MY TOP RO POP / ELECTRONIC / JAZZ ALBUMS

1. Basorelief (Cezar Tătaru & 5T / Adrian Enescu)

2. Bună seara, iubito (Loredana Groza / Adrian Enescu)

3. Salut lumina vieţii (Stereo / Adrian Enescu)

4. După melci (Nicu Alifantis)

5. Secunda 1 (Mircea Baniciu / Doru Căplescu arr.)

6. Piaţa Romană nr. 9 (Nicu Alifantis / Doru Căplescu arr.)

7. Emoţie de toamnă (Nicu Alifantis / Dan Bădulescu & Adrian Enescu arr.)

8. Un simbol al iubirii (Stela Enache / Florin Bogardo)

9. Tristeţi provinciale (Mircea Baniciu / Post Scriptum arr.)

10. Deschideţi poarta Soarelui (Dida Drăgan / Anton Şuteu)

11. Funky Synthesizer vol.1 (Adrian Enescu)

12. Dance Funky Synthesizer vol.2 (Adrian Enescu)

13. Yearnings (Anton Şuteu)

14. In Between (Anton Şuteu)

15. Muzica zodiilor (Anton Şuteu)

Ultima noapte a copilăriei

Tânărul din Meandre (Mircea Săucan, 1967) îşi trăieşte ultimele clipe ale adolescenţei şi vrea să afle totul despre părinţii săi, care nu se prea înţeleg. Îl caută pe bărbatul iubit de mama sa în tinereţe – un arhitect ratat, cu care însă ea continuă să se mai întâlnească. Îl întâlneşte în două rânduri. Acesta-i spune: „Tatăl tău a avut prea puţină imaginaţie, eu prea multă. Ca şi tine...Eşti un prost!” Răspunsul tânărului: „Sunt deştept. Te-am făcut să-mi spui exact ce am avut nevoie să ştiu.” Ajuns acasă, îi spune mamei: „Am să fac ceea ce tu nu ai avut curajul să faci niciodată. Am să divorţez.” Mama: „De cine ai să divorţezi?” „De el.” Şi pleacă la mare, unde – pe un ţărm, la răsărit de soare - va mai avea o întâlnire lămuritoare cu cel pe care îl consideră tată cu adevărat. Acesta îi zice: „Fără să ştii ai ieşit, în noaptea asta, din adolescenţă.” „Da? Şi ce m-aşteaptă? Mi-e frică.” „Să nu-ţi fie. Să ştii că şi adevărul şi iubirea şi frumuseţea nu sunt minciuni. Ele există.” „Da? Ce să-ţi dau în schimb?” exclamă tânărul ce exultă de bucuria de a fi aflat ceea ce căuta: împăcarea cu sine, împăcarea cu trecutul părinţilor săi. „Îţi dau soarele, marea, nisipul.” „Dar ce, sunt ale tale?” „Daaaaa!” – vine răspunsul puştiului, ca un ecou, la final de meandre.

În Monanieba / Căinţa (Tenghiz Abuladze, 1984), alt tânăr, altă revelaţie, altă epocă: primii ani ai Glasnost-ului. Tatăl şi bunicul său, bine înşurubaţi politic în sistemul pe care să se prăbuşească, îşi apără interesele. Bunicul moare şi esre dezgropat de trei ori la rând de către o femeie ce pretinde că atâta vreme cât cadavrul acestui dictator continuă să se odihnească six feet under, tot trecutul dureros (crimele stalinismului) este şters cu buretele, ori aşa ceva nu se poate uita, nu se poate ierta. Îl dezgroapă din nou, dar de data asta oficialităţile au luat măsuri şi chiar el, nepotul venerabilului Varlaam, va trage cu puşca în femeia care nu-i lasă bunicul în pace nici în mormânt. Anchete, procese, avocaţi. Astfel, află lucruri necunoscute şi cutremurătoare despre comunism şi despre cel care a fost bunicul săul, Varlaam Aravidze – un fel de Stalin local. O caută pe femeia care i le-a dezvăluit, la proces, iar acum este internată într-un ospiciu, pentru a preveni o nouă dezgropare a cadavrului. Dar el ştie că nebuni de legat sunt cei care au internat-o, ştie că ea este nevinovată şi, zguduit, îi cere explicaţii tatălui (un important leader politic local) şi vrea dreptate. Acesta, furios, îşi pălmuieşte băiatul. Care se retrage în camera sa şi, după câteva secunde, îşi trage un glonţ în cap cu aceeaşi puşcă pe care a folosit-o pentru a-şi apăra bunicul. Urmează căinţa tatălui, care, scârbit de minciuna în care trăieşte, îl dezgroapă cu mâinile pe propriul său tată şi-l aruncă într-o prăpastie, de unde-l vor devora vulturii.

MY TOP POP RO ANTE-1989

1. Bună seara, iubito (Loredana Groza feat. Ion Caramitru / Adrian Enescu)
2. Vechiul ceas (Cezar Tătaru / Adrian Enescu)
3. Ce simţi când eşti îndrăgostit (Stela Enache / Florin Bogardo)
4. Rug (Vasile Şirli / Dida Drăgan feat. Post Scriptum)
5. Drumul iubirii (Dida Drăgan / Anton Şuteu)
6. Umbra ta (Ileana Popovici / Richard Oschanitzky)
7. Inscripţie pe un inel (Nicu Alifantis / Doru Căplescu arr.)
8. Oameni (Marius Ţeicu / Aurelian Andreescu)
9. Om bun (Sfinx)
10. Glossa (Pro Musica)
11. Mugur de fluier (Phoenix)
12. Copiii Pământului (Semnal M)
13. Unde erai (Corina Chiriac / Marius Ţeicu)
14. Uită nostalgia (Ion Cristinoiu / Corina Chiriac)
15. Frunza mea albastră (Marian Nistor / Mirabela Dauer feat. Marian Nistor)
16. Ceramica (Florin Bogardo)
17. Vreau să vii în viaţa mea (Aura Urziceanu feat. Doru Căplescu – synthesizer)
18. Ploaia şi noi (Doina Badea / Vasile Vasilache jr.)
19. A doua zi (Mihaela Runceanu / Dinu Giurgiu)
20. Te-am găsit când îmi doream mai mult (Cornel Fugaru)
    

