Like a child

Mă uit la Theodor, la felul în care se apropie de cei blânzi şi se îndepărtează de cei cu o voce puternică, autoritară. Ca şi cum ar intui bunătatea celui/celei care i se adresează cu blândeţe, pe un ton calm. Am observat că întotdeauna ascultă de mine atunci când îi vorbesc calm. Acest fel de rostire e, pe cât de firesc, pe atât de uitat şi de anevoios de regăsit, odată ce ne-am obişnuit să ne răstim unii la alţii, să fim aprigi şi iuţi la mânie.
Una din bucuriile pe care mi le aduc zilele Crăciunului 2008 a fost şi apariţia, pe CD a primelor albume de vinil ale lui Mircea Baniciu. Sound îmbunătăţit, aceleaşi orchestraţii (Doru Apreotesei & Post Scriptum, Dan Bădulescu şi Doru Căplescu). Crăciunul, prilej pentru om – aşa cum ne scrie Pr. Valerian - de „naştere dumnezeiască”, e şi un nou „început de drum” întru refacerea legăturilor fireşti între sine şi sine, între sine şi lume. Vederea acestui „nou început” o putem desluşi însă doar cu ochii sufletului. Aici, ochii biologici nu ne sunt de niciun folos. Acesta e handicapul (fără ghilimele) pe care-l purtăm, noi cei cu ochiul biologic deschis mereu în afară: graba cu care vedem paiul din ochiul aproapelui, nepăsători la bârna din ochii noştri. Dar puţin ne pasă. Ritmurile grăbite sluţesc fără milă pe copilul din noi şi ne transformă implacabil într-o gloată de cinici incurabili. Unii dintre noi, e drept, mai păstrează ca pe o comoară de mare preţ (în sens figurat sau – în cazul celor ce-şi capitalizează şi contabilizează emoţia - chiar propriu) nostalgia începuturilor şi a „paradisului pierdut”, despre care cântă Mircea Baniciu în La-nceput de drum - varianta orchestrală a lui Doru Căplescu (versuri de Dan Verona), de pe albumul Secunda 1..

P.S. Când credeam şi noi că micro-stagiunea de concerte a lui Theodor s-a închis, a mai urmat un bonus. Am dorit foarte tare să mergem la un concert de colinde susţinut de Corul Filarmonicii „Banatul”. Şi-am mers. Între timp, de la şcoala lui Theodor am primit, telefonic, invitaţia de a participa la acest concert (la care oricum ne-am propus să mergem) pentru că se vor da premii (sponzoritate de nişte influente cluburi de afaceri timişorene) unor copii. La intrare ne-am întâlnit cu directorul Filarmonicii. L-a recunoscut pe Theodor şi l-a invitat hodoronc-tronc să oficieze ceremonia de preluare a unui fel de ştafetă (conţinând „lumină de la Bethleem”) pentru a o răspândi apoi la sute de lumânări ce se aflau în sală şi în holul Filarmonicii. Este – ni se spune – al cincilea an în care directorul acestei instituţii actualizează tradiţia „ştafetei de lumină”. Apoi l-a întrebat pe Theodor dacă vrea să cânte la pian. Şi a cântat onorabil – încurajat de spectatori, care au aplaudat în timpul refrenului - cele două colinde pe care le-a interpretat (duminică şi luni) la Operă.

Limelight - part deux

Şi a fost şi ziua a doua de concert, unde Theodor a interpretat colindele Florile dalbe & Dom'-Dom'. Seara, ploaie şi frig. Pe scenă, Theodor s-a descurcat admirabil. A mers şnur. Cu vreo câteva clipe înainte de a termina cel de-al doilea colind, s-a produs un efect de microfonie şi atunci a ezitat să vadă ce se-ntâmplă. În rest a fost foarte OK totul. Fără trac, fără emoţii. A primit şi ieri o floare (un trandafir alb). Cu o zi în urmă primise un crin alb. Tot Ada (căreia îi datorăm prezenţa lui Theodor în concert, pentru că a citit articolul din Adevărul, apărut datorită ideii prof. lui de pian, Mihai Jereb) l-a luat de mână şi l-a dus pe scenă pentru ieşirea la rampă de la final. Au venit mulţi prieteni, rude etc. să-l vadă. La întoarcere ne-au însoţit doi reporteri de la TVR. Au dorit să-l mai filmeze cântând la pianul de acasă pentru un o ştire ce va apărea, se pare, astă-seară. Apoi am cinat (în stil spaniol, adică very late in the evening) împreună cu Claudiu şi Tatiana.
Prin presă diverse articole, multe preluate de la alte surse. Pe parcurs, inevitabil, cele spuse de noi se pierd sau se răstălmăcesc, pentru a cadra cu profilul publicaţiei (de ex. Can-can). All in all a fost o experienţă interesantă, folositoare, pozitivă. Un cert pas înainte faţă de prima apariţie publică a lui Theodor de anul trecut, când a izbucnit în râs de câteva ori şi cânta la orga doar cu o mână. Acum a cântat cu ambele mâini şi a fost mai serios (dar nu crispat), iar veselia lui n-a fost exagerată. Şi-a spus cuvântul şi „milităria” învăţătorului său care l-a strunit mult de când au început să lucreze împreună (astă-vară).
După câteva săptămâni de tăcere, a sunat OC de la mănăstirea unde s-a retras pentru câteva zile să-l felicite pe (sau să ne felicite pentru) Theodor.

A thin red line

Duminică dimineaţa, trei ore (cam cât durează un film – pe care însă îl revăd mereu à bout de soufle - ca Andrei Rubliov) la Liturghia de la Poliţie. Uneori (nu azi), atunci când e alt preot slujitor (a kind of supplying priest), şi aici Liturghia e mai ritmată, mai dinamică şi durează doar o oră şi-un pic. Corul - care nazalizează în stil grecesc, cu modulaţii prelungite - contribuie şi el la dilatarea slujbei. Am rămas, ca întotdeauna, cu priveliştea – unică în urbe, egalată poate doar de catapeteasma de la capelă – a iconostasului din această bisericuţă de lemn, ce-şi aşteaptă o muzică pe măsură: mai limpede, mai puţin tărăgănată. S-a citit despre genealogia lui Iisus - a thin red line, indeed. Cifre cu valoare simbolic-persuasivă (ca-n Numeri), „fapte”, „dovezi” ca să creadă scepticii pentru a nu muri „în păcatele lor”. Lecţie de religie în toată regula. Din tot şirul de nume care-au fost pomenite l-am reţinut pe David (îmi amintesc, în Biblie, sublinierea repetată că David era un om drept şi bun, că n-a făcut nicio fărădelege, în afară de uciderea lui Urie, căruia i-a „suflat” femeia) şi pe Solomon, pe Rut (la care mă gândesc mai mult şi datorită filmului japonez Tokyo Monogatari), pe Zerubabel (am auzit de el într-un savuros text deuterocanonic). Apoi a urmat împărtăşirea lui Theodor, miruirea tuturor, anafura (tasty as always) şi, ca bonus, un pahar de colivă (tasty as well).

Euforie echilibrată şi gravitate artistică

După transpunerile pe DVD (în câteva versiuni) ale filmelor din seria Haiducii, Mărgelatu, B.D., Comisarii (şi a operei omnia de Sergiu Nicolaescu) a venit, iată, şi rândul Ardelenilor. Pentru că cele trei episoade - Profetul, aurul şi ardelenii, Pruncul, petrolul şi ardelenii de Dan Piţa şi Artista, dolarii şi ardelenii de Mircea Veroiu - asta sunt, înainte de toate, în contextul cinematografiei româneşti: o replică inteligentă şi cu dialoguri nostime, pline de savoare (scenarist: Titus Popovici, înlocuit la ultima parte a seriei de Francisc Munteanu) la adresa filmelor de serie, „de aventuri”, enumerate mai sus şi a altora asemenea. O demonstraţie despre cum se poate face un film de succes la box office cu profesionalism şi detaşare ironică faţă de poncifele genului (în acest caz) western.
Genericul celor trei filme adună importante nume de cineaşti care şi-au dat – anterior şi ulterior – măsura în creaţii cinematografice de referinţă. Actorii (Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Gheorghe Visu, Rodica Tapalagă, Mircea Albulescu, Marcel Iureş, Ioana Crăciunescu, Ştefan Iordache, Dragoş Pâslaru, Jean Constantin) vorbesc – unii dintre ei au vocea dublată la post sincron – engleza americană şi dau viaţă unor profeţi, actriţe sau bandiţi din acea mad, mad world pe unde colindă cei trei fraţi ardeleni, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Atmosfera şi culoarea Ardelenilor (cu numeroase cadre în care lumina devine parcă palpabilă), cadrajele şi planurile insolite filmate cu matematică precizie, contrapunctul rafinat al culorilor şi simţul inefabilului sunt rodul sensibilităţii directorilor de imagine (Nicolae Mărgineanu, Călin Ghibu, Marian Stanciu, asistaţi de viitorii operatori: Anghel Deca şi Vlad Păunescu), a scenografului Aureliu Ionescu şi a pictoriţei de costume Doina Levinţa. Cu toţii izbutesc să dea expresivitate şi forţă realistă decorurilor şi, respectiv, costumelor gândite sugestiv de cei doi cineaşti comanditari (regizorii Piţa şi Veroiu), a căror ştachetă de exigenţă estetică e stabilită invariabil pentru întreaga echipă de colaboratori.
Last, but not least, compozitorul Adrian Enescu scrie pentru synthesizer o muzică diferită la fiecare din cele trei episoade ale seriei. Sound-ul de tip American country music se îmbină armonios cu melos-ul popular ardelenesc; teme precum neaoşa Mocioriţă sau Alfa (de Vangelis) sunt citate, topite, filtrate şi dezvoltate într-o muzică electronică (mixată cu vocile fetelor de la grupul 5T şi a lui Mircea Romcescu) scrisă – atent, cu har şi cu dăruire – pentru fiecare cadru-secvenţă în parte.
Inspiraţia euforică echilibrată este nota dominantă a celor doi regizori de marcă ai generaţiei 70. Gravitatea artistică – o constantă în creaţia lor – avea să constituie un pas spre profunzimi, spre viitoarele filme care, în anii 80, le-au asigurat un loc important în patrimoniul cinematografiei româneşti şi, de ce nu, europene: Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, respectiv Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela.

