se vede treaba că muntele de pizmă, de ţinere de minte a răului, de griji lumeşti, de indiferenţă la soarta aproapelui şi chiar la propria soartă, de necredinţă, de neiubire din sufletul omului este – folosind limbajul fantastic al scriitorilor duhovniceşti – cel mai greu de urnit din loc. E vorba, desigur, despre fantasticul (care la Dostoievski „este tot una cu realul; fără real nu există fantastic”) definit de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, care „nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul.”

Chained justice

Primesc pe mail de la amicul FD un link la blogul unui poet convertit la monahism. Sunt tras de mânecă pentru a lua notă de Vahtang Kikabidze - un actor şi cântăreţ georgian care, în înţelegerea monahului blogger reprezintă (asemenea mimului Dan Puric la noi?) un simbol de verticalitate. Videoclip-ul ataşat în mesaj (Noi plecăm) nu e rău deloc şi - cu delicateţe şi duioşie – surprinde inevitabilul sentiment de însingurare a artistului septuagenar în mijlocul unei societăţi „emancipate”, în care – spune un vers din melodie - „trecutul nu e la modă”. În parcul acoperit de zăpadă un puşti aruncă un bulgăre de nea în bătrânelul solitar. Cei doi pornesc împreună pe alee, amintind deopotrivă de apropierea dintre Alioşa Karamazov şi copii, (la finalul romanului dostoievskian) şi, mai recent, de relaţia specială dintre şoferul de compresor şi micul violonist (din Katok i skripka / Compresorul şi vioara de Tarkovski). Versurile acestui clip merită pomenite:

Mi-am isprăvit traiul în această lume
Am trăit după conştiinţă şi Dumnezeu mi-i judecător
Sînt tot mai răscolitoare apusurile şi răsăriturile
Şi tot mai rar mă cercetează fiii mei

Fiii mei acum sînt liberi de multe
Desigur, eu nu le mai sînt un învăţător
Ceva important am pierdut azi
Într-o curbă pe care nu am observat-o

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Patria noastră a fost zgîrcită la milă
Ca o mamă chinuită de sărăcie
Cîte vieţi şi cîte sorţi s-au perindat
Eu cu siguranţă nu aş şti să număr

Dar cînd necazul ne stătea în prag
Noi uitam supărările îndată
Şi, nu întîmplător, în icoane, chipul lui Dumnezeu
Este pururea răbdător şi luminos

Cred că am greşit de multe ori
Şi multe nu am ştiut să le înţelegem
Dar am încercat să trăim după conştiinţă şi demnitate
Ca să păstrăm patria noastră pentru voi.

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Tot din cyberspace primesc - de data aceasta de la FN - un clip ce surprinde pe unul din monştri sacri ai duhovniciei ortodoxe afurisind, din chilia lui – în faţa unui reporter nevăzut şi a operatorului – pe „sectanţi şi eretici”, ponegrind romano-catolisicmul în numele celor hotărâte de comun acord blah-blah-blah între primul şi ultimul sinod ecumenic bisericesc (sec. IV – sec. VIII), aruncând cu anatema în papistaşi pentru „inovaţiile” (dogma „imaculatei concepţii”, „filioque”, numirea papei „vicar al lui Hristos” etc.) şi „schisma lor”.
Azi, câţiva oameni – între care şi Raluca - au participat în Timişoara la slujba de îngropăciune a tânărului accidentat mortal (de un iresponsabil şofer de Ferrari, care a fugit de la locul accidentului) pe caldarâmul pe care se plimba liniştit cu numai trei seri în urmă. Tot azi (sau one of these days), însă ceva mai spre Apus, şi-au îngropat morţii rudele şi apropiaţii celor ucişi prin moarte violentă în timpul exploziei avionului din Spania. Majoritatea „papistaşi”, „eretici”, „ecumenişti” sau „atei” – ar spune, fără să stea prea mult pe gânduri, mult prea riguroasele spirite „pravoslavnice”, ce nu vor să ştie decât şi numai de un singur lucru: că nu sunt „eretici”. A încerca să li te împotriveşti echivalează cu un gest de prostie asemenea celui săvârşit de Ţugurlan, în volumul I al Moromeţilor. În cartea lui Marin Preda, acest ţăran dintr-o bucată cârteşte – în poiana lui Iocan - la aciuirea „dăştepţilor” din sat (Ilie Moromete, Cocoşilă, Dumitru) pe lângă reprezentanţii corupţi ai partidelor politice din sat, protestează în faţa primarului (liberal) hoţ, care jecmănea – prin morar – întreg satul, ţine piept „jândarului” şi chiar îi confiscă arma, atunci când acesta începe a-l pălmui. Toată revolta lui se termină când vin să-l aresteze. Chained justice - atunci, acum şi forever.