MY TOP TEN WORLD CINEMA

· Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski / Rusia / 1966)

· Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (Kenji Mizoguchi / Japonia / 1953)

· Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi (Serghei Paradjanov / Ucraina / 1964)

· Monanieba / Căinţa (Tenghiz Abuladze / Georgia / 1984)

· Shichinin no samurai / Cei şapte samurai (Akira Kurosawa / Japonia / 1954)

· Iluminacja / Iluminare (Krzystof Zanussi / Polonia / 1973)

· All That Jazz (Bob Fosse / USA / 1979)

· Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă (Ingmar Bergman / Suedia / 1962)

· Memorias del subdesarrollo / Amintiri despre subdezvoltare (Tomas Alea / Cuba / 1968)

· Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (Yasujiro Ozu / Japonia / 1953)

διάβολος & σύμβολο

Formidabilă scena spovedaniei din Rubliov-ul tarkovskian.
Un „domn cătănesc” (căruia îi pocneşte capul de la o căzătură de pe cal, fiindcă se afla într-o stare bahică avansată) vine la mănăstirea unde vieţuiesc – între alţii – Andrei Rubliov, Danil şi Kiril. Are misiunea să-l vestească pe Andrei că renumitul pictor de icoane, Teofan Grecul, doreşte să–l ia ucenic. Kiril, dezamăgit că nu fusese el alesul (fiindcă, viclean, încercase să intre el în graţiile lui Teofan) pleacă „în lume” acuzându-şi fraţii călugări de corupţie şi citând episodul izgonirii negustorilor din templu de către Iisus. Vindecat de viaţa „din lume” se va reîntoarce la obştea mănăstirii în genunchi, cerând milă şi îndurare. Stareţul, care-i cunoaşte vorba iscusită, îi primeşte pocăinţa şi-i dă canon să copieze Scripturile de 15 ori. Nota bene: pe atunci nu exista nici tiparul şi nci...xerox-ul. Ce se întâmplă însă cu Andrei? Merge la fratele său de chilie, Danil, şi-l întreabă dacă e gata de plecare. Acesta, orgolios, îi spune că nu pleacă nicăieri. „Cum o să merg singur?” – răspunde mirat Andrei. „Cum ştii.” – i-o retează Danil, dojenindu-l pentru faptul că atunci când i s-a propus să meargă la Teofan, nu a catadicsit să spună că nu merge fără el. Îi urează drum bun şi adaugă: „E destul de lucru la mănăstire şi fără tine.” Câteva ceasuri mai târziu, Andrei se strecoară în celula pe care o împarte cu Danil (care citea din Scripturi, la lumânare) şi îi cere să-i primească spovednia, spunând (în timp ce-şi şterge o lacrimă de la ochi): „Nu pot pleca singur, am învăţat să vadă lumea cu ochii tăi, să aud cu urechile tale...” – frumoase cuvinte pentru a exprima starea de comuniune, de frăţietate. Danil este şi el impresionat de sinceritatea spovedaniei şi a căinţei lui Andrei şi îl încurajează: „Du-te prostuţule şi pictează, dacă s-a ivit această mare ocazie. Sunt mândru de tine. Adineauri m-a înşelat diavolul şi pe mine. Du-te liniştit.” Andrei dă să-i sărute mâna părintelui său duhovnicesc, iar Kiril deschide uşa pentru a-i vesti că-şi „ia lumea-n cap”. Cu inima zdrobită şi vărsare de lacrimi diavolul a fost zdrobit. Pe toţi trei însă – pe Andrei, Danil şi Kiril - îi uneşte puterea supraomenească de a-şi cere iertare, de a restaura – uneori cu îndelungă răbdare – firea căzută a omului, de a parcurge drumul de la διάβολος (de unde şi diavol cel ce desparte) la σύμβολο (de unde şi simbol, cel ce uneşte).

Our mutual friend

Theodor se împrieteneşte pe zi ce trece cu alfabetul Braille, cu cifrele (dar mai are până să deprindă sensul abstract al numerelor), cu figurile geometrice elementare, cu disciplina unei ore de curs etc., under the supervision of his would-be teacher. După o scurtă întrevedere cu amicul OC (al cărui zel pravoslavnic îmi aminteşte – painfully enough - de propriile mele elanuri ortodoxiste de acum zece ani, când aveam sentimentul că descopăr „dreapta credinţă” şi ale cărui convingeri „fundamentaliste”, „ortodoxe”, „dogmatice” îmi provoacă – sometimes in a disturbing way, but that’s my fault – reconsiderarea terminologiei pe care o folosesc în ce priveşte duhovnicia) am cumpărat, de la un corner shop, ultimele ingrediente culinare pentru cina la care i-am avut invitaţi pe DSD. Am ajuns la porţiile noastre de spaghetti cu aubergines, corjettes, tomatoes, peppers, onion, cream, spices, Parmesan cheese atunci când se răciseră deja (fiindcă am lăsat copiii să mănânce primii, iar noi ne-am întins la vorbă), după care am savurat – la o ceaşcă de English tea - îngheţata gătită de S. D este primul meu dascăl de muzică electronică internaţională, el fiind cel care, pe când eram adolescenţi, mi i-a descoperit pe Jean Michel Jarre (pe care ne gândim să-l vedem live în concert la Bucureşti, în toamnă), Vangelis, Tomita, Pet Shop Boys, Enya. Am apucat să vizionăm cu toţii scurt-metrajul genial realizat de Cristi Mungiu în anul 2000, Zapping – uluitor la fiecare vizionare, cu atât mai mult cu cât noile generaţii pierd ireversibil contactul cu cuvântul scris (cu cărţile), datorită bombardamentului vizual (televizor, internet etc.). Ne-am amintit că astăzi (16 iulie), în timp ce stam de vorbă, se împlineau patruzeci de ani de la naşterea prietenului nostru comun (am fost toţi trei într-o neuitată excursie în Munţii Parâng, în 1988), Ovidiu Roateş – may his soul rest in peace. Ovidiu s-a despărţit de această lume (în, cred, 1993) asemenea lui Gibarian din Solyaris şi haiducului interpretat de Claudiu Bleonţ în Dreptate lanţuri, film pe care l-am vizionat împreună în primăvara lui 1985, la fostul cinema timişorean Constructorul, devenit - prin 1992 - clubul de striptease May Day. Deh, clasa muncitoare din societatea consumistă construieşte nu doar barăci şi blocuri, ci şi plăceri fierbinţi...