Limelight - part one

Aseară, împreună cu Tatiana şi Claudiu, am mers la Operă. Am stat cuminţi în cabina ce i-a fost repartizată lui Theodor (pe uşă scria numele lui). Next door se pregătea de concert Daniela Vlădescu. Theodor s-a comportat exemplar. A dus cele două colinde până la capăt, chiar dacă s-a poticnit – preţ de o clipă – în vreo două rânduri. Nu a râs fără motiv, nu s-a pierdut. Pentru că a fost aplaudat prelung, Daniela Vlădescu l-a mai dus o dată pe scenă. Plecăciunile lui erau mai mult un fel de genoflexiuni. Sper să înveţe pe mâine seară (când mai are un concert) să facă plecăciunile corect. L-am feliciat cu toţii. Câţiva necunoscuţi din orchestră (sau din echipa tehnică a Operei) ne-au spus că este un copil cu totul special. Ştim, însă ne-au bucurat cuvintele lor. Au fost şi Codruţa & Darian, fosta mea elevă Miruna, Sergiu Jereb, Manuela, Marius Procs. După ce a plecat toată lumea din sală, Theodor şi-a reluat locul la pian şi doi reporteri de la un post TV (Kanal D) l-au filmat. A cântat aproape 20 de minute în şir. Apoi ne-au rugat şi pe noi să spunem – ca părinţi - două vorbe despre aplecarea lui Theodor către muzică. L-au filmat şi pe dl. Jereb. Pentru că erau nişte tineri dezgheţaţi le-am spus verde-n faţă eu ce cred eu despre media, despre televiziune în special, despre canalele comerciale etc. M-au aprobat. Apoi am fost toţi trei, împreună cu Tatiana şi Claudiu, la „Casa cu flori”. (Deunăzi am trecut pe la un restaurant ultracentral, de lângă „Casa cu flori” şi am fost întâmpinaţi – din boxele unui CD player – de conlinde cântate de Benone Sinulescu, Fuego şi Ştefan Hruşcă, ambianţa kitsch fiind de local „manele friendly”. Am rămas totuşi la masă dintr-o politeţe greşit înţeleasă. Bineînţeles că am jurat că n-o să mai mergem acolo prea curând.) După spectacol am stat puţin de vorbă cu AL care, încă o dată, l-a lăudat pe Theodor etc. şi a adăugat că viitorul sună jalnic - aici, în spaţiul carpatin - pentru un copil ca Theodor, unde mişună ticăloşii. „El cum va şti să se apere de ei?” – zice ea. Mi-a oferit alternativa Americii (melting pot, tutti frutti), despre care eu cunosc, vai, atât de puţine lucruri.

Hausvater reloaded

Era prin 1993 şi, într-un spaţiu neconvenţional (Cantina Facultăţii de Mecanică din Timişoara), am văzut cea mai tulburătoare piesă de teatru (de până atunci, cel puţin): ...au pus cătuşe florilor, cu actori ai Teatrului Odeon din Bucureşti: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim ş.a.. A fost prima întâlnire cu un spectacol regizat de Alexander Hausvater. Retina mea (sau poate memoria afectivă) încă îi mai reţin finalul: pe un scaun de tortură, un personaj moare în urma aplicării de şocuri electrice. În partea opusă a sălii, într-un fel de extaz ce reuneşte bucuria cu sufernţa, femeia lui îşi toarnă pe tot corpul nud o găleată de sânge – singurul lucru ce i-a mai rămas de la bărbatul care-i fusese schingiuit. Doi ani mai târziu, în sala de la Odeon aveam să văd alte două montări de renume, purtând marca Hausvater (căci regizorul-artist devenise un brand): La ţigănci şi Pericle.
Când, prin anul 2004, afişul cu un red chilly pepper de la Cymbelin mi-a vestit cea dintâi colaborare a Teatrului German din Timişoara cu Hausvater, mi-am cumpărat bilet like a shot. Aveam să revăd spectacolul în câteva rânduri. După experimentele ulterioare cu mai multă sau mai puţină substanţă (dar totdeauna cu „esenţe tari” şi, invariabil, controversate) pe scenele timişorene (Don Juan şi Faust la Teatrul Maghiar, Athene Palace Hotel la Teatrul Naţional şi Judecata la Teatrul German), Alexander Hausvater pare să fi regăsit în Poveste de iarnă - spectacolul a cărui avanpremieră a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara, în ultimele zile ale lui 2008 (pe 20 decembrie) – eleganţa, rotunjimea şi echilibrul dintr-al său Cymbelin.
Povestea de iarnă în lectura regizorală a lui Hausvater este – aflăm din caietul-program – „un spectacol despre...poveste, despre poveştile care ne domină şi despre cele pe care le dominăm, o poveste despre putere, iubire, gelozie, speranţă”. Dar – am putea adăuga - şi o poveste despre mitul orfeic, despre preţul nebănuit de dureros pe care omul îl plăteşte atunci când confundă realitatea cu iluzia, despre căinţă şi penitenţă – prilej pentru interpreţii rolurilor principale (Ion Rizea – Leontes, Claudia Ieremia – Hermoine, Polixenes – Ovidiu Crişan) de a-şi activa, mai ales în partea a doua a spectacolului, şi tonalităţile grave.
Montată într-un spaţiu neconvenţional folosit – cu o imaginaţie explozivă - la maxim (o fostă sală de sport, acum devenită Sala nr. 2 a TNT), noua viziune-eveniment asupra piesei shakespeariene este ritmată şi dinamică (muzica: Dan Jinga, light design: Lucian Moga, coregrafia: Mălina Andrei) şi – vizual - plină de culoare (decoruri: Lucian Lichiardopol, costume: Stela Verebceanu). Astfel, „îndrăznelile” discursului regizoral - din limbajul moderat presărat cu argouri la zi (traducerea: Ştefan Peca), din costumele şi muzica polemic-anacronice - reuşesc să contrarieze publicul mai conservator, ce încă mai aşteaptă, nostalgic, să vadă un Shakespeare declamat à la George Vraca, într-o sală tradiţională de teatru.

