Fools & holy fools

Nebunia fascinează. Aşa a fost mereu. Dar nu cumva are şi ea, nebunia, un vector, o direcţie, un sens? Iar sensurile pot fi atât de diferite...S-ar putea să greşesc, dar acum îşi trăieşte clipa nebunia fără sens. Sau nebunia cu o mie de sensuri, asemenea Omului-Indicator din desenul animat The Point / Oblio care arăta simultan înspre mai multe direcţii. Nebunia lui Don Quijote nu mai e la modă. Are prea mult ideal şi este un perdant. E vremea lui Sancho, cel de dinainte de mirajul final, când idealismul stăpânului său l-a cucerit. Din Dostoievski se reţine mai cu seamă picanteria „demonilor necredinţei”, „viciul”, acţiunile extreme, componenta „dionisiacă”. Se uită nebunia credinţei pe care-au cunoscut-o Raskolnikov, Alioşa, Mâşkin – adevăraţi holy fools. Se uită şi sfârşitul (căinţa, ruşinea) lui Stavroghin („Vreau să mă-nchid singur. Dacă s-ar putea sub pământ.”)

Se uită, în general, personajele literare. La modă sunt personajele de film şi filmele cult. E cool să vezi torturi pe ecran. Iar dacă regizorul reuşeşte să-şi facă personajele asasine (Hanibal Lecter, eroii din filmele lui Tarantino sau David Lynch – toţi posibili candidaţi la titlul de fools) agreabile şi simpatice, cu atât mai bine. De unde această revanşă a bestialităţii, a depravării şi perversiunii? Să fie ea rezultatul desacralizării actuale (alungarea termenului de holy dinaintea celui de fool), al unor vremuri puritane (de după Reformă) apuse? Diabolicul personaj interpretat de Hopkins în Fracture încearcă să fie sarcastic atunci când face referire la Biblie ori la bunătatea procurorului: „Nu-mi spune, dă-mi voie sã ghicesc. Ai devenit religios sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa? L-ai găsit pe Dumnezeu.” De unde se poate deduce că pentru el – om care a câştigat o lume, pierzânu-şi sufletul - termenul „religios” are o conotaţie cel puţin desuetă, dacă nu e respingător cu totul. Nici nu e de mirare, la cât de individualist (şi obositor-plictisitor) a devenit discursul religios după Reformă.

Există însă şi un „duh al blândeţii”, un duh înnoitor şi cu adevărat cool pe care l-au găsit (sau care i-a găsit pe) Mâşkin, Raskolnikov, Alioşa. „Dar – vorba lui Dostoievski, cel de la finalul romanului Crimă şi pedeapsă - aici începe o altă poveste - povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.” O fărâmă din acest duh învăluie – preţ de o clipă – şi eroii lui Aronofsky la sfârşitul primelor sale filme, Pi şi Requiem for a Dream. Chemării sale rămâne să îi răspundem şi noi.

Generation gap

M-au vizitat mai tinerii şi simpaticii mei amici cinefili Ionuţ şi Vincenţiu (în vârstă de aprox. 24 de ani). Am stat la poveşti şi am vizionat Bobby Deerfield (deşi l-am revăzut şi duminica trecută cu Manuela şi Oana) – admirabil film despre trezire şi iubire (sau trezire prin iubire), o poveste inteligentă şi foarte chic, unde „reţeta” - preluată dintr-un block buster soppy ca Love Story - este prelucrată, rafinată, nuanţată de viziunea lui Sydney Pollack. Marthe Keller şi Al Pacino sunt adorabili, muzica lui Dave Grusin e fabuloasă, iar imaginea lui Henry Decaë te poartă prin prin Elveţia, Paris, Florenţa.
M-am eschivat cum am putut de amicii mei, motivând rezervele mele faţă de cinematografia (şi critica de film) contemporană prin dorinţa de a cunoaşte – selectiv – (capod)operele trecutului pentru a-i putea înţelege mai bine pe contemporani. De fapt, chiar cred asta. Pe de altă parte, mă văd silit să recunosc: prefer cărările bătătorite ale înaintaşilor şi nu experimentele actuale, atunci când mi se pare că, în loc de substanţă, oferă doar mostre de teribilism. O posibilă explicaţie ar fi şi faptul că – prin structură – aparţin unui secol romantic, umanist, renascentist, baroc, iar eforturile pe care - at any cost - le depun ca să mă cunosc îşi găsesc un mediu mai potrivit în alte epoci decât în anii aceştia dominaţi de minimalism şi simplificări.
Am vorbit – inevitabil – şi despre filmele lui Tarkovski, despre responsabilitatea artistului – subiect atât de delicat şi de...evitat nowadays, când – afirmă Jacques Derrida în Donner la mort - „le démonique se définit originairement par l’irresponsabilité ou, si l’on veut, par la non-résponsabilité.” Vincenţiu spune că în acele vremuri totalitariste nu aveai cum să nu fi responsabil. Dar – am adăugat – nu cumva era vorba atunci (Tarkovski şi cei – puţini – asemenea lui fiind excepţia) de mimarea responsabilităţii (aşa cum un coleg profesor încă mai spune când ne vedem, în pauze: Mimez activitatea), de o responsabilitate de paradă, triumfalistă şi lozincardă? Ideea lui era (dacă-am înţeles bine) că societatea egalitară socialistă conferea un cadru mult mai propice formării (şi manifestării) unui artist ca Tarkovski. Că, altfel spus, lipsa de substanţă şi de sens a operelor actuale s-ar justifica prin contextul social-politic actual - pluralist, anarhic, individualist şi tot mai pragmatic.
Oricum, timpul petrecut cu ei a trecut - ca prin minune - formidabil de repede. Entuziasmul lor (şi al altora ca ei – prieteni sau apropiaţi) de a ajunge la „aurul filmului” şi de a se bucura de el (în parte „provocat” şi de vizionările de la cinemateca Joc secund pe care am organizat-o acum câţiva ani) îmi spune că lupta pentru pasiunea mea nu este în zadar. Că am mijlocit şi eu – după cum stăruitor mă îndemna într-o epistolă monahul Dragoş Valerian Păslaru de la Frăsinei – întălnirea acestor tineri (la care i-aş adăuga pe elevii mei de la ET, şi nu numai) cu câteva filme de referinţă, că au înţeles astfel (şi eu împreună cu ei) care este „diferenţa dintre filme şi clipurile imbecilizante ale acestui sfârşit”. Exprimarea este puţin dură, exclusivistă şi ursuză, însă la ce altceva îmbie aceste clipuri (dacă, voyeur, le acorzi atenţie şi le iei în serios) decât la dezintegrare, deprimare şi – horrible dictu – depravare – semne dintotdeauna ale „sfârşitului”?