Nostos

Pios, eu? În URSS a fi credincios este un delict pentru care eşti persecutat. Dar eu cred în Dumnezeu, ca mulţi oameni în URSS, şi într-un mod mult mai puţin convenţional decât în pretinsa voastră sfântă Italie. Tocmai pentru că am fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, port în mine această capacitate de a crea. Un talent pe care eu trebuie ă-l însuţesc. Acum noi nu acordăm nicio atenţie dezvoltării sufletului. Ne înfundăm în materialitate ca muştele în miere. Ne îndopăm cu ea. Totuşi, oare progresul merge într-un sens bun? Dacă comparăm numărul victimelor Inchiziţiei cu cel al lagărelor de concentrare, s-ar spune că Inchiziţia a reprezentat o vârstă de aur. Ne place să dăm lecţii, în timp ce ne iertăm nouă înşine cele mai grave păcate...Filmul meu, Nostalghia, exprimă această sete de spiritualitate. Dar, în rusă, „nostalghia” este o boală mortală. (Andrei Tarkovski - Le Figaro-Magazine, 1984)

MY TOP TEN FILM RO ante-1989

Dilema Veche publică un sondaj de opinie în rândul criticilor de film: Vechiul nostru cinema – Ce salvăm din filmul nostru ante-1989? Găsesc – printre unele răspunsuri puerile – şi câteva mărturii sincere şi, cred eu, fair enough despre filmele acelei perioade: Cristina Corciovescu, Iulia Blaga, Valerian Sava, Cristi Puiu. Mi se pare totuşi că au fost omise în mod voit unele titluri meritorii, datorită antipatiei faţă de autorii (regizorii) cu pricina. Am rămas, dintre toate articolele parcurse, cu impresiile Iuliei Blaga: „România a avut înainte de '89 vreo cinci-şase regizori importanţi, dintre care: doi au murit după ce au făcut puţine filme şi, ori s-au prăpădit în floarea vîrstei (Alexandru Tatos), ori au murit în exil, cu opera mai mult sau mai puţin în proiect, oricum nedesăvîrşită (Mircea Săucan). Doi au continuat să facă filme şi după decembrie '89, dar şi-au pierdut vîna şi n-au putut rezista schimbării de paradigmă (Mircea Daneliuc, Dan Piţa). Unul virase de mult spre regia de teatru şi abandonase definitiv filmul (Liviu Ciulei). Un altul a revenit din exil şi a descoperit avantajele coproducţiei, colaborarea cu televiziunile străine determinându-l să facă filme mai comerciale, accesibile pe micul ecran, în detrimentul filmelor de autor de altădată (Radu Gabrea). Un altul a murit şi el prematur, după ce după '90 motorul său a mers în ralanti (Mircea Veroiu). Altul a continuat să facă filme, dar nu a ajuns la nivelul de altădată, atins cu Moromeţii (Stere Gulea). Unul singur a continuat să se menţină "pe val" şi să facă, în coproducţie, filme competitive, deşi nici el nu a reuşit să egaleze valoarea Reconstituirii (Lucian Pintilie).” Sunt total de acord cu ea şi când scrie: „La o privire fugară, cinematografia română de dinainte de '89 stă în titluri, nu în autori, şi într-o hartă imaginară a ceea ce ar fi putut fi dacă... Nu există o cinematografie de autor pentru că majoritatea regizorilor sînt (dacă sînt) memorabili prin unul, două filme. (Mi-a plăcut La capătul liniei, de pildă, dar nu l-am regăsit pe Dinu Tănase în celelalte pelicule ale sale.) Marii regizori de altădată au trecut graniţa din '89 încurcîndu-se între limbaje hiperalegorice şi isterii postdecembriste. N-au reuşit să-şi găsească un nou limbaj, dacă celălalt s-a dovedit superfluu (deşi mă gîndesc că un artist adevărat ar trebui să fie egal cu sine, indiferent de epocă). Nici măcar Sergiu Nicolaescu nu mai e ce-a fost.” Vinovaţii? „Deceniile de film românesc de pînă în 1990 par azi triste şi uscate. Din sutele, miile de filme produse de casele de producţie de la Buftea nu se cerne decît extrem de puţin. Nu cred că poţi să arunci vina doar în cîrca cineaştilor, dar nici să învinuieşti cu totul sistemul.” O privire fugară asupra vârfurilor: „Mircea Săucan s-a îmbolnăvit literalmente de pe urma genezelor traumatizante ale filmelor sale şi doar emigrarea în Israel i-a permis să mai trăiască liniştit 16 ani. Sergiu Nicolaescu, cu o popularitate care depăşeşte epocile, a continuat să lege film după film şi să fie încă apreciat de mulţi spectatori ca unul dintre marii cineaşti români. Filmele sale au fost trecute pe DVD şi comercializate cu succes, în vreme ce adevăraţii cineaşti care au făcut 4-5 filme chinuite sînt în continuare de nişă. Mai grav e că există chiar public tînăr care prizează filmele lui Sergiu Nicolaescu rupîndu-l de contextul epocii, luîndu-l ca pe un autor de filme populare, fără a sesiza manipularea ale cărei victime sînt, aşa cum au fost şi spectatorii din vremea respectivă. Dar chestia cu gusturile spectatorilor e deja altă discuţie.”