Filme de filme

Azi, repetiţie generală cu Orchestra Operei. După cele două colinde pe care le-a cântat (pian & voce) Theodor a fost aplaudat de instrumentişti şi de grupul de copii. Sigur, retorica jurnaliştilor („copilul are auzul extrem de dezvoltat şi interpretează la perfecţie orice notă sau combinaţie de note”) ne pune în încurcătură – Theodor nu interpretează perfect orice combinaţie de note, chiar dacă recunoaşte notele cu o exactitate uimitoare. Părintele Valerian ne trimite o broşurică de Crăciun ce are tipărită pe prima pagină o icoană cu Maica Domnului şi Pruncul, din acelea minoritare (a se citi: canonice, bizantine, transfiguratoare) în bisericile ortodoxe. Restul paginilor din acest booklet sunt pline de poveţe (pentru căinţă de păcate şi cuget smerit), de rugăciuni (de lepădare de mândria satanică şi de unire cu Hristos; pentru dobândirea răbdării şi a milei dumnezeieşti) şi de extrase din Sfinţii Părinţi. La sfârşit, câteva rânduri scrise cu stiloul, cu inconfundabila-i caligrafie:

„Munţi şi dealuri şi lemnele pădurilor, râuri şi mări şi toată suflarea cu veselie săltaţi; acum se apropie Mântuirea, Iisus din Fecioară vine să Se Nască în cetatea Vifleemului. (Din Canoanele Utreniei – ziua a 20-a Undrea, pesna a 4-a)

Semnează: Culi Ursache sau poate Alioşa Karamazov...Nici unul, nici altul, ci doar un ticălos de pustnic care vă îmbrăţişează cu Dragostea lui HRISTOS şi vă doreşte vouă, tuturor celor care m-aţi cercetat, Naştere Dumnezeiască. Amin!
Valerian, monahul cel mai mic”

P.S. I-am spus Părintelui că m-am bucurat de apariţia pe DVD a seriei Ardelenilor, că socotesc aceste filme „de aventuri” drept o replică inteligentă şi plină de umor (într-o vreme în care, fără excepţie, toate comediile din România erau nişte făcături, stridente, forţate) la serialele bombastic-triumfaliste cu Haiduci sau al Comisari. În replică, Părintele mi-a răspuns că vin la el oameni tineri sau mai puţin tineri ce se declară extaziaţi de filmele de aventuri cu Florin Piersic şi Sergiu Nicolaescu (sau cu Rambo, Bruce Willis etc.). Alea-s filme de filme! – zic ei. Iar „ei” sunt cei mulţi. De filmele în care a apărut Părintele, enoriaşii evlavioşi care-l cercetează nici măcar n-au auzit. „Şi toţi sunt oameni credincioşi care se roagă la Dumnezeu!”...Aş mai fi vrut să-i spun ce cred şi eu despre „drept-credincioşii” ambetaţi de un film „duhovnicesc” pravoslavnic precum Ostrov şi amăgiţi de tele play-uri propagandistice având ca personaje principale diverse personaje biblice, de filme şi televiziuni comerciale etc., care n-au auzit şi nu vor să audă – când e vorba de cinema – de un Tarkovski, un Bergman, un Kurosawa, dar am tăcut.Şi-apoi, cine e mai vinovat, mulţimea dezlănţuită (the madding crowd), ignorantă şi manipulată sau „aleşii” (the dogmatic elites) care îndoctrinează şi spală creierii celor care – disperaţi şi oropsiţi – caută un reazăm, fie şi-ntr-o lozincă?

Rehearsals

Numai mâine nu-i poimâine. O zi a mai rămas până la prima reprezentaţie a spectacolulului „Seară de Crăciun 2008”, produs în parteneriat de Teatrul Naţional şi de Opera din Timişoara şi regizat de Ada Lupu. Acolo va apărea – alături de un grup de copii - şi Theodor. Prezenţa numelui său pe imensul banner ce acoperă zilele acestea partea frontală a TNT ne-a tăiat – mie şi Ralucăi – respiraţia. Ada Lupu, cea care a „năşit” distribuirea lui Theodor, ne-a încurajat: He’ll be fine, so no jelly knees!
Astăzi am fost cu Theodor la o repetiţie la care au participat şi soprana Daniela Vlădescu (proaspăt sosită de la Bucureşti) şi maestrul Corneliu Murgu, directorul Operei. În biroul Adei l-am întâlnit şi pe tenorul Răzvan Săraru, o voce tânără – spune presa – în plină ascensiune. Cei trei profesionişti ai scenei lirice vor fi - în serile de duminică şi luni - starurile „Serii de Crăciun”. După repetiţie, am fost la Mall (şi apoi la Galleria 1) să-i cumpărăm lui Theodor hăinuţe de gală pentru apariţiile sale de pe scena TNT.
Din pustia Pătrunsei, Pr. Valerian ne scrie: „Ne rugăm pentru împlinirea lui Theodor şi bucuria voastră. Amin!” Puţin mai devreme îi trimisesem un SMS prin care i-am confirmat că, pe DVD-ul cumpărat de dimineaţă (Pruncul, petrolul şi ardelenii) împreună cu ziarul Adevărul, apare scena despre care, atunci când l-am vizitat la schit, ne spunea cu părere de rău că a „căzut” la montaj în versiunile difuzate în ultimii ani de canalele comerciale TV (cenzura ideologică ante-1989 este acum înlocuită de cenzura economică, aşa că advertising rules). În acea secvenţă, banditul pe care-l juca Pr. Valerian (pe atunci actorul Dragoş Pâslaru) în filmul lui Piţa din 1982 îl împuşca mişeleşte pe un trişor la cărţi, în timpul unei partide de poker. Răspunsul primit de la Pr., tot prin SMS, m-a amuzat: „O.K., boss!”

Yearnings

Puţini compozitori români din perioada ante-1989 au scris – în tonalităţi de divertisment pop – o muzică atât de cristalină, de plină de poezie şi sugestie. Anton Şuteu a fost, cu siguranţă, unul dintre ei.
Am găsit în cyber space o melodie – Amintiri - extrasă din albumul său din 1987, Yearnings / Aspiraţii pentru synthesizer şi voce (Aurora Andronache). Sonorităţi tip chillout, ambientale, învăluitoare, ce vin parcă dintr-o altă lume.
Anton Şuteu – un muzician dintre aceia care (asemenea lui Richard Oschanitzky, Radu Goldiş, Dan Andrei Aldea, Florin Bogardo, Adrian Enescu, Vasile Şirli, Doru Căplescu) vor fi (re)descoperiţi cândva, dacă se va mai găsi cineva să vibreze la tipul de sensibilitate plăsmuită de ei. Iar apoi să investească în transpunerea / editarea muzicii lor (cât se va mai fi păstrat din ea) pe disc.

Sense and sensibility

Vorbeam, ieri, cu un cyber friend despre gratuitatea bunătăţii şi brusc m-am gândit să-i trimit o melodie de Florin Bogardo (autorul unei muzici de o rară sensibilitate, semnatar de hit-uri ca: Cum e oare?; Să nu uităm trandafirii; Ceramică; Izvorul nopţii; Ora cântecului; Tu eşti primăvara mea; Iubirea cea mare; Ani de liceu; Balada pescăruşilor albaştri etc.), cu un text şi-un sound foarte pe subiect. Feed-back-ul n-a fost cel scontat, amicul meu invocând motivul că muzica românească a „epocii de aur” (mai puţin cântecele lui Nicu Alifantis, zice el) nu-i spune nimic frumos, că toată, la grămadă, este flawed, datată, veche, supărătoare şi stridentă. Astfel de generalizări, mărturisesc, mă dezarmează. Dar apoi îmi spun că gustul este suveran în toate până la urmă. Cât şi cum şi cu ce alege omul să se hrănească şi să se bucure din – slavă cerului – nesfârşitul tezaur al culturii omeneşti e o problemă personală, delicată, ce ţine de sensibilitatea şi axiologia fiecăruia. Şi-apoi de ce m-aş înarma? Să ce? Războiul care contează este cel nevăzut. Adversarul pe care trebuie să-l birui – aceasta e dovada supremă de sense and sensibility - se află în mine doar.
Am plecat apoi în oraş. Mă sună Adrian Enescu să-mi spună că, ultima oară când mi-a cercetat gândurile puse în vitrină pe blog, a ascultat toate melodiile lui Florin Bogardo pe care le-am adunat şi expus la secţiunea My Gramophone. Pentru o clipă am crezut că vrea să-mi spună şi el că i s-au părut expirate, depăşite, desuete. Au contraire. I-au adus – zice el – o mare bucurie şi a continuat vorbind despre compozitorul Florin Bogardo (cel prea repede uitat) doar la superlativ, deplângând uitarea aşternută acum pe creaţia acestui muzician de excepţie. Are dreptate: lumea muzicală românească (din zona pop-ului) e ocupată cu, de exemplu, reeditarea pe CD a cântărilor de la Cenaclul Flacăra. Derizoriul, ca un tsunami neiertător, face ravagii şi cultivă preferinţe pentru dantele, zaharizeală şi simplism (dacă sunt drese cu declamaţii patriotarde, cu atât mai bine, garnitura e completă). Istoria se repetă de mii de ani. Nimic nou sub soare.
Poate că vreodată se va împlini ceea ce Florin Bogardo cântă în piesa Ceramică, devenită azi istorie:

...în anul 4000, cercetătorii care vor veni

îşi vor aminti şi de mine, spunând aşa, ca o indicaţie,

c-am existat pe la mijlocul secolului XX,

cu aproximaţie...

