Something worth living for

Veche de când lumea este nevoia omului de „epurări”, de eradicare a mitologiilor „corupte”, „eretice”, „retrograde”. Până la vârsta de 21 de ani am trăit într-o astfel de societate, în care cruciada împotriva mitologiilor alternative era în toi. Prăbuşirea singurei mitologii oficiale (cea comunistă) a dat naştere la o lume pluralistă care, departe de a fi cea mai bună din lumile posibile, tolerează măcar alteritatea şi diferenţele.
Acum, când citesc despre câte o utopie ce ar vrea să zdrobească orice altă paradigmă în numele singurei ideologii, mă încearcă o senzaţie de zâmbet amar. Zâmbet, căci naivitatea cu care îşi prezintă imacularea „platformei-program” e dezarmantă. Amărăciune, pentru că întotdeauna concretizarea unui asemenea vis presupune strivirea, ca pe nişte furnici, a milioane de vieţi omeneşti. Secolul XX (pentru a nu coborî mai departe în istorie) are ce povesti în acest sens. Oricum, gândul că s-ar putea ajunge vreodată la „implementarea” unei astfel de inginerii sociale, în care totul să se desfăşoare conform „performanţelor” unei ortodoxii rigide (politice sau religioase) îmi pare de nesuportat. Dar, tot istoria a arătat că spiritul omului a biruit mereu, eventually, în lupta cu uniformizarea impusă, cu robotizarea şi militarizarea. Şi, vorba cântecului (The Spirit of Man, din The War of the Worlds by Jeff Wayne):
„There must be something worth living for. Even some things worth dying for, if just one man can stand tall”
… Ajungem tot la absurdul (nelipsit de speranţă) din Rinocerii lui Eugen Ionescu, la acel „Je suis le dernier homme”...

Kids concert

De dimineaţă (joi) am fost cu Theodor la Filarmonică, unde Sorin Petrescu (pian) şi Dorin Cuibaru (clarinet) au susţinut, în faţa a câtorva zeci de copii (sub 11 ani), un concert-lecţie (50’) de prezentare a clarinetului. Au interpretat mai întâi o veche prelucrare mozartiană a unei melodii populare franţuzeşti, momentele de început din Rapsodia română nr.1 (de george Enescu) şi din Rhapsody in Blue (de George Gerswin), câteva momente (Galopul, Valsul fulgilor de nea) din Lacul lebedelor de Ceaikovski (dar mie îmi face impresia că le-am auzit în Spărgătorul de nuci), Cântec de primăvară de Bartholdy, o prelucrare populară de Tiberiu Brediceanu, un ceardaş prelucrat de un compozitor italian (nu s-a specificat care), un moment din Petrică şi lupul de Prokofiev etc.
Aseară primesc pe mess de la FD un articol scris de CTP despre marele laureat al Galei Premiilor Gopo de acest an, filmul lui Nae Caranfil Restul e tăcere. Pe CTP acest film (şi nu istoricele filme istorice cu Decebal, Mircea, Mihai et co.) l-au făcut să fie mândru că e român. Mda, puţin cam mult spus (zic eu); dacă ar fi să aleg, după 1990 poate doar Occident să-mi fi trezit o astfel de mândrie. Asta, desigur, după imensa bucurie pe care mi-au adus-o, la vremea lor, filme precum Meandre, 100 lei, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi, Imposibila iubire, Moromeţii, Nunta de piatră. Ţin minte că acum un an, fără să mă fi bucurat pe deplin, am remarcat fericit premiera unui film românesc de anvergură, ne-minimalist, ieşit din tiparele acestui stil care face furori acum. Şi, nu mai puţin, ieşit cumva din tiparele genului licenţios-facil în care (vezi Asphalt Tango, Filantropica) regizorul părea să se fi îngropat prematur. La aceeaşi gală aflu că simpaticul actor Marin Moraru a fost şi el premiat pentru întreaga activitate.

Iluzii pierdute

Îmi amintesc de, poate, prima vizionare a unui spectacol de teatru care m-a răvăşit. Era, cred, prin 1986, când am fost la montarea TNT cu Vrăjitorul din Oz în regia debutantului (pe atunci) pe scena timişoreană, Ştefan Iordănescu. Impresionant şi năucitor mi s-a părut mai ales finalul – spre care ne conduce de aproape muzica lui Ilie Stepan - în care ni se sugerează că experienţele trăite de protagonişti (de oameni, în general) sunt iluzorii. Astfel, multiplele măşti ale lui Oz (autoritatea spirituală supremă) culminând cu dezvăluirea culiselor spectacolului său terifiant indicau spre o degradare a sacralului. Împăcarea – cu sine şi cu lumea – nu poate veni, pare a spune acest spectacol, decât dinăuntru.



Peste mai puţin de cinci ani (prin 1990) aveam să mă confrunt cu o altă „demitizare” de proporţii (vezi scena spovedaniei, realizată în cheie surreal), în filmul lui Tenghiz Abuladze, Căinţa.