Care ar fi un top 50 Film RO ante-1989 personal, alcătuit din titlurile (including some guilty pleasures) pe care le păstrez încă în memoria afectivă? Iată-le, alfabetic: Actorul şi sălbaticii (Marcus), Adela (Veroiu), Apa ca un bivol negru (Piţa-Veroiu etc.), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (Nicolaescu), Bietul Ioanide (Piţa), Casa dintre câmpuri (Tatos), Concurs (Piţa), Croaziera (Daneliuc), Cursa (Daneliuc), De ce trag clopotele, Mitică (Pintilie), De dragul tău, Anca (Nicolae), Dincolo de pod (Veroiu), Dreptate în lanţuri (Piţa), Duhul aurului (Piţa-Veroiu), Duminică la ora şase (Pintilie), Faleze de nisip (Piţa), Felix şi Otilia (Mihu), Filip cel bun (Piţa), Fructe de pădure (Tatos), Glissando (Daneliuc), Iacob (Daneliuc), Ilustrate cu flori de câmp (Blaier), Imposibila iubire (Vaeni), Întoarcerea din iad (Mărgineanu), La capătul liniei (Tănase), Lumina palidă a durerii (Mihu), Meandre (Săucan), Moara cu noroc (Iliu), Moara lui Califar (Marinescu), Moromeţii (Gulea), Nunta de piatră (Piţa-Veroiu), Ochi de urs (Gulea), O lacrimă de fată (Demian), O sută de lei (Săucan), Pas în doi (Piţa), Pădurea spânzuraţilor (Ciulei), Proba de microfon (Daneliuc), Prin cenuşa imperiului (Blaier), Răscoala (Mureşan), Rătăcire (Tatos), Reconstituirea (Pintilie), Să mori rănit din dragoste de viaţă (Veroiu), Scurtă istorie (Gopo), Secvenţe (Tatos), Semnul şarpelui (Veroiu), Sfârşitul nopţii (Veroiu), Singurătatea florilor (Constantinescu), Stop-cadru la masă (Pistiner), Tănase Scatiu (Piţa), Umbrele soarelui (Veroiu).

Top ten-ul meu Film RO ar arăta cam aşa (n-am văzut încă, din filmele cu patalama, Prea mic pentru un război atât de mare şi nici Dincolo de nisipuri, ambele de Radu Gabrea):

1. Meandre

2. O sută de lei

3. Concurs

4. Nunta de piatră

5. Moromeţii

6. Pădurea spânzuraţilor

7. Proba de microfon

8. Moara cu noroc

9. Reconstituirea

10.Pas în doi

Under suspicion

Exista, pe vremea partidului unic, o suspiciune generală draconică: fiecare se spiona pe fiecare, nu cumva să se strecoare „inamicul public nr.1” în cetatea „socialismului multilateral dezvoltat”. Astfel, ca „simplu cetăţean”, era strict interzis să ai relaţii cu străinii (mai ales cu „imperialiştii”), să îndrăzneşti să firimi că, de exemplu, clasa muncitoare din USA chiar trăieşte într-un fel de paradis, în comparaţie cu muncitorii din "raiul comunist". Era interzis să te apropii de graniţa de sud-vest a ţării, ca nu cumva să ai gânduri necurate şi să fugi la sârbi (sau la unguri) etc. Astăzi, când am ajuns aproape o colonie americană, asistăm la noi forme de suspiciune, de data aceasta din pricini religioase. Cultele îşi revendică, fiecare, ortodoxia infailibilă şi nu privesc cu ochi buni „spurcarea” prin amestecuri inter-confesionale. Desigur, cu excepţia ortodocşilor români „progresişti”, care - de la amvonul din Mecca lor (Catedrala Metropolitană din Timişoara) - sunt admirabil brainwashed cu ultimele decrete „ecumenice”, politically correct. Cu câteva zile în urmă, de sus de la stăpânire, Sinodul BOR dă sentinţe lipsite de echivoc, cerându-le enoriaşilor pravoslavnici să-şi vadă de parohiile lor şi să nu se mai adape de la alte culte. Asta în condiţiile în care nu prea se mai ştie care e specificul Ortodoxiei mult trâmbiţate şi mai ales unde anume se găseşte el nespurcat, autentic. De la zugrăvirea bisericilor după ultimele trenduri naturalist-romantice şi până la împodobirea lor înzorzonat-kitschoasă; de la sonorităţile cântărilor evlavioase (vai, străine de sobrietatea pasalitică rusească ori grecească) până la trecerea (cu a cui dezlegare?) la raşchetarea feţelor cuvioase din BOR şi odorizarea lor cu after shave (există destui preoţi pravoslavnici fără barbă, nu şi fără bărbi, din păcate) şi la stropirea pruncilor la botez (în locul întreitei scufundări) etc. infiltrarea elementelor de împrumut e tot mai greu de oprit. Şi tare mă tem că nici nu prea mai sunt cei care vor cu adevărat să li se opună. Chestiunea prezenţei icoanelor în spaţiile publice (şcoli, spitale etc.) ilustrează îndeaproape criza prin care trece BOR. Întrebarea care se pune – HR Patapievici a scris despre asta - e: Care icoane? Majoritatea reprezentărilor sunt jalnice, n-au nimic în comun cu frumuseţea icoanelor canonice, bizantine. Prezenţa lor în spaţiul public nu face decât să întreţină gustul pentru tot ce e dulceag, „pios”, „romantic”, de data asta cu parafa „sfinţeniei” şi, uneori, cu patalamaua „facerii de minuni” (aşa că la ce mai e nevoie de canon?).

O altă întrebare ce se pune este: cine anume – altcineva decât propria conştiinţă – poate să traseze, ca un fel de Big Brother, traiectorii de simţire şi purtare cu „neortodocşii”, liste arbitrare cu dos and don’ts, din dorinţa de „a păstra necoruptă învăţătura cea dreaptă? Cât de aproape am voie să mă situez (cu gândul, vorba sau fapta) de un „neortodox”, astfel ca să nu comit o infracţiune şi să nu încalc normele ortodoxe de conduită? Şi aici funcţionează principiul: cei de foarte sus, laţi în spate (vezi IPS NC) şi cei din zona fringe a BOR sunt cel mai puţin sancţionaţi pentru „liberalism” şi „erezie”.

Casă de toleranţă

Fragment din dialogul – imaginar – dintre Teofan Grecul şi Andrei Rubliov, aşa cum ni-l închipuie Tarkovski în filmul său, Andrei Rubliov: „Datorită păcatelor noastre - zice Teofan - răul ia faţă umană. A lupta împotriva răului înseamnă deci a lupta împotriva omenirii. Ne rămâne, aşadar, să ne zbatem între iertarea divină şi propriile remuşcări ale conştiinţei noastre vinovate.” Pământul ca o imensă casă de toleranţă – ce frumoasă idee! A dori să dai delete răului echivalează cu a pulveriza întreaga rasă omenească, virusată more or less de sindromul Guica (vezi capodopera lui Marin Preda, Moromeţii), de sindromul Hitler sau Stalin, de sindromul Down sau de sindromul up (de unde şi cuvântul upstart, sinonim cu snob, parvenit, arivist). De unde şi nevoia imperioasă de toleranţă, de suportare a răului şi, implicit, a oamenilor. Găsim aici, poate, şi tâlcul acelui Yes, rostit de Molly Bloom la finalul romanului Ulysses, de James Joyce. Profesori de toleranţă (dar şi tribuni ai intoleranţei) se găsesc la fiecare răscruce. Şi cum toleranţa 100%, ca şi toleranţa 0% nu există, nu ne rămâne decât să descoperim în noi acea credinţă nobilă, acel pisc pe care care aspiră să ajungă orice om şi pentru care unii aleg să trăiască şi să moară.