Azi în toată ţara

Mai auzi pe câte cineva zicând (cu trufie): „Neam de neamul meu n-a făcut şi n-a dres cutare şi cutare lucru...”, apărându-şi astfel „puritatea” familiei, neamului etc.
Am fost aseară, invitaţi de Sergiu Jereb (mai tânărul meu amic, student în primul an la canto), la un concert de colinde susţinut la Filarmonică. Credeam că vor fi doar colinde tradiţionale româneşti, în genul celor interpretate cu măiestrie de Corul Madrigal. Interpretate cu măiestrie au fost, e drept, însă programul (parte a serilor de „muzică sacră”, în desfăşurare zilele acestea) s-a dovedit a fi „ecumenic” şi a cuprins şi colinde cântate de câteva alte coruri ale bisericilor „reformate” şi „para-reformate”. Sound-ul lor venea din muzica gospel şi din refrene de muzică bisericească apuseană (romano-catolică).
Deunăzi, am discutat pe mess cu un amic despre una-alta, şi la un moment dat zice, patetic: „...mă îngrijorez din nou de aspectul spiritual (duhovnicesc) din oraş...noi, ca neam, am rezistat datorită creştinismului pe care a trebuit să-l apărăm uneori cu arma în mână... şi încă ceva, pe deasupra: noi nu ne mântuim singuri, ne măntuim şi ca neam...noi nu ne împătăşim singuri, nu suntem singuri, suntem obligaţi să fim împreună, cu bunii şi cu răii, ca sa putem mângâia, să putem întoarce obrazul, să putem trăi după poruncă...”
Am văzut, aseară, pe scena Filarmonicii câteva din ipostazele neamului românesc. Există, desigur, multe altele. Pe lângă eşantionul „pur”, „tradiţionalist”, („fundamentalist”?), necontaminat de modernism, de pluralism etc. (la care se va fi referit amicul meu din cyberspace), mai există – ca majoritari! – şi români din toată ţara ce sunt dependenţi de shopping în mall-uri şi hypermarkets, de excursii costisitoare în străinătate, de filme exclusiv americane (sau de seriale sud-americane), de muzică dance ori de manele, de confessional TV (emisiuni gen „Iartă-mă”, „Din dragoste”, „Trădaţi în dragoste” etc.), de canale TV gen OTV sau Taraf TV, de „vedete” care sunt celebre nu pentru vreo realizare deosebită, ci doar pentru că...sunt celebre. Punct. În fine, de români care se dau în vânt după tabloide şi după tot ce e „de scandal”, după tot ceea ce nu ar aparţine, chipurile, „neamului românesc”...
Tot aseară, pe când ne îndreptam spre Filarmonică, câţiva demonstranţi cu steaguri pe care erau desenate două deşte în forma literei V, se îndreptau spre catedrala mitropolitană din centru. Încercau să atragă atenţia celor din piaţă, din cetate (care se înghesuiau la zecile de tarabe ce vindeau cu succes mititei, vin fiert, cozonaci etc.) că, în urmă cu 19 ani, în Timişoara au murit – ucişi cu bestialitate - nişte oameni. ­

Pe plaiurile sfinte

Aşa cum uneori ajunge un cuvânt, un gest, o idee să te tulbure profund, alteori e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit. Sfinţii Părinţi ai Bisericii recomadau (sau, după unii, chiar porunceau) ca lucrul mâinilor (munca) să se îmbine mereu cu rugăciunea, pentru ca omul să nu cadă în deznădejde. Altfel spus, akedia şi toate bolile sufleteşti s-ar datora oboselii, predispoziţiei exagerate a omului spre lene.
Viaţa este, invariabil, o sumă de întâlniri ziditoare (cu oameni care îţi reactivează, uneori cu o forţă ce frizează fanatismul, organul atrofiat al credinţei, acela care – spune Călăuza din Stalker – s-a atrofiat pentru că nu e folosit) şi de întâlniri zdrobitoare (cu semeni care sunt predispuşi să demitizeze totul, să dinamiteze - asemenea Profesorului din acelaşi opus tarkovskian – Zona, magazinul de vise, spaţiul sacru par excellence, în care toate dorinţele devin realitate). Sănătatea noastră depinde, aşadar, de felul în care ne pricepem să asimilăm ceea ce ne hrăneşte şi să filtrăm (pentru a elimina apoi prin nefronii conştiinţei noastre) tot ceea ce e – potenţial – vătămător, tot ceea ce pârjoleşte şi sluţeşte.
Astă-seară, cele (aprox.) 30’ în care – graţie celui care a născocit telefonia mobilă – am vorbit cu Pr. Valerian ne-au umplut de bucurie. Ne-a amintit – din depărtarea schitului unde vieţuieşte acum - că prin tot ceea ce facem nu trebuie să căutăm să mulţumim cu orice preţ pe oamenii care – pentru o vreme doar – fac umbră pământului. Că trebuie să trăim şi să muncim ca şi când, ca şi cum ne-ar privi, din cer de undeva, the immortal eyes of truth. Că – spune cu subînţeles Părintele, fiindcă ştie cât iubesc Meandrele lui Mircea Săucan – atunci când suntem în meandre, să nu ne fie frică a ne arăta ei, oglinzii, aşa cum suntem. (Ce altceva este dezvelirea noastră de vicleşug, de măşti înaintea Celui Preaînalt, decât curajul de a ne privi propriul chip nefardat – şi schimonosit de păcate, de minciună - în oglindă?) După fiecare petrecere în preajma sa (chiar şi de la distanţă, uniţi doar de undele telefonului celular) îmi doresc, pentru un timp, să nu mai vorbesc. Sau, dacă nu mă pot ţine, să fiu mai atent cu ceea ce gândesc, spun, făptuiesc. Atunci îmi este mai uşor să înţeleg versurile lui Ioan Alexandru (şi să simt – fie şi pentru câteva clipe doar - cele spuse de Petre Ţuţea: România este marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ): „Acolo sus e neamul meu / plecat cu turmele, pe plaiurile sfinte.”

Retro, Satana!

Cine nu are o copilărie fericită să-şi cumpere...dacă mai poate. Filmul lui Federico Fellini, în technicolor şi widescreen, ne transmite peste decenii (a fost realizat în 1965) că - după o luptă dură cu încercările (ispitele) prin care, ca „oameni mari” ce-am devenit, trecem – doar lucrurile bune, întemeietoare şi ziditoare pe care le-am deprins în „cei şapte ani de-acasă” ne mai pot salva. Totul e să ne încăpăţănăm să fim (să redevenim) „asemenea pruncilor”.
Giulietta (Giulietta Masina) este soţia lui Giorgio (Mario Pisu), un bărbat încă şarmant, care e un fel de PR agent (organizează întâlniri de afaceri, fashion shows, reuniuni mondene - la servici, dar şi acasă) mereu ocupat şi epuizat – spune el - de lucru. Într-o noapte însă, Giulietta îl aude rostind în somn numele altei femei (Gabriella). Altădată îl surprinde vorbind la telefon cu o necunoscută. Susţinută de soră, ea va apela în cele din urmă la serviciile profesioniste ale unui public eye, care îl va surprinde pe Girogio „în flagrant”. Criza conjugală a Giuliettei este amplificată de anturajul monden (upper-class) zgomotos şi pestriţ al soţului ei, precum şi de amoralismul vecinei sale extravagantă şi senzuală, Suzi (Sandra Millo) – antipodul Giuliettei.
Giulietta degli spiritti poartă apăsat marca regizorului său, a compozitorului predilect al lui Fellini, Nino Rota, şi a operatorului Gianni Di Venanzo (director de imagine şi la alte câteva capodopere ale cinematografului italian: Otto e mezzo / 8 ½, L’Eclisse / Eclipsa, Le Mani sulla città / Cu mâinile pe oraş, La Notte / Noaptea): un nucleu narativ redus la esenţe, preocuparea pentru psihodinamica memoriei, fantezie şi vis.
Ceea ce riscă să treacă neobservat în acest film-spectacol flamboaiant este însăşi „crucea” sa: apelul personajului titular la inocenţă, la copilărie şi rezistenţa cu care această făptură (înrudită cu Gelsomina din La Strada şi Cabiria din Le Notti di Cabiria / Nopţile Cabiriei, în interpretarea, mereu surprinzătoare, a aceleiaşi Giuliatta Masina) înfruntă „spiritele” invocate în şedinţele de spiritism (Fellini satirizează aici mofturile pop şi misticoide ce aveau să cunoască un boom în cultura New Age), sau întreţinute de fauna colorată şi hedonistă a vecinei petrecăreţe: mediumuri, gigolo şi târfe de lux, persoane din înalta societate.
În mijlocul orgiilor excentrice la care asistă (fără să participe), Giulietta aduce cu ea o naivitate de copil uimit, care pune în încurcătură logica de fier a cinicului lor doctor de familie, dar – nota bene – doar această zestre sufletească îi dă putere să alunge „legiunea de spirite” care o terorizează, poruncindu-le: „Plecaţi de aici, voi nu existaţi!”. Dintre toate personajele acestui caleidoscop de peripeţii carnavaleşti, doar ea ştie să rostească, salvându-se (de concupiscenţă, dar şi de ispita sinuciderii): „Retro, Satana!”