Beautifully shallow

La recomandarea Mirunei am văzut, aşa cum i-am promis, Fracture – un thriller american din 2007 bine jucat (de Anthony Hopkins, Ryan Gosling), cu o punere în scenă glamour, trimiteri evidente la hit-ul The Silence of the Lambs şi muuuulte clişee melodramatice. Găsesc pe net comentariul unui spectator sceptic şi – zic eu – obiectiv, care îşi intitulează rândurile despre acest film Absolutely Unremarkable. Parcurg şi alte cronici ale acestui comentator şi constat că – spre onoarea lui – e cârcotaş. Atâta doar că nu prea îi înţeleg perseverenţa cu care vizionează şi comentează filme despre care în final va scrie: Guilty pleasure, Uninteresting and forgettable, An unconvincing thriller that proves to be more ridiculous than thrilling, It's pretty harmless yet also fairly forgettable, A sloppy and unnecessary film, It's pretty slick looking but largely generic and silly...


Cu o zi înainte am vizionat cu câţiva din elevii mei de-a XII-a Chaplin’s Modern Times – proaspăt şi adorabil şi în mileniul 3, ca în 1936. Încăpăţânarea mea de a evita producţiile americane recente – schematice, glamorous ori horrid, adesea orbitor de appealing datorită bzaei tehnice sofisticate de care dispune echipa de filmare – este motivată de convingerea că life is too short indeed therefore I can’t afford wasting my time indulging in guilty pleasures. Pentru că – at best – asta oferă – now more than ever – Hollywood-ul: junk movies beautifully wrapped and aggressively advertised. Ce-i drept, film american de serie - filmul-conservă servit în mall-uri şi programat de televiziunile comerciale – are totuşi o calitate (pe care-o recunoaşte mai ales spectatorul care ştie că mai există şi world cinema pe lumea asta, cu diversele sale şcoli de film): provoacă brusc o imensă nostalgie după marile filme din lumea mare pe care studiourile americane le îngroapă cu cinism o dată cu fiecare nouă producţie scoasă pe piaţă. Dar – vorba cântecului – mai avem nevoie şi de iarbă, mai avem nevoie şi de iarbă...

La concert, prin librărie

Zi ploioasă şi rece. Vremea a fost cu siguranţă un obstacol pentru amatorii concertului de azi. Mulţi nu l-au trecut, astfel că sala a fost aproape goală (sub 100 de persoane). În program: Uvertura „Hebridele” de Bartholdy; Concertul nr. 1 pentru clarinet şi orchestră, op.73 (Allegro, Adagio ma non troppo, Rondo: Allegretto) de Weber, la clarinet: Gabor Varga; Simfonia nr.9 de Schubert. Dirijor: Ivan Ungar. În holul de bilete al sălii Capitol s-a deschis o librărie selectă ce-şi propune să promoveze – printre altele – muzica interpretată live pe scena filarmonicii. Marius (ex-Humanitas) era la datorie, înconjurat de cărţi, albume şi nişte boxe din care se auzeau tot armonii clasice. Apariţia unui magazin (select!) de carte este o bucurie şi o infuzie de frumos în hărmălaia cotidiană. Să aibe viaţă lungă şi un management eficient.

Darwin rules

Am dorit să ajung la spectacolul de balet (coregrafia: Francis Valkay) pe muzica lui Vangelis, Andante-Allegro. Am luat cu mine trei elevi (Gabriela, Andrei şi Robert) şi, pe o ploaie englezească, am pornit-o spre TNT. Bilete n-am găsit la casă, ci, după o aşteptare de un sfert de oră (timp în care elevii mei s-au încălzit cu un ceai la cofetăria Casa cu flori), femeia care împărţea bilete unor profesoare venite cu elevii lor de gimnaziu (spectacolul, aveam să aflu, a fost contractat de Ispectoratul Şcolar TM) la balet s-a hotărât să ne dea şi nouă patru bilete. Pe tot cuprinsul programului s-a şuşotit, s-au făcut poze cu celularul, s-a vorbit, s-a huiduit, s-a aruncat cu gumă de mestecat pe scenă. Sala – plină ochi de elevi – s-a purtat mitocăneşte. O parte din vină o poartă, negreşit, profesoarele care trebuia să-i supravegheze. Elevii - la cheremul lor - au ţinut morţiş să demonstreze că omul din maimuţă se trage. Cum să fie ei şi numai ei de vină? Acasă părinţii nu-i bagă în seamă (şi pe mulţi i-au scăpat deja din mână), la şcoală dascălii chiulesc şi ei cum pot (being underpaid - but is this an excuse for not doing their job?) şi nu pun suflet. Astfel că nu m-am putut bucura cum aş fi dorit de fragmentele de muzică electronică – excepţionale toate - din Blade Runner (Love Theme, End Titles) , Chariots of Fire (Titles), The City (Red Lights), Oceanic (Spanish Harbour), Antarctica (Memory of Antarctica), piesele Dervish, Ballad sau Pulstar pe care, desigur, le-am ascultat de nenumărate ori acasă.

NBK

Înainte de revelaţia cinematografică numită Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream), în anii 90 aveam să mai descopăr un film absolutely disturbing and astonishing: Natural Born Killers by Oliver Stone. La vremea premierei l-am văzut în repetate rânduri. Inclus (de Premiere) în top-ul cu the most dangerous 25 movies of all time, interzis în câteva ţări occidentale (şi prin asta mai dorit şi mai rentabil underground), filmul ultraviolent al lui Stone este, cred, o lecţie – imperfectă, deşi uluitoare tehnic – de cinema. Fanii lui Tarantino (autorul poveştii care i-a vândut povestea lui Stone) l-au acuzat pe regizor că a denaturat sensul naraţiunii. Eu cred însă că atâta inventivitate tehnică – but I can't help wondering all the same: what for? – nu a mai încăput într-un singur film (cel puţin american) niciodată. Din punct de vedere cromatic (directorul de imagine Robert Richardson a folosit o combinaţie de peliculă de 35mm, imagine alb-negru, super 8 şi video la diferite viteze) şi muzical, ca ritm de povestire (ce alternează între stilul clipurilor muzicale şi transmisiunile TV live) şi casting, felul în care sunt folosite colajele de cartoons (Japanimation) etc. conferă NBK un stil de neegalat. Dorind să demaşte, chipurile, manipularea publicului de către mass media, Stone reuşeşte, la rându-i să manipuleze. O parte a mesajului este – cum să spun? – reală. Chiar prea reală: imaginile violente de la TV, din ziare ne copleşesc şi ne pătrund în suflet până într-acolo că devin parte din viaţa noastră mentală. Rezultatul: cupluri de natural born killers (ca Mickey & Mallory Knox) – transformate în megastaruri de cinismul mediatic - şi un public tot mai înfomentat de ştiri senzaţionale.