Un actor mare

Savuroasă cartea actorului Valentin Teodosiu – voice off la PRO TV: Un clovn pentru toate anotimpurile. Îmi amintesc de prima întâlnire cu el, pe pânza ecranului: era prin 1980, la premiera cu Ion. Îl juca pe Gheorghe. Apoi în 1984: Imposibila iubire, personajul „uriaşul Costică”, tot alături de Şerban Ionescu. Sau, episodic, în Umbrele soarelui, alături de Dragoş Pâslaru. Prin 1990 aveam să-l revăd în rolul Nicolae Iorga (rolul vieţii în film, până în prezent) din Drumeţ în calea lupilor, unde acelaşi Dragoş Pâslaru în juca pe Horia Sima. Sau, în filmele lui Mircea Daneliuc - Patul conjugal (1993), alături de Gheorghe Dinică şi Această lehamite (1994). Povesteşte Teodosiu următorul incident haios: „Jucam ping-pong cu Dan Micu în sala de repetiţie de la Nottara, împotriva lui Mălăele şi Dabija. Când a greşit, i-am spus: - Domnule Dan Micu, este inadmisibil, vă rog să nu mai greşiţi. Dan, exasperat de milioanele de domnul în sus, domnul în jos, zice: - Bă, băiatule. Ne cunoaştem de şase ani. Nu mă mai domni atâta. Zis şi făcut. La următoarea minge pe care o greşeşte îi spun: - Ce morţii mă-tii faci, mă? Eşti cretin? A rămas blocat.”

Sau faza când Dragoş Pâslaru îl interpreta pe Rică Venturiano în O noapte furtunoasă. Intră-n scenă şi-şi aminteşte doar „Angel radios”, se plimbă pe scenă de câteva ori, aleargă la sufleur şi-ntreabă disperat: „Cum e? Cum e?” Sufleurul: „Colosal, colosal!”

A blooming mind

Today I got this photo of Theodor biting from a lump of consecrated bread. Călin took it at Pentecost. I simply cannot forget Călin’s hilarious story telling about his Easter experience at Jerusalim this year. And, of course, our chat on favourite movies and directors, which we do seem to share.

Our GP sent us with Theodor to an orthopedist for a check up. We eventually made an appointment, saw a specialist, and here we are: the doctor said Theodor was fine. Both his feet and his spinal column were all right. We felt relieved.

Theodor is quite busy this days: morning training for his first year of school and piano lessons in the afternoon. Then play and sleep. And, of course, music, music, music. And walking. His mind is getting more and more organized and sharp. If only we learned to be the parents he fully deserves...Recently he wanted me to recite for him the short poem by Blaga about the ages of man: The child is laughing: „My wisdom and my love is the game!” / The young man is singing: „My game and my wisdom is the love!” / The old man keeps the silent: „My love and my game is the wisdom.” When it rains he keeps asking: „Why is it raining? It is raining because God wanted so, isn’t it?” This is all very nice until the D-day when he begins asking other questions, too, such as: "Who is God?" or "Where is God?" or "Where isn't God?" A working method and a living framework (context) might hopefully help him to find life-giving answers and to avoid death-bringing questions. Only time will tell...

Oliver Story

Am încheiat lectura unei cărţi: Touching Heaven. Discovering Orthodox Christianity on the Island of Valaam, de John Oliver - încă o cronică a descoperirii Ortodoxiei de către un „heterodox”, asemenea celor scrise de Franky Schaeffer (Dancing Alone) şi Carl Carlton (The Way). Parcă la Oliver reconsiderarea trecutului „ante-Ortodox” nu e atât de vehement-polemică. Întâlnirea sa cu mediul monahal (pe atunci în plină reconstrucţie, după anii de prigoană comunistă) de la Valaam i-a dat un boost nevoii de schimbare şi de aflare a propriei identiteţi (rootedness). Surprinzător de sincer este episodul coming home. După trei săptămâni de asprime, de nevoinţe duhovniceşti şi fizice, după acest curs intensiv de „ortopraxis”, Oliver se întoarce în America. Încă de pe aeroport, pe când se afla într-o escală în Helskinki, a început să piardă lupta cu tentaţiile „confortului ocţidental”: dă iama-n rafturile cu ciocolată, se ghiftuie cu mâncăruri care de care mai delicioase, îşi cumpără şi citeşte ziare. Ajuns acasă e tentat să folosească maşina personală întotdeauna când merge la cumpărături, să frecventeze cât mai des lanţurile de magazine din cartier, să meargă la plajă unde, vrând-nevrând, îşi alimentează poftele cu siluete îmbrăcate - sumar - „la limita legalităţii”. După tot acest huzur (sau concomitent cu el) gândul îi zboară însă înapoi la Valaam, unde mâncarea era mizerabilă (zice el), dar ştiai să preţuieşti ceasul cinei şi unde monahii – fiinţe care nu-şi îngăduie să umble despuiaţi - se luptă să-şi canalizeze energiile spre „lucruri folositoare”.

Oricum, demersul autorului – de a descoperi (si trăi) tainele Ortodoxiei, de a afla valoarea pâinii câştigate prin trudă, de a fi „monah pentru o zi”, de a găsi un echilibru între acţiune şi contemplaţie, de a înţelege valoarea clipei prezente – este vrednic de luat în considerare. Mai departe însă, fiecare îşi acordă trăirea duhovnicească la oazele de frumuseţe şi omenie din ritmurile discorcentante ale (post)modernităţii după puterile sale.