Haiku

David’ M. Bader’s haiku

on Hegel’s Phenomenology of Spirit:

Thesis: A whole pig.

Antithesis: Butcher shop.

Synthesis: Schnitzel.

Supper is ready

Ultima slujbă liturgică (ce-a oferit ca bonus un mini-concert de colinde de Crăciun) de la capelă, din 2008. Pilda zilei: invitaţia (refuzată) la ospăţ a oamenilor „de seamă” şi înlocuirea lor cu cei care erau un fel de second class citizens: orbi, ologi etc. – the so called underpriviledged. Involuntar îmi vine-n minte un film (de scandal): Viridiana (lui Bunuel), care se termină cu o astfel de „cină de taină” pe dos. Adică, la fel, ca în Nazarin al aceluiaşi Bunuel, bună credinţă există, iubire de semeni (şi în special de cei nevoiaşi) – cât cuprinde. Şi totuşi, aceşti binefăcători (Viridiana şi Nazarin) sunt umiliţi, retrogradaţi, bătuţi, violaţi, în timp ce „descurcăreţii” şi canaliile ajung sus de tot. În ultimă instanţă nu cumva aceasta este adevărata lecţie evanghelică – necosmetizată, needulcorată, necastrată de poncifele melodramatice ale unor poveşti lacrimogene şi telenovelistice? Şi nu este oare un paradox că ea vine de la un regizor (un artist) care spunea constant: „Slavă cerului, sunt ateu!”?

Lumina palidă a durerii

Zile mohorâte de iarnă, cu poaie şi frig. O dimineaţă împreună cu „lupişorii”, unde Theodor a primit de la Maria o cravată albastră de wee boyscout. După-amiaza am trecut pe la apartamentul lui Claudiu şi Tatiana – nice and friendly.
Pictura Threesome (a lui Felix Nussbaum) surprinde o faţetă din drama Holocaustului. Teamă şi nădejde, umilinţă şi demnitate. Mi-a amintit, desigur, de Schindler’s List, de Amen, de (în alt registru) La vita e bella, de Kafka (Procesul) şi Mihail Sebastian (Jurnalul) etc. dar şi de lumina palidă a durerii dintr-un film precum Căinţa (regia: Tenghiz Abuladze, 1984) – unde personajele, pe alte coordonate geografico-politice, erau victime ale ciumei roşii, nu verzi. Şi unde, îndrăznesc să spun, durerea personajelor mi se pare mai puţin ideologizată şi – backgroundul îşi spune cuvântul - mai transfigurată.

P.S. De la Pr. Valerian primim urări pentru Theodor. Celălalt Christian name al său, Alexandru, tocmai şi-a prăznuit sfântul mucenic (pe data de 12).

Doru Căplescu – fascinaţia sunetului sintetizat

Pe la mijlocul anilor 80 şi începutul anilor 90, Doru Căplescu (1957-2003) avea să fie o tânără revelaţie prin sound-ul care dădea un aer proaspăt, inovator muzicilor lui Nicu Alifantis (discului interpretat de Anda Călugăreanu, dar şi albumelor composed & sung by Alifantis însuşi: Piaţa Romană nr.9 şi Risipitorul de iubire), lui Mircea Baniciu (Secunda 1) sau evergreen-ul Aurei Urziceanu, Vreau să vii în viaţa mea).
Numai vârsta sa tânără (abia împlinea 30 de ani) ne reţinea de la a-l numi maestru. În peisajul pop românesc Doru Căplescu devenea un magician al sunetului sintetizat, încercând de fiecare dată să imprime compoziţiilor sale (Aşteptând un tren; Poveste; La plimbare; D.J.; Dansul; Miracol infinit) ori pieselor pe care le orchestra (Micul Prinţ; Lume, lume; Balada dragostei; Inscripţie pe un inel; Ploaie în luna lui Marte; Ce bine că eşti; Floare la rever; Am uitat de tine) un traiect sonor mai puţin investigat la noi, dar cu atât mai tentant, mai fascinant. Armoniile prelucrate la synthesizer ce-i poartă marca stilistică inconfundabilă sunt de fapt nişte admirabile poeme de muzică electronică. În decembrie 1989, Doru Căplescu a compus, orchestrat, interpretat şi produs 22, un maxi-single devenit repede videoclip, pe versuri de Alexandru Andrieş (în care cânta şi grupul Song condus de Ioan Luchian Mihalea). Melodia, difuzată la scurtă vreme după execuţia cuplului Ceauşescu, se inspira din realitatea sângeroasă a „schimbării la faţă” a României ceauşiste.
Câteva recente reeditări în format CD ale unor disuri de vinil apărute în perioada optzecistă au făcut să ajungă la cei care nu l-au uitat pe Doru Căplescu piesele pe care acest foarte promiţător muzician (compozitor, trompetist, aranjor, claviaturist şi programator de muzică) le-a orchestrat pentru alţi muzicieni, într-o manieră insolită. Putem asculta acum – masterate în condiţii tehnice deosebite – orchestraţiile lui Doru Căplescu pentru diverşi autori de pop. Din păcate (dar asta este o hibă veche în lumea românească), se trece foarte uşor peste acest detaliu – aportul orchestratorului, al oricărui alt colaborator în producerea / interpretarea unei lucrări – şi astfel numele celui care a fost un fel de mastermind al respectivelor albume rămâne în continuare, pentru marea majoritate, necunoscut, nefiind tipărit pe coperta CD-urilor respective. Practic, recunoaşterea contribuţiei sale la succesul discurilor cu pricina se rezumă deocamdată la două-trei vorbe de complezenţă, rostite cu vădită parcimonie de autorii lor.
Doru Căplescu este - la fel ca alţi câţiva artişti de marcă din lumea pop-ului autohton: Richard Oschanitzky, Dan Andrei Aldea sau Radu Goldiş – insuficient cunoscut. Şi-a ales un singur mentor şi model: pe prietenul său de o viaţă, compozitorul „în evantai” Adrian Enescu, artist cu o redutabilă forţă componistică ce acoperă zona muzicii pop, jazz, de scenă şi film şi – last, but not least – domeniul muzical insolit al muzicii electronice. Şi pentru Doru Căplescu muzicianul ideal era un om-orchestră, cu o mare seriozitate şi dragoste faţă de meserie, dornic să defrişeze zone sonore încă neexplorate de nimeni.
Ultima apariţie TV a lui Doru Căplescu a fost găzduită de emisiunea lui Doru Ionescu, Remix Underground. Proaspăt sosit din Olanda (unde s-a mutat în 1994), punea la cale – împreună cu muzicianul Dan Creimerman - un proiect de anvergură, prin care o serie de evergreens din muzica pop românească a anilor 60-70-80 urmau să fie remixate şi încredinţate unor voci tinere, contemporane. Timpul însă n-a mai avut răbdare şi proiectul a îngheţat. Apariţiile discografice pomenite mai sus reprezintă, fără îndoială, un pas important în (re)descoperirea acestui artist, cu o forţă şi un talent singulare în generaţia sa, plecat prematur la cele veşnice.