Este ceva putred în acest film sau mai degrabă este ceva putred în omenire? – pare să ne întrebe cu cinism acest NBK. Viziunea lui Stone e mai degrabă una apocaliptică, incontestabil diabolică. Omenirea (sau ce a mai rămas din ea) a pierit ucisă accidental (asemenea indianului) de furia genetic-dezlănţuită a acestor doi „ucigaşi în serie”. Şi, ce vedem la final? Cei doi „născuţi asasini” cu familia lor (doi copilaşi plus un al treilea pe drum) bine-mersi într-un caravan, pe o autostradă. Ca doi ordinary americans. Pe genericul final, un ultim colaj de fotografii ale (anti)eroilor la vârsta copilăriei, flash-uri cu câteva (doar!) din cele 50 de „victime nevinovate” de pe unde-au trecut şi vocea catifelată a lui Leonard Cohen ce cântă – tulburător-profetic - despre „ce va fi” (song-ul se numeşte The Future) – o expresivă imagine a acestei brave new world gone mad:

Give me back my broken night
my mirrored room, my secret life
it's lonely here,
there's no one left to torture
Give me absolute control
over every living soul
And lie beside me, baby,
that's an order!
Give me crack and anal sex
Take the only tree that's left
and stuff it up the hole
in your culture
Give me back the Berlin wall
give me Stalin and St Paul
I've seen the future, brother:
it is murder.

Things are going to slide, slide in all directions
Won't be nothing
Nothing you can measure anymore
The blizzard, the blizzard of the world
has crossed the threshold
and it has overturned
the order of the soul
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant

You don't know me from the wind
you never will, you never did
I'm the little jew
who wrote the Bible
I've seen the nations rise and fall
I've heard their stories, heard them all
but love's the only engine of survival
Your servant here, he has been told
to say it clear, to say it cold:
It's over, it ain't going
any further
And now the wheels of heaven stop
you feel the devil's riding crop
Get ready for the future:
it is murder

Things are going to slide ...

There'll be the breaking of the ancient
western code
Your private life will suddenly explode
There'll be phantoms
There'll be fires on the road
and the white man dancing
You'll see a woman
hanging upside down
her features covered by her fallen gown
and all the lousy little poets
coming round
tryin' to sound like Charlie Manson
and the white man dancin'

Give me back the Berlin wall
Give me Stalin and St Paul
Give me Christ
or give me Hiroshima
Destroy another fetus now
We don't like children anyhow
I've seen the future, baby:
it is murder

Things are going to slide ...

When they said REPENT REPENT ...

Post scriptum: De ce, de ce, de ce mă-ntreb, cum a fost posibil şi prin ce minune, ca Răsăritul european (Mama Rusia) cotropit de Stalin (pomenit de Cohen) să dea nume strigătelor sale (cinematografice) de revoltă: Andrei Rubliov, Pokaianjie / Căinţa, Meandre, Stalker / Călăuza, în vreme ce Apusul extrem (Europa occidentală şi America) îşi botează protestele sale: Nattvardsgasterna / Lumină de iarnă, A Clockwork Orange / Portocala mecanică, Elephant, Natural Born Killers...Să fi fost Calvin şi inchizitorii asemenea lui (cei care îi vor fi înnebunit pe apuseni cu al lor REPENT, REPENT, REPENT) mai fioroşi decât Stalin şi dictatorii săi? Ori să existe cu adevărat ceva tonic şi dătător de nădejde în aerul de la Răsărit, ceva ce nu se (mai) poate respira în Apus?

To be or not to be a voyeur

Cu Mihail Neamţu – autorul remarcabilului studiu Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate (Ed.Polirom - Iaşi, 2007) – m-am întâlnit prima oară în paginile cărţii traduse de el din engleză, Discerning the Mystery. An Essay on the Nature of Theology / Desluşirea Tainei de Andrew Louth (Ed. Deisis, Sibiu, 1999). Autorul englez vorbeşte acolo despre „cele trei mistere sau taine fundamentale din inima teologiei creştine: taina Treimii, taina Întrupării şi taina îndumnezeirii omului prin har şi în slavă” (Louth, 91-129). Traducătorul său român îi duce mai departe ideea în Gramatica Ortodoxiei, unde se referă la obstacolele desluşirii tainelor într-o lume în care „incoruptiblilul”, nemaivăzut de la luneta lui Galilei încoace, este înregistrat – spune filozoful Constantin Noica, citat de Neamţu - doar în matematici. Ambele volume ne pun în legătură cu o tradiţie a „incoruptibilului” înţeleasă nu ca „povară a unei desuetudini”, ci ca o „limitare care deschide” – aserţiune cutezătoare, dacă ne gândim că ne aflăm în plină postmoderintate relativistă (fenomen definit ca o „paradigmă politică făcută să tolereze varietatea şi amestecul, incapabil de sinteze majore”, „timp ce distilează cocktailuri”). Aventura „drumului înapoi”, întru recuperarea „minţii simţitoare” (Wordsworth) şi întoarcerea la alegorie şi la imaginea-arhetip se duce în vederea calităţii, deşi – notează Mihail Neamţu - ceea ce contează acum este „consumul brut, iar nu neapărat calitatea digestiei”.