Rug

Bucurie mare: primesc ieri, de la compozitorul Vasile Şirli, cântecul lui Rug, interpretat de Dida Drăgan (şi de formaţia Post Scriptum) în filmul Un echipaj pentru Singapore.
Uneori, iată, tot ceea ce reţine memoria unui cinefil dintr-un film este un cântec. În cazul de faţă, s-ar mai putea adăuga două-trei chipuri de actori: Gheorghe Cozorici, Mariana Mihuţ, Gheorghe Visu.
Cu câteva luni în urmă, Dida Drăgan şi-a scos un CD (la Jurnalul naţional), însă în selecţia pieselor de best of figurează exclusiv hit-uri rock (de A. Ordean, P. Magdin şi Liviu Tudan), piesele ei - de o rară sensibilitate – fără sound and fury sunt complet uitate: acest Rug, dar şi Stau pe-o margine de lună (de Adrian Enescu), Reaprindeţi candela (de Ion Aldea Teodorovici), precum şi cele reunite pe albumul compus de Anton Şuteu (Drumul iubirii; Să ocrotim copacii înfloriţi; Da, recunosc; Să nu lovim nicicând un porumbel; Lumea suntem noi; Deschideţi poarta soarelui; Voi, oameni de mâine). Maybe next time.

De la scenă la chilie

Am primit de la monahul Valerian (Dragoş) Pâslaru înregistrările spectacolelor Karamazovii şi Cum vă place, montate la Teatrul Nottara în 1981 şi respectiv 1983, de regizorul Dan Micu. Recent am avut bucuria să ascult şi pasaje sonore din muzica lor (compozitor: Vasile Şirli). Din Karamazovii am rămas cu această scenă (dintre multele memorabile): la o masă stă Karamazov-Tatăl (George Constantin), înconjurat de Alioşa (în dreapta lui) şi de Ivan (în stânga). Bătrânul tată vrea să ştie dacă există cu adevărat viaţă veşnică. Ivan (Alexandru Repan), prieten de idei cu Nietzsche, îi răspunde scurt: „Nu!”. Se întoarce apoi spre Alioşa (Dragoş Pâslaru), care, prieten de trăire şi simţire cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii, îi răspunde înflăcărat: „Există, există!”...În numele aceluiaşi crez, actorul Dragoş Păslaru (pe care, deunăzi l-am auzit şi cântând – alături de ceilalţi colegi ai săi de la Nottara - în Cum vă place) avea să părăsească scena şi platorurile de filmare acum aproape 15 ani, pentru a se retrage la mănăstire. Personajul său, Culi Ursake (din Ochi de urs) se curăţa de patimi prin rugăciune şi prin citirea Psalmilor; Veanu (din Umbrele soarelui) a înţeles şi el să-şi asume condiţia de jertfă vie în urma pierderii soţiei şi a pruncului lor nenăscut; Mihai Nica se retrăgea – în ultimul cadru din Fii cu ochii pe fericire – din lumea falsă şi abjectă a celor care ronţăiau „biscuitul norocului” – iată doar câteva din ipostazele scenice ori filmice ale celui care, prin nenumărate roluri, şi-a netezit drumul spre chilie. Adesea, poate, fără să ştie. Astfel, Alioşa, Culi, Veanu şi încă alte personaje cărora le-a dat viaţă pe scenă ori pe ecran aveau să-i fie călăuze sigure pe drumul spre isihie.