An acquired taste

În ultimul moment am hotărât schimbarea filmului din – aflu de la Radu – ultima seară de cinematecă sub umbrela ASCOR, pe 2008 cel puţin. Am ales Umbrele strămoşilor uitaţi – cu adevărat un evergreen. Am fost destul de puţini. Denis a venit cu boxele şi un laptop, apoi au apărut Alin, Cornel cu Graţiela, Marius Mircia, Oana Bica, Tatiana, o studentă, femeia sâcâitoare de săptămâna trecută şi un domn de vreo 50 de ani, ce avea aerul unui profesor universitar. La sfârşit, primul feed-back a venit de la misteriosul domn: „Impresionant!” Apoi a vrut să ştie cu ce frecvenţă organizăm aceste seri de film. Femeia nu s-a lăsat şi a ţinut să spună că filmul a fost prea dur, că ar trebui să invităm un duhovnic sau un preot la proiecţii ca să ne desluşească, el, tainele filmului, să ne spună ce e bine şi ce e rău. Necunoscutul spectator îi răspunde: „Ce să caute aici un preot? Aici e nevoie de un critic de film, nu de un preot.” Muierea sare ca friptă: „Dar dvs. ce meserie aveţi?” Tipul – surpriza serii, a lunii, a anului! - îi răspunde prompt, cool: „Preot!” „Da? Unde vă e reverenda? Eu ştiu că preoţii ar trebui să o poarte mereu.” - mai spune cârcotaşa. „O am aici în geantă.” En fin, m-am aprins un pic şi i-am amintit că a greşit – iar! – uşa, confundând filmul cu o conferinţă sau cu o predică. Ne-am despărţit cordial de acest preot despre care n-am aflat unde slujeşte. A fost o apariţie meteorică. Reţin doar că a contrazis-o pe femeie, spunându-i că noi singuri trebuie să ne păzim, că nu e nevoie de nici un preot, că Dumnezeu ne lasă liberi să ne purtăm de grijă, că dacă noi înşine n-o facem, în zadar aşteptăm ca alţii să lucreze pentru noi. Brilliant! – am gândit eu. E cea mai frumoasă predică in years.
La final i-am condus pe Cornel & Graţiela. Mai întâi până în staţia de autobuz, unde am mai zăbovit în frig vreo jumătate de oră, apoi m-am oferit să-i conduc pe jos până acasă la ei şi uite-aşa am ajuns să petrecem împreună încă vreo două ceasuri la o ceaşcă de ceai + snacks. Despre ce-am vorbit cu Cornel & Graţiela? Despre filmul din seara asta versus cel pe care-l pregătisem iniţial (Copacul dorinţei), despre Solyaris – filmul versus Solaris – cartea. Despre folosul (ce urât sună!) cunoaşterea şi respectării Tradiţiei Bisericii, despre încercarea de a o căuta versus „emanciparea gândirii libere”. De fapt, dialogul cu cei care practică „libera cugetare” nu este decât o necesară (şi dramatică) provocare prin care îţi este verificată propria-ţi credinţă. La urma urmei, credinţa nu poate fi decât paradoxală: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” Scepticii de serviciu vor spune: Why? Răspunsul cel bun şi drept îl au, înclin să cred, cei care-au trecut – cu demnitate - prin suferinţă şi nu s-au acrit. Practic, cei care rezistă (multitudinii de ispite) până la capăt. Once again: drumul spre dreapta socotinţă – cel mai fascinant, cel mai profitabil – e lung şi întortocheat. Extremele (mântuirea fără aportul artei, frumosului, ştiinţei şi mântuirea exclusiv prin artă, frumos, ştiinţă etc.) te împresoară la tot pasul.
La despărţirea de Cornel & Graţiela am recunoscut: deşi am savurat gustarea pregătită de Graţiela, ceaiul negru preparat de Cornel, discuţiile noastre dinspre Nietzsche, Kazantakis, Tarkovski, Lem, Parajanov, Abuladze etc. înspre lucruri fundamentale (care sunt acelea? la ce ajută?), umorul parodic din Monty Python – unul din filmele lor preferate, din care mi-au arătat şi în seara asta câteva secvenţe – rămâne, în ceea ce mă priveşte, un (at best!) acquired taste. Mi-am amintit, în fine, de Cervantes, de trezirea la realitate a lui Don Quijote, însoţită (cine putea bănui?) de contaminarea lui Sancho. Ce aproape a fost Cervantes – avea dreptate Dostoievski - de miracolul credinţei...

După două zile pentrecute în Stuttgart, Raluca urmează să se repatrieze. Abia o aşteptăm. Theoor a recunoscut azi că i-e dor de mama. A început, ieri, cantonamentul pentru un posibil micro-recital (Christmas carols) pe care-l va susţine la TNT peste vreo zece zile.

Un4given

Răsfoiesc un volum recent apărut la Editura Humanitas: Etica neuitării. Autor: Monica Lovinescu. Mă opersc la un articol intitulat în spirit protestatar: „Nu mă rog pentru fratele Alexandru”. Pentru că ghicesc imediat despre ce e vorba, mă apuc şi-l citesc. Astfel, aflu că binecunoscuta voce de la Europa Liberă este tulburată, indignată, stupefiată de mesajul cărţii lui Constantin Noica Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. De ce? Pentru că filozoful român, ieşit din temniţele „obsedantului deceniu”, unde fusese bătut, torturat, umilit, spune (citez aproximativ): „Nu ştiu cum arătau cei care m-au torturat. Nu am vrut să le reţin expresia feţei pentru ca să nu îi detest atunci când – în libertate - îi voi reîntâlni pe stradă.” Cum adică? – se întreabă de la Paris M.L. Dar o astfel de atitudine tolerantă, împăciuitoare şi - în cazul lui Noica - străină de perceptele creştine, adaugă ea, fără să argumenteze, e incalificabilă şi nu face decât să dea apă la moară unui larg curent de opinie în viaţa românească post-1990, când torţionarii au continuat să rămână anonimi, cu astronomice lefuri de pensionari în buzunar sau în conturile din bănci. Mai exact, vrea să spună M.L., acest punct de vedere rostit de o personalitate atât de influentă (în multe cercuri de intelectuali, dar nu numai) precum Constantin Noica nu ar face decât să justifice tăcerea oficială asupra crimelor comunismului, întârziind „purificarea morală” despre care se tot vorbeşte de la Revoluţie încoace. Atitudinea ei m-a urmărit o vreme şi, gândindu-mă la fermitatea cu care, în la sfârşitul rândurilor sale, M.L. a folosit cuvintele care aveau să dea chiar titlul sus-pomenitului articoul, mi-am adus aminte de un film pe care l-am văzut prin 1994: Natural Born Killers (unde, într-o cheie morbid-parodică şi zeflemitor-cinică, Oliver Stone îşi înzestra personajele cu un nemaiîntâlnit cool blood şi spirit revanşard) şi mi-am zis că acolo, în astfel de filme, se află cu adevărat desăvârşită ideea rostită de Monica Lovinescu. Cei doi „născuţi asasini” ucideau at random şi nu aveau mustrări de conşţtiinţă (cu o singură excepţie, invocată – bineînţeles – tot ironic: indianul pe care l-au ucis după ce acesta le-a oferit găzduire în cortul său). Printre victime se aflau şi părinţii fetei (un tată brutal, care-o violase de mică şi mama indiferentă). Mi-am spus: aşa ar arăta, dus până la capăt, „filmul” Monicăi Lovinescu. Mi-am amintit, desigur, şi de Nicolae Steinhardt: „Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost de folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.” E drept, mesajul (discursul) lui Constantin Noica nu este (spre deosebire de Steinhardt) explicit creştin, dar chiar şi aşa e vrednic de toată admiraţia şi se întâlneşte cu „testamentul” lui Steinhardt, ambele indicând spre porunca cea mai de seamă lăsată de Hristos, aceea de iubire a aproapelui.
Pe de altă parte, se mai înregistrează şi următorul fenomen. Dar dacă torţionarul - apăsat de păcate, datorită aceleiaşi neuitări - ar vrea să se spovedească şi n-are cui, pentru că nimănui nu îi mai pasă? O asemenea situaţie (oarecum singulară, totuşi) surprinde cartea Doinei Jela, Drumul Damascului, ecranizată de Lucian Pintilie cu tiltul După-amiaza unui torţionar. Şi încă ceva. Următor atitudinii acuzatoare a Monicăi Lovinescu îmi vine să spun aşa: dacă aş putea, într-adevăr, alege şi dacă n-ar fi zarurile de mult aruncate, zău c-ar merita să mă despart de lume cu o minte care s-a nevoit întru despătimire (aşa cum va fi fost cea a lui Steinhardt şi – îmi place să cred – a lui Noica) şi întru mercy, mercy, mercy, decât cu mintea otrăvită, plină de sentimente de acreală a unui om veşnic însetat de răzbunare, care – asemenea lui Mallory din NBK - cântă „I was born, naturally born bad” şi rămâne la dictonul: „No mercy”.

Being spoilt

În primăvara lui 1990 aveam să văd prima oară Iugoslavia. Am fost de câteva ori în Belgrad. Românii, după 1989 s-au întrecut nu atât la business cât la bişniţă. De vreo două ori m-am numărat şi eu printre ei. Librăriile belgrădene mi se păreau fantastice pentru că aveau – pe lângă multe şi variate cărţi (cu o grafică infinit mai frumoasă decât eram obişnuit) – o serie de filme artistice (iugoslave şi foreign) în format de casetă video. M-am întrebat atunci când va veni vremea să-mi pot cumpăra şi eu filmele mele dragi, made in Romania, pe care le purtam cu mine de ani de zile. Faptul că ei, sârbii, le aveau la discreţie pe casete mă umplea de invidie...Ei, între timp mi-am procurat (from the UK mostly) o grămadă de filme şi de soundtracks pe casetă şi pe CD/DVD însă filme româneşti nu prea. Zilele astea însă pot spune: I am being spoilt cu seria Ardelenilor şi cu filmul de azi: Actorul şi sălbaticii. Filmul lui Manole Marcus continuă să aibe o magie şi să mă vrăjească chiar şi după 30 de ani de la prima vizionare. Sigur că între timp, din filmele româneşti, au marcat şi altele, surclasându-l: Imposibila iubire, Concurs, Glissando, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Meandre, 100 lei...Rămâne însă, în preferinţele mele, un film solid şi un multiplu recital datorat actorilor (Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margatera Pogonat, Mircea Diaconu, Carmen Berbecaru, Ion Besoiu, Ovidiu-Iuliu Moldovan), scenariului (Titus Popovici, Zephi Alşec, George Paul Avram), coregrafiei (Cornel Patrichi), muzicii (George Grigoriu, cu piese de Ion Vasilescu şi Mişu Iancu), decorurilor (Virgil Moise), costumelor (Tomina), imaginii (Nicu Stan), şi regiei lui Manole Marcus, care a izbutit un film oarecum atipic, izolat (ca Meandre, Reconstituirea, 100 lei) în producţia de filme a epocii.