Timpurile vechi (pre-moderne) sunt cu neputinţă de imaginat azi, de către „omul recent”. Dacă atunci conta rezonanţa binomului parte-întreg („structura holografică”) - ordonare ierarhică a unui univers în acelaşi timp organic şi diferenţiat - astăzi acest paradox este imposibil de explicat altfel decât prin apelul la „fantasmele puterii” (persecuţie, control, manipulare): „...Ceea ce postmodernii numesc astăzi probe de libertate ar fi fost privit de antici şi medievali ca o subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni; invers: ceea ce medievalii găseau a fi un exerciţiu de libertate interioară (rugăciunea, de pildă) modernii îl tratează ca pe un „efect al îndoctrinării”. Diferenţa între cele două hermeneutici ale suspiciunii constă în faptul că postmodernii declară de jure relativitatea oricăror forme de cunoaştere umană, în timp ce medievalii recunosc de facto această presupoziţie la care adaugă un relativism vertical: dacă fiecare paradigmă de cunoaştere este relativă într-un raport individual, toate paradigmele sunt relative în raport cu Revelaţia divină.” (Neamţu, 227)
Prin 1993 am văzut filmul lui Oliver Stone, Natural Born Killers / Născuţi asasini – sardonică ars poetica de tip hardcore, un eseu cinematografic dedicat violenţei şi manipulării. La ieşirea din cinematograf m-am întâlnit cu un dascăl (ce predă limbi clasice) ce ştiam că are afinităţi teologice, de la UVT. Văzuse şi el filmul. Mi-a spus aşa: Menirea filmului este să trimită la icoană. Până atunci nicio clipă nu am considerat că între film şi icoana bizantină ar putea fi vreo legătură. Ulterior, filmele lui Andrei Tarkovski şi ale altor câţiva regizori atenţi la personajul-imagine (Dovjenko, Chaplin, Murnau, Bergman, Buñuel, Mizoguchi, Fellini, Kurosawa, Ozu, Dreyer, Paradjanov, Bresson, Săucan, Piţa, Veroiu, Aronofsky etc.) aveau să mă ajute să înţeleg enigmatica afirmaţie a distinsului profesor şi nevoia de icoană. Cartea lui Jean-Luc Marion - La croisée du visible / Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică, apărută în traducerea lui Mihai Neamţu la Ed. Deisis, Sibiu, în 1999 - vorbeşte tocmai despre accesul imaginii (adesea blocat) la un original, despre „suficienţa imaginii” şi dezvoltarea ei televizuală, despre „eliberarea imaginii de orice original”, despre – în fine – comunicarea care „nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i – dar contrazice orice comuniune” (Marion, 89). Ce atent surprinde Mihail Neamţu în Gramatica Ortodoxiei starea de „cădere” a culturii imaginii din vremurile noastre, în care imaginea televizuală – contrar vizionarului (voyant), care vede ceea ce este indisponibil şi indivizibil - are drept măsură voyeur-ul: „Tandreţea e izgonită mai întâi. Frivolitatea avangardistă alungă misterul, masochismul meschin ia locul gingăşiei, pentru ca demonul profanării să primească un nou titlu de proprietate. Trăit în această variantă, erosul e lipsit de orice arhitectură şi demnitate. Faptul de a-ţi fi refuzat dreptul la unicitate nu mai contează. Microbii poftei insidoase omoară visele aerisite ale oricărei purităţi. Proximitatea dobândită printr-un rapt ieftin comercial coincide cu maxima distanţare de celălalt. Scursurile de neant refuză spectrul întregirii conştiinţei şi al lărgirii sinelui. Fiinţa nu are nici paznic, nici stăpân. Libertăţi defrişate bezmetic otrăvesc credinţa, speranţa şi iubirea.” (Neamţu, 264) Acesta este universul dominat de voyeur – persoana care „sucombă fără limite, nici restricţii acelei libido vivendi (pofta vederii) pe care Părinţii au denunţat-o din totdeauna: plăcerea de a vedea, de a vedea totul şi mai ales ceea ce n-am dreptul sau puterea de a vedea” (Marion, 84). Părinţii invocaţi de eseistul francez sunt cei care, în Pateric, spuneau: „nu lăsa ochiul tău să vadă deşertăciuni căci slobozenia ucide sufletele”. Acele „deşertăciuni” îşi propun să „rezolve misterul”, dar „misterul nu trebuie rezolvat, de el trebuie să ne împărtăşim” (Louth, 91-129).

Un reuşit portret al voyeur-ului izbuteşte şi regizorul Cristian Mungiu în scurt-metrajul său, Zapping (2000): privitor ce întreţine un raport pervers şi neputincios cu lumea, jalnicul telespectator fuge de lume şi o posedă totodată în imagine, practicând un „onanism al privirii” (Marion , 84). Privire care se îndreaptă exclusiv către imagini ce reproduc - explicit - măsura unei dorinţe, căci „orice imagine emisă trebuie să satisfacă în mod exact dorinţa voyeur-ului de a vedea, să se facă idolul lui. Orice imagine e un idol sau nu este văzută”.

„Pentru Ortodoxie însă – iar Mihail Neamţu face apel neîncetat la dreapta socotinţă a Ortodoxiei - nu sublimul unei experienţe estetice contează, ci consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei. Nici timpul, nici spaţiul nu sunt doar ecrane ale subiectivităţii, ci cadre dinamice ale revelaţiei. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este erotic şi muzical, iar nu magic (justificând atracţia sublimului) sau mecanic (legitimând imperativul ideologic).”

Bizzare phantasy

Good news: a child is born! Dorin & Lia’s baby girl – we just learned – was born yesterday. By the way, last night I had this SF-like mental picture: the four of us were in Taiwan, where Raluca is now. We were chatting on a hill. And there was this pit we then used a shelter, when an unknown woman from a distance started firing a kind of pistol, aiming at an invisible target in the horizon. The result was astonishing: a high speed jet, a lightening rod came out of her gun. And then she shot again, and the jet passed right above as – we could see it from the crater. And suddenly we started moving as if our shelter pit turned instantly into a sort of moving vehicle. The noise was deafening. It looked as if we were involved in a nuclear war or something. Then I tried to climb our ‘car’ to see where we were. All I could see from the top was a huge tram garage and I surmised we were somewhere on the outskirts of that Tai metropolis. We clumsily tried to slow down the speed of our vehicle (which was moving on a railway) and dreaded to think what our way back to the city would be like. And then I opened my eyes.

Stele fără nume

Ne plănuisem să ajungem la concertul de orgă de la Dom, însă socoteala noastră de sâmbătă seara ne-a fost răsturnată de Sergiu, care ne-a chemat la recitalul organizat de elevi de la Liceul de Muzică din Timişoara (împreună cu o şcoală de acelaşi profil din Pančevo, Serbia). Supriza a fost nemăsurată: am urmărit, preţ de aproape două ceasuri, elevi cu vârstele între 8 şi 18 ani cântând (din voce şi la diverse instrumente: pian, vioară, violă, violoncel, fagot), dansând, interpretând arii din opere, operete şi variate alte muzici. M-am bucurat să le revăd pe două din fostele mele eleve de la Liceul de Muzică (de acum 13 ani) – acum profesoare de pian aici: Roxana şi Mădălina.
Urmărind recitalul acestor tineri mi-a părut rău de locurile – nu puţine - rămase libere. Pe de altă parte, prestaţia lor m-a încredinţat că nu e totul pierdut, că există şi altfel de tineri. Şi prin ei, gândurile şi emoţiile unora ca de Haciaturian, Debussy, Brahms, Beethoven, Bach, Mozart, Gherase Dendrino, Grieg, Telleman etc. au prins – preţ de câteva zeci de minute – viaţă din nou. Sala de concert e, pentru mine, un sanctuar for all, irrespective of differences of opinions, creed, race, gender, nationality, social status, etc.