Din puţul gândirii

Ev.Z citează sursa ziare.com, care a publicat câteva din perlele elevilor români de la Bacalaureatul acestui an: „În cunoscuta baladă Mioriţa, sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare, şi un cioban care şochează prin prostia lui. (...) Toma Alimoş era viteaz pentru că cu o mână conducea calul, cu o mână îşi ţinea maţele şi cu o mână se bătea cu Manea. (...) Inima este împărţită în două atricule şi două testicule. (...) Lăpuşneanu s-a ţinut de cuvânt când a zis «De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!». Dovadă că azi cel mai întâlnit nume este Popescu. (...) Zoe şi Tipătescu se iubeau pe la spate. (...) Ion Creangă s-a născut între anii 1887-1889.(...) Împăratul avea o grădină şi în fund un măr. (...) Moromete făcea pârtie pe salcâm ca să se dea cu sania. (...) Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic în viaţa lui.“ Comisia Europenă – se spune acolo - a dat publicităţii un raport privind progresele înregistrate în domeniile educaţiei şi formării profesionale. Astfel, potrivit studiului prezentat de CE, România şi Bulgaria sunt pe ultimul loc, cu un procentaj de 50 la sută din totalul adolescenţilor în vârstă de 15 ani cu performanţe slabe în a citi şi înţelege un text, urmate de Grecia cu 27,7 la sută, Italia 26,4 la sută şi Spania 25,7 la sută. Concluzia editorialului: Pur şi simplu, toate guvernele postdecembriste şi-au bătut joc de învăţământ. Profesorii şi dacălii au devenit nişte paria ai societăţii, iar fiecare ministru şi-a propus o reformă, debusolând şi mai mult sistemul. La acestea se adaugă, bineînţeles, şi delăsarea elevilor, care nu mai au efectiv modele. La ce să înveţi, când ai drept idol vreun fotbalist sau un Gigi Becali? Ce rost are să-ţi toceşti coatele pe băncile şcolii, când poţi vinde o parcelă de pământ sau să ai noroc precum Monica Columbeanu?

Sacred diet

Another visit to the Ukrainian church. I like that place for not being crowded, for the singing, for the priest’s sermon uttered in a funny Romanian, for some Byzantine icons I choose to look at during the service. Today one of those pious women (who can be found in any congregation) told us to attend the Liturgy regularly for seven weeks in a row. She also recommended Theodor a kind of "sacred diet" – the Eucharist - every time he attends the Liturgy, having the Holy Gifts touch his head. She has firm confidence that Theodor will get better - in what way she didn’t say – provided we do as she said. Of course, she added that she was talking "in Jesus’ name". I do intend to go there on Sundays this summer (when we are in town) anyway, but I must admit that I do not expect much in return. The only thing I do expect from myself is more self-discipline. Today’s sermon focused on the tension between “godly people and the world”, who hates them: “If the world hates you, know that they had earlier hated me; the disciple is not above his master. I chose you from the world; therefore the world hates you.” It’s always been like that, hasn’t it? Uncompromising men and women have always been in trouble with the world. Bunuel’s Nazarin, Bresson’s Diary of a Country Priest, Tarkovsky’s Andrei Roublev, Stalker, Nostalghia, Offret are but a few masterpieces of the cinema that support this thesis.

We had lunch at my mother’s and later on we went to the (former) Synagogue, where The French Cultural Centre gave a concert (Salieri: Armonia per un tempio della Notte; Mozart / Josef Triebensee: Variaţiuni pe o temă din Don Giovanni; Franz Krommer: Partita în Fa major, op. 56) conducted by Eric Baude (The FCC’s current manager). The location is in ruins, but one can’t help visualising all those religious services that were once held there. Now, under the jurisdiction of the City Hall of Timişoara, this historic building is being repaired.

Our Metropolitan’s name has come back again to the lips of ultra-Orthodox priests who put it under a sort of “embargo” for a few weeks, until the Synod of ROC (Romanian Orthodox Church) pardoned him, once he admitted he was wrong. Funny enough, his repentance (or lip service) disappointed the pro-Catholic team, as they blame him now for inconsistence. Thus, his act of “brotherly love” - when he partook the Eucharist in a newly planted Greek-Orthodox Church – created confusion in both sides who keep blaming him for inconsistency and lack of integrity.

Consonance & dissonance

Today we met CAD and they drove us to a show room with fancy cars and tempting models. Why is it that some people are afraid of driving? Can this fear be overcome? Or is it a hopeless mental attitude?...Yesterday I just mentioned a car accident (slippery road, inexperienced driver, other unknown reasons) that occurred last year: a former student of mine was driving a car and crashed into a tree. The driver was also one of MM’s best friends. Sudden and violent deaths have always left me speechless.

We listened to some recent compositions by Adrian Enescu and are looking forward to listening them on a CD later this year. I talked to him quite a lot today (on the phone). Consonant music vs. dissonant music, the role of the artist/creator: a "filter" who sort of remixes old themes and rearranges old patterns under a new shape, parallel stories behind the scenes, tolerance as a necessary condition for the survival of mankind – were all among our topics today…I remember meeting him for the first time, twenty years ago. It was just days before I joined the army and was ecstatic to meet the man who paved my way to Music. Not pestering me, not preaching and not forcing me into it. I had just listened to his soundtracks, to his pop & jazz tunes, and - last but not least - to his electronic music and was fascinated to discover the universe of sounds he created. We’ve been in touch for twenty years now and still enjoy sharing thoughts. Looking back to the interviews he gave in some magazines I can’t help remembering one sentence of his I'll always cherish: he said there that he considered Tarkovsky’s movies of crucial importance as far as the soundtrack was concerned. Of course, there have been many brilliant soundtracks, tunes, albums, films, artists, etc. Yet, there is one alone that can be called crucial. Among many important and meaningful artists, he chose the one who was to become The One for me as well. Tarkovsky’s consistence and nostalghia for values which seem to have been lost and forgotten has been the axis mundi that helps me understand better – through the cinematic language – who I want to be.