Heaven on earth

Dorin Berian îmi semnalizează un eveniment ce a avut loc la Cluj („Zilele Artei Bizantine”), unde el – în calitate de leader al unui grup de muzică psaltică pe care cu vrednicie în conduce – a participat. A ajuns, zice el, şi la vernisajul unei expoziţii de icoane bizantine. „Spre desfătare” mi-a trimis şi mie două icoane „în stil pur bizantin” (pictate de Sorin Albu: http://www.uad.ro/Sorin_Albu) care l-au lăsat mut de uimire văzându-le: „Nu credeam să mai fie vreun iconar care să se ridice la înălţimea iconarilor din vechime (vezi frescele vechi din Macedonia). În plus, închipuie-ţi cum e să participi la o liturghie într-o astfel de biserică, în care, în plus, cântă muzică bizantină un cor format din aprox. 20 de persoane... Vorba emisarilor trimişi de cneazul Vladimir: We no longer knew whether we were in heaven or on earth”.
Amice, mulţam pentru gura de rai trimisă. Cât despre Sorin Albu, jos pălăria. Păcat că oameni ca el nu se pot „clona”. Că altfel avem parte pe tot globul de „clone” care mai de care...

Mirror on the wall

1976 a fost, pentru cinematografia românească, şi anul Mircea Veroiu. Pe lângă Mere roşii (de Alexandru Tatos), Prin cenuşa imperiului (de Andrei Blaier) şi Tănase Scatiu (de Dan Piţa) s-a mai lansat pe ecrane şi Dincolo de pod - opus calofil (spun unii, şi nu fără îndreptăţire) inspirat din romanul Mara de Ioan Slavici. Există aici câteva interesante motive romantice: relaţia tată-fiu, mamă-fiică, conflictul dintre dragoste (faţă de o persoană de alt rang, de altă credinţă) şi datorie (faţă de rânduiala propriei culturi, faţă de mamă etc.) şi peste toate o secvenţă evergreen (izbutită şi datorită aportului adus de operatorul Călin Ghibu): maica Aegidia (Irina Petrescu) ţine în mână o icoană cu Fecioara şi Pruncul pe care apoi o întoarce pe dos, unde vedem că este lipită o oglindă. Atârnă icoana de-un cui pe perete, cu oglinda îndreptată spre ea, şi se priveşte pentru câteva clipe. Este momentul ei de narcisism „vinovat”, de Mirror, mirror on the wall, who’s the most beautiful of all? Intimitatea maicii este brusc întreruptă de reîntoarcerea neaşteptată la mănăstire a Persidei (Maria Ploae), care e acum îndrăgostită de bărbatul pe care, o clipă doar, l-a zărit - cu numai câteva zile în urmă - prin geamul de la mănăstire. O zărise şi el. Maica Aegidia îi spusese că schimbul lor de priviri avea să le fie fatal, că se vor mai bucura de numai câteva clipe fericite şi vor cunoaşte apoi tot amarul următor muşcării din „fructul oprit”. Acum îi reaminteşte toate acestea în timp ce se apucă uşor de vopsit oglinda cu vopsea albă. Un strat vertical, încă unul lângă el, altul de marginea cealaltă a oglinzii. Persida rămâne o clipă încadrată de albul vopselii. Apoi aşează cuminte şi ultimul rând de vopsea, acoperind cu totul chipul din oglindă al Persidei.
În filmul lui Veroiu mai sunt câteva personaje memorabile. Mara se înscrie pe linia personajelor femine înzestrate cu o formidabilă tărie de caracter (Fefeleaga din Nunta de piatră şi Duhul aurului de Dan Piţa-Mircea Veroiu, Ecaterina Handrabur din Semnul şarpelui şi bunica lui Veanu Umbrele soarelui, ambele regizate de Mircea Veroiu), jucate tot de cea care a fost una din cele mai mari actriţe de film din România: Leopoldina Bălănuţă. Apariţii pregnante mai sunt şi personajele interpretate de Mircea Albulescu, Petre Gheorghiu, Florina Cercel, Florin Zamfirescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan.

Frumoşii adolecenţi

Elevii mei, frumoşi adolecenţi care – fără complexe şi fără ruşine – recunosc că n-au citit în viaţa lor nicio carte, sunt materialul uman cu care am de lucru, pe care – zice-se – trebuie să-l prelucrez. Mă uit la ei, la nervozitatea lor, la dificultatea cu care se concentrează la ore, la lenea şi la prematura lor blazare şi-mi spun că din unii ca ei vor răsări, mâine, oameni ce vor şti să fie răbdători şi-şi vor pune probleme pe care acum nu şi le pun sau, oameni care vor regreta anii pierduţi acum – toate acele „păcate ale tinereţelor”. La fel cum, din tineri promiţători şi studioşi, cu o curiozitate intelectuală uluitoare, vor ieşi – cum s-a întâmplat cu colegul meu de liceu, bunul OR – oameni şovăielnici în viaţă, deprimaţi, care se vor stinge înainte ca flacăra tinereţii şi maturităţii lor să se aprindă. Sunt posibile tot felul de combinaţii. Mă gândesc la toate astea şi simt că inhalez astfel doza necesară de oxigen pentru a supravieţui, ca dascăl, în România anului 2008, când învăţământul românesc e c-un picior în groapă. Unul dintre elevi (are 18 ani) îmi mărturiseşte că el s-a implicat în recenta campanie electorală şi a sprijinit – pentru bani, mă asigură el – partidul „democraţiei originale” auto-intitulat „de stânga”. E naiv, e tânăr şi poate că lui i se iartă neştiinţa, credulitatea, imaturitatea. Deşi – vezi pilda evanghelică a fecioarelor nebune - vine o vreme (următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ) când nu mai merge să o dregi şi zadarnic este a face cale întoarsă. Când le spun că nu am de un an televizor, nu le vine să mă creadă. „Şi nu vă e dor de el?” Pur şi simplu nu pot să priceapă. „Cum, nici măcar de emisiunile de pe Discovery Channel?” Am încercat atunci că le spun că nici chiar acele emisiuni (informate, e drept, întotdeauna frumos ambalate) nu pot suplini lipsa adevăratei hrane spirituale pe care doar lectura şi educaţia muzicală le-o poate oferi. Că nici măcar acele documentare nu îi pot face să stea locului, să se adune şi să se concentreze asupra unui subiect. În plus, câţi dintre tineri se rezumă la programele de pe Discovery? Majoritatea îşi otrăvesc sufletul cu ceea ce le oferă, deşănţat, canalele comerciale: movies, movies, movies (invariabil filme-conservă americane) şi pseudo-modele, aşa-zisele vedete TV – „personalităţi de tip mafiot”. Aşa cum (vezi cazul Teo) ajung de fapt să recunoască şi singure, când rămân fără slujbă: „Suntem toţi nişte măscărici, demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi.” Am ajuns, en fin, la capitolul spontaneitate şi am dat exemplu pe Cârcotaşi – singurii care izbutesc o spontaneitate bazată (culmea!) pe rigoare (rigoarea meseriei pe care – se vede cale de-o poştă – o iubesc), pe documentare şi pe jocuri inepuizabile de conotaţii (desigur, vizând în principal lumea divertismentului). Asta îi face să pară (cel puţin în ochii mei) mult mai puţin diletanţi decât toţi ceilalţi colegi de-ai lor din branşă...Altfel, elevii mei sunt nişte copii nevinovaţi, cu un atu incomensurabil: acea curăţie a sufletului încă neperverit (în ciuda zburdălniciei vârstei lor).