Message in a bottle - Scřivánci na niti / Ciocârlii pe sârmă

Filmul lui Menzel este, în primul rând, o restituire. După ce a stat sechestrat vreme de douăzeci de ani, Ciocârlii pe sârmă avea să dezvăluie un adevăr transmis ca un message in a bottle. Ce conţine acest mesaj? Un portret de grup, o radiografie satirică a unei uniformizante lumi cenuşii (dar piperate cu câteva tuşe erotice) în care speranţa nu a murit, un microcosmos pentru întreg spaţiul concentraţionar (decoruri: Vladimir Macha; director de imagine : Jaromir Sofr; muzica: Josef Lojik) din care nu lipsesc lirismul, tandreţea, subtilitatea, burlescul, compasiunea şi curajul.

„Îmi găsesc o serie de trăsături comune cu Karel Capek. Asemeni lui – afirma Jiři Menzel - trebuie ca operele mele să fie astfel făcute încât să fie înţelese de toata lumea. Tata era intelectual, iar mama croitoreasă. Am vrut să fac filme cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tatei, dar pe care să le înţeleagă şi mama.” Povestea Ciocârliilor e inspirată din proza scurtă a lui Bohumil Hrabal: într-un oraş siderurgic din apropierea Pragăi se află un lagăr de reeducare – pe un fel de junkyard - pentru „duşmanii poporului” de origine burgheză: un bucătar, un profesor de filozofie, o bibliotecară, un magistrat, un saxofonist etc.. În imediata apropiere se află o închisoare pentru femei condamnate politic, astfel că tensiunea sexuală dintre cele două grupuri generează momente de umor savuros. În ciuda disciplinei draconice care vizează transformarea lor în „oameni noi”, toţi cultivă gândirea liberă şi nu îşi pierd speranţa.

Oricât de catifelată ar fi fost „Primăvara de la Praga”, autorităţile s-au „autosesizat” şi au interzis Ciocârliile ­(aceeaşi soartă au avut-o şi filme de referinţă din alte ţări ale blocului sovietic: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa, Pokaianjie / Căinţa de Tenghiz Abuladze etc.) sub pretextul caracterului „incendiar şi provocator” al filmului. Pe lângă fiare vechi şi maşini de scris (din secvenţa-uvertură) ce aşteaptă să fie aruncate la coşul de gunoi al istoriei, se află suflete şi – iată – filme care aşteaptă şi ele să fie eliberate sau topite. Lumea filozofiilor mărunte de viaţă de pe această insulă-microcosmos (înconjurată de sârmă ghimpată) a fost descătuşată abia în 1989, anul căderii Cortinei de Fier, când filmul lui Menzel a primit Premiul Ursul de Aur şi Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Berlin.

Când timpul se măsoară, cu umor, în funeralii - Kolja

În tradiţia unor regizori precum Miloš Forman, Jiři Menzel (dar fără tonurile lor grave) sau Giuseppe Tornatore (cel din Nuovo Cinema Paradiso), Jan Sverak izbuteşte în Kolja să fabrice – după reţeta hollywoodiană – o poveste ce are ca fundal evenimente politice cruciale (căderea Cortinei de Fier în Europa de Est), dar cu un substrat intens personal. Kloja este mai ales filmul unei treziri, al unei „umanizări”: în Praga anului 1988, un violoncelist urzuz (şi afemeiat) între două vârste – un burlac convins care-şi măsoară timpul în funeralii, fiind retrogradat şi mutat disciplinar de autorităţi de la filarmonică la un ansamblu ce cântă muzică funebră la crematoriu – se transformă peste noapte într-un devotat şi afectuos tată de ocazie al unui băieţel rus a cărui mamă a fugit în RFG.
Concesiile făcute cinematografului comercial prin apropierea de melodramă - băieţelul cute, prezentarea pitoresc-idilică (director de imagine: Vladimir Smutny) a realităţilor comunismului, happy end-ul, viziunea superficială şi schematică asupra experienţelor care schimbă viaţa unui om - au fost repede amendate de acea parte a publicului ceh care nu a uitat de tradiţia şcolii cehe de film a anilor 60, 70, 80 – acele filme ce denotă o profundă înţelegere a naturii umane, o mult mai atentă nuanţare a situaţiilor de viaţă, o analiză imparţială („necomercială”) a sistemului social.
Totuşi, chiar dacă „petele comercialului” (farmecul discret al clişeelor, predilecţia spre light entertaiment în defavoarea meditaţiei, a tonurilor grave şi a unei viziuni „realiste”) sunt evidente, Kolja rămâne un film care „îţi merge la inimă”. La urma urmei, un film (asemenea oricărei opere de artă) ar trebui judecat în funcţie de ceea ce şi-a propus să prezinte, nu după ceea ce ne-ar place nouă să găsim pe ecran. Din această perspectivă, Kolja (răsplătit cu Premiul Oscar 1996 pentru film străin) reprezintă o bătălie câştigată, iar Sverak s-a priceput să fie suficient de abil pentru a nu se lăsa stăpânit de clişeele filmelor de duzină. Există încă, în filmul său, destule secvenţe şi mai ales o atmosferă de o rară eleganţă (datorată şi muzicii originale scrise de Ondrej Soukup, precum şi citatelor muzicale din Dvořak şi Smetana) ce trimit, fără putinţă de tăgadă, la perioada de aur a cinematografiei cehe.