Brief encounter

From time to time a former student gives his former teacher a wonderful present: a very enjoyable time spent together. Today I met MM (whose first name can be translated as “God is with us”) – by far the most brilliant and hardworking student of his generation (at the high school where I teach), whose interests in art (music, literature), philosophy, foreign languages, and politics overshadow the intellectual horizon of many young people of his age. We chatted for about nine hours about various topics, from his – currently in progress – PhD (on international relations) to cultural events in our city, from old common friends to international cuisine, from Romanian pop music of the 1970s & 1980s to Patricia Petibon and Terry Callier, etc. In the afternoon we attended a symphonic concert (held at the Catholic Dome), where we listened to Mozart’s Sonata KW 361 for various instruments. We were lucky, as there was no rock concert on the stage set up in the square outside the church. In summer there are noisy concerts in that square, irrespective of what is going on in the nearby churches, or houses, who have to put up with the loud music or noisy rhythms. When the music was over we had dinner in an Italian restaurant and then walked to the tram station. Such an encounter can make a teacher feel rich; it is a pleasant feeling you only experience as a teacher (or an ex-teacher). Meeting him today made me realize how much I miss having students like him. He’s one in a thousand indeed.

Return to innocence

Leafing through an interesting booklet (by Bruce Stewart) on my first literary ecstasy - Irish genius writer James Joyce - I read this statement (which can be found in his Letters) attributed to the author of Ulysses and Finnegan’s Wake – then a melancholic person, doubting if “anything lies ahead of us except ruin”…I cannot help marvelling at how great people, great artists end up – almost unmistakably – as pathetic or even deplorable human beings whose access to innocence seems forever banned. Joyce’s daughter, Lucia (who spent most of her life in an asylum for people suffering from mental diseases) is said to have received the news of her father’s death “with all the marks of his condition and a curious echo of Joyce’s theme in his last book, saying, ‘What is he doing under the ground, that idiot? When will he decide to come out? He’s watching us all the time’”…How far an end from the serenity of the dying old man in Dovzhenko’s silent masterpiece, Zemljia / Earth (a movie released in 1930), who dies peacefully, surrounded by the whole village, next to a toddler and a heap of apples. The video Return to Innocence by Enigma was to use the same kind of poetic images - with MTV-like overtones, of course.

Funny enough, Tarkovsky’s hero in his last opus, Offret / Sacrifice (1985) ends up in a van that takes him to hospital after he has set his house on fire. But then, this (almost) Bergmanesque movie does not finish before the main character’s son performs his duty with religiosity: observing his father’s ‘canon’, the young boy waters a withered tree until it miraculously comes to life again. Then he rests under the tree and says: “’In the beginning was the Word' ... Why is that, Papa?" Thus, Tarkovsky’s light and beauty prevailed upon “the heart of darkness” and the meanders of this age. Because “beauty can save the world” (said Dostoevsky), and the director of Andrei Roublev lived by this adage. Until his last breath.

Mephisto

So, the Assembly of BOR (Romanian Orthodox Church) summoned to judge upon the controversial (even “heretical”) ways of two Orthodox bishops - one for having taken the Eucharist in a Greek-Orthodox Church (because he pathetically "fell for the spirit of brotherhood existing in that church at the time of its inaugural service" – some journalists said afterwards that now we have the EMO spirit penetrating the church), and the other for having consecrated the water together with a Non-Orthodox, at Theophany. There has been much rumour among (“practising” and “nominal”) Christians – both within BOR and outside its boundaries. The dice were cast yesterday: both bishops were pardoned as they repented. Only God can tell whether these slippery hierarchs were paying a lip service or not when they admitted their error and acknowledged their crimes. They were given an ultimatum and that’s it. I’m afraid the fuss among the ultra-Orthodox will not stop that easily.

This incident reminds me of a funny short movie (a kind of a studio – rather than live - stand up comedy), called Mephisto, starring Toma Caragiu - the great Romanian actor who died during the 1977 earthquake. At the end of his part he tells us about a football match between Heaven and Hell. Of course, the best players are in Heaven’s team – he says. But the referees …For the time being, in most of day to day matters, it is the referee who rules. I’m afraid that, in yesterday’s assembly of BOR, the dice had long been cast. Only a naïve person could wait for whatever ecclesiastical law to do justice. Wonderful verses from the Bible were soon found to support the judges' sentence, as – they say – God wants the sinner’s repentance, not his punishment and death. The other team (the ultra-Orthodox hardliners) claim that heresy and sin brings its own reward, therefore the two bishops must be excommunicated. In fact, they say, by what they did, they excommunicated themselves anyway. On the other hand, when there are no star bishops to be defended (as it happened recently), the clergy do overcharge ordinary communicants with canons, rules, bribes, and punishments. So, it all depends on what and who is at stake. The truth and the execution of the law (however vital) can wait…

Comfort

A former student of mine – VS, a bright one – visited me and we watched a film together. I sort of introduced him to world cinema, thanks to his enthusiasm. That happened about four years ago. He was very keen to attend the film screenings I organized in town (at a central and cosy bookstore) and took up the habit of having an interest in film as art. Well, I suggested we should watch Andrei Roublev by Tarkovski as he missed it two years ago, when he last had the opportunity to see it. Besides, he has recently developed an interest in doing a paper on the influence of religious icons on the spirit of men. He has to follow a psychological approach in it, given the profile of his academic training. Anyway, I said – half jokingly - it was high time he watched essential cinema and, without hesitation, he knew what I had in mind: It isn’t Roublev the film you want us to watch today, is it? I took the chance and said it was, actually. I really missed watching this masterpiece again. And, as always, I thoroughly enjoyed it. As a bonus, this time I watched it I felt that I am not missing anything by not watching contemporary cinema - just the opposite. V had a good point when he identified a meaning in the last scene which I didn’t: earlier in the film Boris (the bell caster) had mocked Roublev for having pity for a boy who was being whipped for his reluctance to work, and told him to go and comfort the boy, as that is what monks are for; at the end of the movie, Boris weeps after the victory of the bell casting: he succeeded in “engineering” the whole process, even no one had taught him the secret of bell casting (his father had been a bell caster, but he died without passing the secret of his craft to his son). The whole world is happy, yet he feels angry with his late father who never taught him the secret…Roublev – the great icon painter - then gives up his vow of silence (he hasn’t spoken to a human soul for ten years) and says: Rejoice, you have made all these people happy!…Let’s work together from now on: you will cast bells and I will paint icons! …The one who mocked at the monks’ mission (consoling miserable people) is now being comforted by a monk. Pride melts into humility.