A filter of piety

Am stat azi un pic la taifas cu Octavian. Nice chat indeed. I-am recomandat să vadă Ugetsu Monogatari, l-a văzut, i-a plăcut şi acum mi-a adus el in exchange (de bună voie şi nesilit de nimeni) alte trei filme de Mizoguchi, pe care încă nu le văzusem. Ce curios!...Am recomandat multora acest film admirabil (despre care am aflat prima oară într-un top 100 din Almanahul Contemporanul, iar apoi, peste ani, aveam să-l regăsesc în top ten-ul pe care - la sugestia unui ziarist - l-a alcătuit Andrei Tarkovski prin 1972, clasament apărut într-un număr din cunoscuta revistă britanică Sight and Sound). Unii l-au iubit, alţii (inclusiv oameni despre care – spre deosebire de (neo)icononoclaşti, care n-au înţeles şi nu înţeleg sensurile icoanei – ai bănui că au exerciţiul discernământului, al raportării la imagine) l-au privit cu condescendenţă, considerându-l „tezist” şi aservit „umanului universal”, ca - afirmă procustian amicul sâcâitor (uneori doar, altfel băiat bun) & mare fan Ostrov, Ovidiu, autorul acestor remarci - filmul lui Orson Welles, Citizen Kane. Dar probabil că ăsta e trend-ul dat de duhovnicii Ortodocşi actuali, pentru care vârful de lance (adică cel dintâi film duhovnicesc Ortodox, cronologic şi valoric, din toate timpurile) este sus-pomenitul Ostrov.

Filmele alese şi prezentate în amfiteatrul A01 în săptămânile trecute au stârnit deopotrivă valuri de entuziasm (la unii, îndrăznesc să sper, majoritari) şi de respingere (în rândul altora). Dar nu e normal să fie aşa? One man’s meat is another man’s poison after all. It has always been like that. It will always be the same. Cine se bucură de filmele pe care le-am propus (Concurs, Ciocârlii pe sârmă, Meandre, Pas în doi, Dreptate în lanţuri)? Exact cei care nu confundă amfiteatrul A01 cu o sală de cinema tip Mall (profilată pe producţii de serie hollywoodiene) sau cu o sală de conferinţe ASCOR (profilată pe predici mai mult sau mai puţin fundamentalist-ortodoxe). Cei care vin la cinematecă pentru a desluşi tainele limbajului cinematografic, pentru a participa ­fără prejudecăţi la festinul oferit de o operă cinematografică - iar aceste cinci titluri sunt opusuri de referinţă în cinematografia românească şi cehă. Mai mult, cei care le-au savurat (majoritatea tineri de până-n 25 de ani) au descoperit bucuroşi în ele mărturia „umanului universal”, care pentru cealaltă tabără e anatema. Ce vrea „cealaltă tabără”? Filme cât mai explicite, mai livreşti, mai moralizatoare, reprezentări cinematografice ilustrative, „pilduitoare”, gen Jesus of Nazareth by Zeffirelli. Ce uită aceşti neo-puritani? Că însăşi Biblia este o carte periculoasă, incomodă, crudă şi complicată, dură şi scandaloasă. Că este - arată cu o impresionantă forţă analitică şi polemică Franky Schaeffer, în Sham Pearls on Real Swine - „literatura lui Dumnezeu, iar literatura – asta o ştie fiecare incendiator de cărţi – e periculoasă. Biblia este drama lui Dumnezeu, este Hamlet, Povestiri din Canterbury, La răscruce de vânturi care-L au ca autor pe Însuşi Dumnezeu. Biblia este – printre altele, desigur – o carte despre Dumnezeu, despre bărbaţi şi femei, sex, minciuni şi adevăr, păcat şi bunătate, desfrânare, adulter, crimă, naştere de prunci, fecioare, curve, blasfemie, rugăciune, vin, mâncare, istorie, natură, poezie, viol, dragoste, mântuire, damnare, ispită şi îngeri. Astăzi însă, Biblia este foarte mult studiată şi aproape niciodată citită. Dacă Biblia ar fi un film, ar fi un film interzis celor sub 15 ani şi, pentru anumite secvenţe, chiar interzis celor sub 18 ani. Biblia nu este „civilizată” asemenea clasei de mijloc. Biblia nu este „drăguţă”. Tonul Bibliei este mai aproape de cel al actorilor îndrăzneţi şi controversaţi de stand up comedy (ca Lenny Bruce) decât de cucernicia mieroasă a câte unui pastor. În anumite epoci istorice, biserica nu a îngăduit oamenilor de rând să citească Biblia. Acum, spiritualizând-o şi îmblânzind-o prin tot felul de interpretări evlavioase şi tehnologice, biserica îi pune încă o dată botniţă. Astăzi studiem Biblia, însă prin grila unui pietism care li castrează toată virilitatea.”

P.S. Scriind rândurile de mai sus primesc de veste de la mai târărul amic Sergiu (student la canto, la Conservatorul din Timişoara) că Adi, un bun coleg de-al lui a suferit, ieri, un tragic accident de maşină. A fost proiectat prin parbriz, iar şoferiţa (prietena lui) a scăpat doar cu nişte răni uşoare – o altă moarte violentă cauzată de zeul vitezei. Demonul sinuciderii este, iată, mai subtil decât credem. Pentru că, ce altceva este nebunia de a călca pe frână până la a ajunge să pierzi cu totul controlul maşinii, dacă nu tot o formă de sinucidere şi – atunci când eşti însoţit - chiar de omor?

The road to hell

La începutul filmului Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov), într-un God forsaken mountain village din Ucraina carpatică (o zonă foarte asemănătoare ca ethos cu Maramureşul) ţăranii se adună la biserică, la slujbă. Printre ei şi micul Ivan cu părinţii săi. În faţa bisericii, pe dealurile albite de nămeţi, cântă şi vorbesc fără noimă câţiva măscărici (după purtările lor ai zice că mai degrabă sunt posedaţi). Alături de ei, spaţiul din jurul bisericii a devenit un fel de iarmaroc. Ivan este vizibil şocat de manifestările stranii ale saltimbancilor. Mama sa îl ia de-o parte şi-i fereşte privirea: „Nu te uita la ei – îi spune ea cu fermitate – că oamenii ăştia sunt îndrăciţi.” Apoi intră în biserică. Unde, ce să vezi, băiatul descoperă pe pereţi nişte mostre de iconografie populară. O fiinţă ciudată, înspăimântătoare îl tulbură profund şi - privind la icoane - îşi întreabă tatăl: „E Satana?” Tatăl îi răspunde: „Pe Satana nu-l găseşti în biserică, ci în oameni hulpavi şi răi, că acela de colo.” Şi camera se opreşte în faţa unui boier ce jupoaie norodul, însă oferă bisericii – la vedere – cea mai mare monedă, aşa să ştie toţi cât e el de generos. Lucrurile se precipită, iar tatăl lui Ivan – uitând că „lume a fărădelegii” este limba şi drum spre pierzanie (the very road to hell), „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte” (Sf. Iacov), care cu puţin foc, mult codru aprinde - reuşeşte să-l smintească fatal pe boier, râzând ironic şi superior de făţărnicia acestuia. De remarcat şi atitudinea diferită a celor două femei: mama lui Ivan îşi îndeamnă bărbatul să nu-şi pună mintea cu trufaşul boier. Nevasta boierului însă îl stârneşte (precum femeia lui Iov), cerându-i soţului ei să le dea sărăntocilor ălora o lecţie. Zis şi făcut. Boierul scoate un baltag şi-i zdrobeşte cu el capul ţăranului revoltat (un fel de Ţugurlan). Ecranul este inundat de roşu – sângele nevinovat al celui care nu a înţeles că nu trebuie să privească prea mult la cei posedaţi. Că nu trebuie să­-şi pună mintea cu omul aprig la mânie. Că – aşa cum învaţă psalmistul - nu trebuie să stea în calea omului nebun. Că, în fine, „înţelepciunea cea de sus” şi priceperea se arată din buna purtare, din fapte, din blăndeţe şi este – arată tot Apostolul Iacov - „curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de miă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică”.
E nevoie, now more than ever, de povaţa Sf. Ap. Iacov referitoare la „înţelepciunea de sus”. Cristian Mungiu avea şi n-avea dreptate, în uvertura de la al său Zapping: It’s coming. You can’t run. You can’t hide. Nothing can stop it. Avea dreptate, pentru că „it” (aka demonizarea prin mass media) provoacă dependenţă, idiotizează, naşte monştri sau ... „oameni-telecomandă”. Nu are dreptate pentru că, în ultimă instanţă, omul este, totuşi, o inteligenţă activă şi – dacă e nevoie după multe nevoinţe – poate apăsa pe butonul „off” de pe telecomandă, aşa cum a făcut şi personajul lui Hanno din Zapping. Poate spune (televiziunilor cu mare potenţial de imbecilizare, oamenilor clonaţi după chipul şi asemănarea emisiunilor consumate pe post de unică hrană spirituală): Retro, Satana! Cu o condiţie: dacă se angajează în anevoiosul (dar nu imposibilul) proiect numit despătimire.