De trei ori Mihăilescu

Cu un an în urmă, am fost – fără Theodor – la un concert simfonic în programul căruia figura Imperialul de Beethoven şi Peer Gynt de Grieg. În seara aceea ne-am zis că n-o să mai mergem niciodată fără Theodor la concert. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Ne-a părut multă vreme rău că nu l-am luat, eram convinşi că i-ar fi plăcut. Între timp s-a mai cântat ceva Grieg şi am recuperat o parte din muzica pierdută atunci. Iar astăzi a fost o zi mare pentru familia pianiştilor Mihăilescu. Au susţinut tustrei un recital extraordinar: Mozart – Concertul pentru trei piane şi orchestră K.V.242; Mozart – Concertul pentru două piane şi orchestră K.V.365 (solişti: Dragoş & Manuela Mihăilescu) şi, en fin, Beethoven – Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră, „Imperialul” (solist: Dinu Mihăilescu) - Allegro, Adagio un pocco mosso, Rondo-Allegro. Dirijor a fost Gheorghe Costin, care, după terminarea concertului, l-a îmbrăţişat părinteşte pe tânărul şi promiţătorul interpret al Imperialului (are doar 20 de ani).
Theodor a fost cuminte. Înainte de concert a continuat să mă bombardeze cu întrebările: cine e Tatăl din Vecernie? Dar Fiul? Dar Duhul Sfânt? Şi ce-nseamnă de-a pururea fecioară? etc. În prima parte ne stătea în spate o doamnă simandicoasă, dar răcită – a tuşit mereu, ceea ce i-a provocat lui Theodor o uşoară stare de uneasiness. După pauză ne-am mutat într-alt loc. Theodor a sesizat – încă înainte de începerea recitalului - lipsa Ralucăi. A întrebat: Cine lipseşte? Nu cine e în Taiwan? Ne-am văzut cu Anca şi Dora, cu foştii mei dascăli Cheie şi Vultur.
Involuntar, mi-am amintit de impactul pe care l-a avut asupra generaţiei mele filmul american The Competition (disponibil acum pe you tube), care a rulat în cinematografe (l-am văzut chiar în centru, în sala Capitol, a actualei filarmonici şi în cinematograful din apropiere, Timiş) prin 1983. Acolo aveam să aud pentru prima oară armoniile Imperialului, pe care l-am căutat de-atunci în programul filarmonicii sau la radio. Reaudiţia lui mi-a aminitit şi de discuţiile despre muzica simfonică pe care le-am avut în anii de liceu cu dl. ing. Laudacescu – personalitate de excepţie care mi-a netezit drumul spre muzica şi literatura clasică, spre înţelegerea şi valorizarea contextului politic. Astăzi am mers pe jos cu Theodor mai bine de o oră. S-a mai încălzit vremea şi am făcut mişcare. Prin unele grădini am zărit - pe lângă lalele - lăcrămioare. La întoarcere, pe când aşteptam tramvaiul, Theodor a pronunţat iar – o singură dată – unul din cuvintele pescuite de la acel şofer flecar. I rebuked him, but then I started to question my reaction. After all, why not saying – at least not in public - those blasted words? For the sake of prudence, of course. Man is a zoon politikon, indeed.

Inteligenţă, umor şi emoţie - Jésus de Montréal

De la bun început trebuie precizat că Jésus de Montréal / Iisus din Montreal (asemenea capodoperei lui Pasolini, Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelie după Matei, din 1964) evită în chip inteligent orice aer didacticist, moralizator. „Filmul meu – declara regizorul Denis Arcand - vorbeşte despre toate subiectele inevitabile ale zilei: despre Big Bang şi despre formula Coca-Colei, despre monologul lui Hamlet şi despre fascism.” Şi, am putea adăuga, despre limitele libertăţii artistice, despre loialitate şi perseverenţa investită în aflarea idealului – teme prezente şi în alte filme ale regizorului: Le declin de l’empire americain / Declinul imperiului american (1986), Love and Human Remains / Dragoste şi rămăşiţe omeneşti (1993); Stardom / Glorie (2000) şi Les invasions barbares / Invaziile barbare (2003).

Undeva la o biserică din Montréal preotul se gândeşte să „modernizeze” şi să aducă „la zi” montarea Patimilor lui Iisus care - de peste 30 de ani - se joacă tot mai anchilozat în parcul de pe colinele bisericii. „Filmul” noii puneri în scenă – mult prea îndrăzneaţă pentru gustul comisionarilor prelaţi - are însă numeroase ecouri evanghelice. Lectura originală (şi radicală) a Evangheliei atrage mulţi spectatori, dar şi interdicţia spectacolului din partea consiliului parohial, în timp ce vieţile actorilor încep să reflecte treptat drama Patimilor: hotărârea de a le monta şi alegerea actorilor reflectă chemarea apostolilor de către Iisus; scandalul declanşat de întreruperea spectacolului (interzis la a treia reprezentaţie) aminteşte – prin tragicul, dar şi fericitul final noir - de răstâgnire şi înviere; cina actorilor după triumful primei reprezentaţii este o preînchipuire a împărtăşaniei; distrugerea furioasă a studioului de televiziune în care – printr-un cinic sexploitation – se înregistrau reclame este o imagine a alungării negustorilor din templu, iar propunerea avocatului – într-o discuţie ce are loc la ultimul etaj al unui zgârie-nori – de a-l transforma pe actorul care-l interprează pe Iisus (Lothaire Bluteau) într-un superstar ce ar avea lumea la picioare este o replică la ispitirea din deşert.

Filmul lui Denis Arcand (Marele Premiu al Juriului şi Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de la Cannes 1989), admirabil jucat, impresionant filmat (director de imagine: Guy Dufaux), ilustrat muzical (aria „Quando Corpus Morietur” din opera Stabat Mater de G.B. Pergolesi's, cântecul popular bulgăresc „Prituriţe Planinata", alături de segmente de muzică originală compusă de Jean-Marie Benoît, François Dompierre, Yves Laferrière) şi regizat cu multă imaginaţie, este o „capodoperă plină de inteligenţă, umor şi emoţie, un film pasionant prin reinterpretarea Evangheliei, dar si prin privirea critica asupra societatii moderne” (Laurent Aknin), o încercare originală ce-şi propune să prezinte ce s-ar întâmpla dacă spiritul lui Iisus ar fi printre noi în aceste vremuri ultramaterialiste.

Somn uşor

Printre ecteniile de la Vecernie se află şi rugăciunea pentru un somn uşor. Atât de banalizata urare de Somn uşor ascunde însă mult tâlc: nu este la îndemâna oricui să aibe parte de un somn uşor. Pentru ca să poţi dormi fără griji noaptea se cuvine să te porţi într-un anume fel peste zi. Altminteri, nu ne-ntâlnim cu somnul, ci cu insomnia. Şi sunt destui cei care – trecuţi de vârsta copilăriei – se plâng că nu pot dormi nopţile.

Îmi amintesc de vorbele lui Oscar Steinhardt. Înainte de a-l lăsa să plece la Securitate (unde urma să depună – aşa cum i s-a cerut - mărturie împotriva prietenilor săi arestaţi, Constantin Noica şi Vasile Voiculescu printre alţii), bătrânul „ovrei” îşi încurajează fiul, dar îl şi previne în privinţa faptului că oricare ar fi alegerea pe care o va face, destinul său nu va mai fi niciodată la fel, că viaţa i se va schimba complet: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare” - cuvinte urmate de o replică extrem de tăioasă, dar care - ce-i drept - avea darul de a-l încuraja: „Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fi jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”. Nedorind să fie un fricos şi ascultând sfatul tatălui său, Nicu Steinhardt refuză să depună mărturie, să-şi acuze prietenii, asumându-şi începând din acea alegerea. Intelectualul interbelic ce avea sentimentul ratării, al frivolităţii, a devenit astfel un destin.