Later on this day VS asks me how can one transform his hesitation into strength of character and determination, for example when one has to fall out of a consuming relationship – if I got it right. What exactly makes a man firm in his decision? I dared to say: prayer. My reply was to meet the bullets of mockery my friend and former student fired at the word – very old fashioned and bizarre indeed - I used…Boris’ bravery is - once again - reincarnated in this defiant young man. Tarkovski’s dilemmas (one of them being: there is no salvation outside prayer, yet mankind does not now how to pray any longer) have – once again - transcended the screen.

Top priority

Azi am fost – cu OB – la biserica ucrainiană din TM. Theodor a stat, aşa cum îi spunem mereu: smirnă. Cu o lumânare în mână l-am dus în faţa altarului să se împărtăşească. Mai era acolo o fetiţă cu vreo doi ani mai mică decât el şi mama ei, de la care am luat lumină pentru lumânare. Cântările liturgice din limba ucrainiană mi-au amintit de sound-ul inconfundabil al filmului – extraordinar şi el - Umbrele strămoşilor uitaţi, de Serghei Paradjanov. Predica (în limba română) a dezvoltat ideea evanghelică din Matei referitoare la căutarea împărăţiei cerurilor (ca top priority), la grijile zilnice („Therefore I tell you, do not be anxious about your life, what you shall eat or what you shall drink, nor about your body, what you shall put on. Is not life more than food and the body more than clothing? Look at the birds of the air: they neither sow nor reap nor gather into barns, and yet your heavenly Father feeds them. Are you not of more value than they? And which of you by being anxious can add one cubit to his span of life? And why are you anxious about clothing? Consider the lilies of the field, how they grow; they neither toil nor spin; yet I tell you, even Solomon in all his glory was not arrayed like one of these. But if God so clothes the grass of the field, which today is alive and tomorrow is thrown into the oven, will he not much more clothe you, O men of little faith? Therefore do not be anxious, saying, 'What shall we eat?' or 'What shall we drink?' or 'What shall we wear? For the Gentiles seek all these things; and your heavenly Father knows you need them all. But seek first his kingdom and his righteousness, and all these things shall be yours as well.") şi... workaholism. A fost o atmosferă vie, în ciuda reprezentărilor picturale, străine de orice program iconografic coerent, sobru – şi nu mă refer acum la o catapeteasmă a cărei trade mark să fie Sorin Dumitrescu ori Andrei Rubliov. Cred că mi-ar plăcea să ne mai întoarcem la această bisericuţă. Oferta din oraş nu e mare, mănăstirea Şinca Veche e departe, aşa că – până-n toamnă, când se redeschide capela de la liceu – n-avem de ales.

Seara ne-am întâlnit cu Tatiana şi Claudiu la Casa cu flori - the coolest restaurant in town. A fost o reîntâlnire de suflet în care, toţi patru, am pus ţara la cale în ce priveşte povestea lor (şi chiar a noastră) ce va începe – oficial – în ziua când este comemorată (după calendarul gregorian) Revoluţia bolşevică din Rusia: 8 noiembrie 2008. Heaven bless them and may it bless us all!

Virgo

În capitolul intitulat Chastity (din cartea Touching Heaven. Discovering Orthodox Christianity on the Island of Valaam) John Oliver se referă la bombardarea vizuală tulburătoare la care a fost supus - după întoarcerea din pelerinajul său în Rusia, la mănăstirea Valaam – atunci când s-a dus la plajă, undeva în Florida. Va fi văzut, de bună seamă, trupuri despuiate, nudity şi neorânduială cât cuprinde...Urmează momentul de autoanaliză: „Sunt ferm convins că am necinstit atât virtutea fecioriei, deoarece mi-am separat credinţa de pofta trupească, cât şi practicarea sărăciei, pentru că am dorit cu înfocare. Bineînţeles că acum înţeleg foarte bine de ce un monah nu trăieşte pe plajă. Acele ziduri înalte de beton ale Valaamului sunt menite atât să păstreze virtutea, cât şi să ţină departe intruşii.” „Dau peste o poveste zguduitoare, dar totodată plăcută.” – mai scrie John Oliver narând în continuare o secvenţă din Vieţile Sfinţilor despre un caz de „nebunie întru Hristos” şi de apărare a integrităţii: „Fecioria, aşa cum apare ea în vieţile celor neprihăniţi, nu este o însuşire obişnuită. Mulţi sfinţi au acordat o aşa de mare importanţă acestei virtuţi, încât şi-au dat viaţa pentru a o păstra. Din rândul sfintelor „muceniţe şi fecioare”, face parte şi Sfânta Eufrasia din Nicomidia. Sfânta Eufrasia s-a născut într-o familie înstărită. A trăit în secolul al III-lea, în cetatea Nicomidiei, în vremea împărăţiei lui Maximian, prigonitor al creştinilor. Era vestită ca femeie înţeleaptă şi creştină adevărată. Lumea a aflat că este fecioară, cu toate că ea încerca, smerită, să tăinuiască acest lucru. Încercând să o ruşineze şi să zădărnicească influenţa pe care o avea asupra oamenilor această femeie sfântă, autorităţile au arestat-o şi au silit-o să se lepede de credinţa în Hristos şi să aducă jertfe idolilor. Dar, deşi torturată cumplit, Eufrasia a rămas neînduplecată. Autorităţile au schimbat atunci strategia. S-au gândit să lovească în virtutea care îi era cea mai dragă: fecioria. Pentru Eufrasia, fecioria era un mod de viaţă, iar fecioria trupească era o dovadă tainică a acestui lucru. Fiind dată în mâinile unui barbar pentru a fi batjocorită, Eufrasia s-a rugat ca Dumnezeu să-i dea înţelepciune în aceste momente grele şi să-i păstreze fecioria neîntinată. Ea a făcut un târg înţelept cu duşmanul ei. Dacă el nu o viola, ea îi va da o loţiune specială, care îl va face de neînvins în lupte. Eufrasia i-a mai spus că, dacă va bea din această loţiune, nicio sabie nu-l va atinge. Şi, pentru a-i dovedi pe loc eficacitatea loţiunii, l-a convins pe barbar să facă un experiment pe propriul ei gât. Astfel, după ce a înghiţit puţin din acea loţiune, Eufrasia s-a întins pe spate. Barbarul şi-a luat avânt, a dus sabia la gatul fecioarei, iar capul Eufrasiei a căzut la pământ.”