Parroting

Theodor a prins din zbor câteva cuvinte licenţioase rostite, se pare, pe maşină (van) de şoferul slobod la gură care-l duce la (şi aduce de la) grădiniţă. A ţinut, desigur, să mi le reproducă. Cu tot cu adaosul şoferului, care a căutat să dreagă situaţia: Nu-i voie sa spui asta că e o prostie...Ce să mai înţeleagă copilul când te aude vorbind într-un fel şi apoi îi spui să nu pronunţe ce ţi-a ieşit din gură pentru că „e o prostie”? Nu sunt maniac şi nici puritan nu mi-aş dori să fiu - lumea e mare şi pestriţă, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, „fără perdea”. Complet nu putem să-l ferim pe Theodor de strâmbătăţile acestei lumi. Iar aceste „achiziţii” nedorite în limbajul său va trebui să le îndepărtăm cu mult tact, altminteri le transformăm într-un forbidden fruit. În plus, va veni o vreme în care Theodor se va izbi de realitatea din spatele acestor cuvinte. Practic, doar contextul în care-au fost rostite e deplasat.
Seara am ajuns la Vecernie. Toate rugăciunile din programul slujbei de seară vorbesc – în duhul Psalmilor - despre nevoia imperioasă a omului de a se curăţi de „cele rele” săvârşite peste zi (şi peste viaţă), de a fi ferit – peste noapte - de lucrarea celui potrivnic. Miezul rugăciunilor este foarte intens – o dată cu apropierea nopţii (ca interval de trecere spre o nouă zi sau spre „neant”), sufletul împovărat de atâtea poticneli şi vinovăţii caută să se primenească, să se scape cumva de ceea ce-l apasă. Şi iar ajungem la întrebarea lui Theodor: Ce-nseamnă: „curăţeşte păcatele noastre”?
Pe drum spre biserica de la Poliţie am zărit – în zona grădiniţei de lângă str. Filipescu - nişte grădini pline de narcise şi lalele roşii. În spaţiile verzi dintre blocuri, iarba a crescut înaltă după ultimele ploi. Peste tot ne-au însoţit păsărelele din copaci cu veşnicul lor concert de caritate pentru bieţii trecători.
Pentru Raluca a fost prima zi de lucru în Tai Pei şi primul meniu de prânz exotic. We miss her already and look forward to seeing her again.

Un trio formidabil

Amintiri din Epoca de Aur a Bisericii cu un trio formidabil: Sfinţii Grigore de Nazians, Ioan Hrisostomul şi Vasile cel Mare. Iată o axă a timpului punctată de Sf. Grigore de Nazians: „De-a lungul veacurilor, două au fost schimbările însemnate numite Testamente sau cutremure. În primul rând, trecerea de la idoli la Lege, iar apoi de la Lege la Evanghelie. Prin Evanghelie ni s-a vestit un al treilea cutremur, care începe cu Cincizecimea, în care Duhul Sfânt se încetăţeneşte între oameni, făcându-ne mai limpede arătarea Lui”. Teoretic, ne-am situa – nu-i aşa? - în intervalul închis la stânga (Cincizecimea) şi deschis la dreapta (sau, mă rog, pentru rigorişti, tot închis şi la dreapta, la momentul Last Judgement). As it happens, majoritatea citim şi descifrăm Evangheliile, însă - o spuneau şi Părinţii - tot la ce-a fost „înainte” ne întoarcem: „idoli” şi „Lege”. Liturghia – The Divine Liturgy, o „coloană infinită a unităţii Bisericii", de atunci şi până la sfârşitul veacului pentru întreaga Ortodoxie – redactată, „culeasă” de Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) şi Sf. Vasile cel Mare este, ca şi celelalte slujbe, reprezintă - gaudeamus igitur - un prilej de „întoarcere”, de „recuperare” şi „primenire”. So, there is hope.

Deh, toate bune şi frumoase în cărţi. Praxis-ul ne omoară. Dar unde se regăsec în viaţa socială a Bisericii (azi din ce în ce mai întortocheată, mai tensionată, mai contradictorie) eforturile susţinute şi responsabile depuse – o spune tradiţia Bisericii – de Sf. Vasile pentru a-i sluji pe oameni, demascând inegalităţile existente, intervenind cu simţ critic în desfăşurarea vieţii sociale, considerând „că nu poate exista pace socială fără o dreptate socială”? Şi câtă nevoie ar fi de actualizarea demersului Sf. Grigore de Nazians de a pătrunde dincolo de litera Scripturii, înaintând din adânc în adânc, ajungând să perceapă „frumosul ascuns” şi să simtă nemărginitul adevăr dumnezeiesc. În fine, cât de necesară ar fi o „sublimă slujire” preoţească, însoţită de conştientizarea „înfricoşătoarei responsabilităţi” când preoţii – aşa cum scrie la Carte - o să dea seama pentru fiecare dintre sufletele încredinţate. Drumul de la mântuială la mântuire este – pentru fiecare – o mare piatră de încercare.

Ireversibil

Unde se duce muzica atunci când cel ce o interpretează nu o mai cântă? – întrebare de copil citat de personajul harpistei din Prova d’orchestra. Unde se duce un om atunci când încetează cântecul vieţii sale – mai autentic sau mai fals - pe acest pământ? Unde se mută suflul său?

Nu o dată mi-am spus că – în ciuda dorinţei declarate de a rămâne, aşa cum ne îndeamnă şi Brâncuşi, forever young – am încetat să mai fiu copil în clipa în care am început să conştientizez că sunt muritor, că vine – ca-n poemul Chemare, de Romulus Vulpescu şi pus pe note de Adrian Enescu - o vârstă, vine-o vreme / vine-o vamă, vine-o voce care cheamă / cheamă ziua, cheamă ora / cheamă clipa tuturora / cheamă, pleacă, vine, este. Viteza cu care – ireversibil, ca-n Heraclit - vine ziua să coboare discul meu solar / vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar / vine ora care doare, scrisă-n calendar este percepută diferit, în funcţie de vârsta noastră spirituală, dar mai ales de elanul din noi. Şi totuşi, ce îmbietor este mitul veşnicei reîntoarceri şi-al timpului reversibil...

All we need is love

Ce neinteresantă este ura, ce fără de appeal e omul care dispreţuieşte la nesfârşit. Devine plictisitor, obositor, sufocant – a real nuisance - contabilizând orice greşeală a celorlalţi. Reuşim deci să fim plăcuţi, interesanţi şi cu appeal în măsura în care ne împărtăşim din (ne conectăm la) acea stare de iubire, de compasiune (străină de îngâmfare şi falsă superioritate), de înţelegere a rostului lucrurilor. Şi poate că - apostolul Pavel, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, The Beatles & comp. au dreptate - sensul vieţii acesta e: deprinderea cu (şi râmânerea în) starea de iubire. Omul care iubeşte este înconjurat de taină pentru că iubirea – spre deosebire de ură – este o taină şi atrage, fascinează. Pe de altă parte, la câtă prostie e pe pământ, la câte prejudecăţi şi răutăţi nici nu e chiar greu să ajungi să urăşti, să răsplăteşti răul cu rău. Dar este cu adevărat o minune să te descotoroseşti neobosit de omizile urii ce te-a năpădit, să încerci să uiţi, să ierţi. Cu atât mai minunat, mai vrednic de admiraţie este cel care mai poate să iubească şi a rămas copil pe dinăuntru. Iubirea – e deja un truism – ne poate salva de ridurile premature, de zbârceala şi sluţenia lăsate de ţinerea de minte a răului, de aducerea aminte a nedreptăţilor şi chiar de frica de moarte. Muzica, Arta - atunci când sunt înţelese ca receptacul al acestei energii tămăduitoare şi izbăvitoare – ne pot somehow consola. Avem, în fine, mare nevoie de iubire fie şi din pricină că, lăsându-ne prea uşor în voia urii sau indiferenţei, sfârşim a ne purta aidoma celor pe care aspru îi judecăm. Scorpiile şi moliile de odinioară îşi retrăiesc – în noile generaţii - vieţile pline de venin. Alte măşti, aceeaşi gamă.
Lucrurile sunt însă mai întortocheate: atunci când iubeşti nu-ţi mai trebuie nimic, iar atunci când n-ai iubire în tine zadarnic o cauţi „în afară”. Astfel, o dată ce ai pierdut-o şi ai înlocuit-o cu ură şi indiferenţă nu-ţi mai rămâne decât să te lupţi cu proprii demoni pe care – conştient sau nu – i-ai crescut la piept.

Întrebare, întrebare

Raluca a ajuns cu bine la Tai Pei (via Bankok şi Hong Kong).
Am revăzut, duminică, Prova d’orchestra – pseudo-documentarul lui Fellini din 1978. la un moment dat, harpista povesteşte (în faţa camerelor de luat vederi) că un copil a întrebat-o: Unde se duce muzica atunci când nu mai e? Numai copiii, spune ea, pun asemenea întrebări. Theodor începe şi el să pună tot mai multe întrebări. Unele sunt puerile şi nu depăşesc zona jucăriilor lui preferate. Altele însă - aşa cum aflăm şi din cântecele Stelei Enache (Întrebare, întrebare) şi ale grupului Canon (Întrebări) - vin din zone înalte, la care nici eu, nici înaintaşii mei n-au ajuns. Bunăoară nu prea ştiu ce să-i răspund atunci când îmi cere să-i explic termeni şi cuvinte desprinse din limbajul liturgic, din slujbele bisericeşti. Ce-i aia „sfinţeşte”? – zice el. Sau: Ce-nseamnă „viaţă”? Aseară, pe când ne întorceam de la cvartetul de coarde, m-a întrebat: Ce-i aia „curăţeşte păcatele noastre”? – auzise această sintagmă în slujba Vecerniei pe care i-o pun seara la stereo, înainte de culcare. Odată l-a întrebat pe pr. Robert ce-nseamnă „preot”. Altădată m-a-ntrebat pe mine ce-nseamnă „catolic” – auzise cuvântul când am vorbit despre Domul catolic, unde mergem la concerte de orgă...Urmează, most likely, să mă întrebe ce-i aia „ortodox”, apoi ce-i aia „protestant" etc. Pfui! Grea treabă să răspunzi la astfel de-ntrebări! Se vede că atinge chestiuni fundamentale, întrebări sfâşietoare ce chinuie oamenii de veacuri, de al căror răspuns („right” or „wrong”) atârna adesea viaţa omului. De cele mai multe ori i-am răspuns cu parcimonie, câtă vreme e oarecum prematur să-i vorbesc despre background-ul în care trebuie situată chestiunea cu pricina. N-aş vrea în niciun chip să-i servesc clişee sau lozinci. M-aş bucura însă dacă aş reuşi cumva să-l ajut să se apere de mulţimea de clişee şi de lozinci care-l vor înconjura, gândind - critic şi autocritic - pentru sine, folosindu-şi creierul. Şi, desigur, bucurându-se de Muzică. Nădăjduiesc să-i devină cel mai bun prieten şi sfetnic. La mai mult nici nu pot spera.

Ignorance rules

Undeva în Piaţa Libertăţii din centrul Timişoarei, Primăria oraşului a plasat recent, pe o linie moartă de tramvai, un vagon de muzeu – primul vagon de tramvai tras de cai, se spune. M-am uitat mai bine pe plăcuţa aurită ce conţine un scurt istoric, prezentat în trei limbi (română, germană şi engleză). Am citit, curios, versiunea în engleză. De la primele cuvinte m-au intrigat câteva inatvertenţe gramaticale. Se mai întâmplă – mi-am zis - şi mi-am continuat lectura. Apoi, pe măsură ce-am înaintat în miezul textului, aveam să descopăr progresiv tot mai multe calchieri din română, o topică străină de specificul limbii engleze şi forme gramaticale ce păreau a fi redactate în grabă de un elev mediocru şi neatent, care niciodată n-a pus preţ pe corectitudinea exprimării. Dar textul nu l-a conceput un elev semidoct, ci o persoană matură, calificată şi plătită pentru acest job.
Constat cu sporită amărăciune că până şi subtitrările autorizate, profesioniste (zice-se) de la filme (la cinema sau la TV) suferă de aceleaşi neglijenţe majore. Limba în care se traduce, e drept, seamănă mai mult sau mai puţin cu româna. Şi poate că ar fi chiar limba română – cea vie, nu cea stâlcită – dacă traducătorii ar ţine seama de false friends, de acorduri şi nuanţe. Who cares about them anyway? Uite că merge şi-aşa. Invazia barbarilor agramaţi (cu diplome de bacalaureat şi chiar de facultăţi de filologie!) s-a generalizat, iar competenţa lingvistică îşi trăieşte agonia. Eminescu e, încă o dată, viu printre noi: Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii ăstei naţii! La aşa stăpâni, aşa flecăreală şi aşa exprimare.