Litterateurs

Aseară, de ziua Ligiei, am fost pe la Pr. RN, cu care ne-am întins la poveşti eschatologice vreo trei ceasuri. Timpul, încă o dată, a trecut prea repede. Am dezbătut – iar – o problemă pentru mine spinoasă: duhovnicia „pur sânge” (aka „sărăcia cu duhul”) versus duhovnicia dublată de erudiţie. Din prima categorie ar face parte, între mulţi alţii, Sf. Siluan Athonitul (pentru a nu pomeni pe nimeni din cei care, încă, fac umbră pământului), iar din a doua Monahul literat (cu asupra de măsură) Nicolae Steinhardt. Pentru mine nu este o competiţie între cele două tipuri de duhovnicie. Primii, am dezbătut noi aseară, n-ar avea tocmai nevoie de labirintul culturii, căci le e de ajuns rânduiala rugăciunii inimii şi „lucrul mâinilor”, apecarea către cele simple ale vieţii. Ori, largo sensu, cultura presupune sofisticare, erudiţie, gândire cosmopolită, spirit iscoditor şi - de ce nu? – aplecare spre tainele Scripturilor şi ale scrierilor sfinte. Şi totuşi, spune Pr. RN, sensul culturii este (ar trebui să fie!) deschiderea spre celălalt, pulverizarea prejudecăţilor, clişeelor de gândire, stereotipurilor, convertirea egocentrismului în altruism, nicidecum închiderea într-un turn de fildeş. La ce bun să te cultivi câtă vreme perseverezi în întunecimea trufaşă a părerii de sine? Poate că frumoşii anonimi ai chiliilor din pustie sau din cetate au ajuns – fără cultură - la ceea ce mulţi erudiţi nu s-au învrednicit să ajungă: împăcarea cu sine. Da, ei n-au cultura de „şcoală superioară” (literatură, muzică, arte plastice etc.), însă – accentuează unii monahi – nu sunt lipsiţi de „cultura duhului”. În ceea ce mă priveşte, rămân la aforismul lui Lucian Blaga (din Ceasornicul de nisip), potrivit căruia omul „pare a fi singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său. Toate celelalte fiinţe, animale şi plante, sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur, prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.”
Astă-seară, în foaierul rece al sălii Capitol ne-am mai hrănit cu o porţie din marea şi luminoasa muzică a omenirii (din aceea pe care unii teologi mai mult sau mai puţin evlavioşi o numesc „muzica oamenilor”, pentru a o diferenţia de „muzica lui Dumnezeu”). Două tinere muziciene din Franţa – Marion Ralincourt (flaut) şi Lucie Marical (harpă) – au interpretat pagini de J.S. Bach (Suita în do minor BWV 997, arr. J.P. Rampal R.V. Lacroix), Bartók (Paysanne hongroise), A. Piazzolla (Istoria tangoului – arr. F. Pierre: Bordel 1900, Café 1930, Night Club 1960), I. Fedele (Imaginary skylines) şi J. Cras (Suite).

Matrix

După 25 de ani de la întâlnirea cu Ulysses cred în continuare că este cea mai fabuloasă aventură a mea, ca cititor. M-aş opri acum la capitolul Oxen of the Sun, „una din cele mai impresionante demonstraţii de virtuozitate stilistică” – scria Mircea Ivănescu, tălmăcitorul de excepţie al acestei cărţi în română. Aici, printr-o succesiune de stiluri ce urmăresc evoluţia limbii literare, de la texte arhaice, trecând prin clasici, romantici, moderni şi până la slangul contemporan, Joyce sugerează evoluţia fetusului în pântecele matern, din momentul concepţiei până la naştere. Referirea homerică este la popasul lui Ulise pe insula lui Helios (zeul soare), unde – împotriva poruncii lui Ulise - tovarăşii de călătorie ai lui Odiseu sacrifică şi mănâncă unele din vitele sacre ale zeului, săvârşind astfel un păcat împotriva fecundităţii. Personajele din romanul joycean se află şi ele, în acest capitol, pe un tărâm al fertilităţii - maternitatea dublineză de pe strada Holles – şi păcătuiesc împotriva principiului sacru al naşterii petrecându-şi timpul în băutură şi „vorbe deşarte”, în timp ce o femeie naşte în chinuri în preajma lor. Din nou Joyce se întrece pe sine şi îşi uimeşte cititorii printr-o abundenţă de aluzii şi conotaţii. Sintagma din primele rânduri („Deshil Holles Eamus”) s-ar traduce prin: „să ne întoarcem către dreapta, să ne întoarcem către soare” (Deshil), Holles fiind denumirea străzii pe care se află maternitatea unde se petrece acţiunea apisodului, iar Eamus este, în latină, „să mergem”. Urmează o invocaţie către Horhorn - zeul soare, sursă a fecundităţii şi totodată numele doctorului ginecolog, directorul instituţiei, aluzie la vitele sacre ale soarelui (horn - corn).
Ei bine acolo, în pântecele-matrice – devenit, preţ de un capitol, personaj principal în Ulysses - şi-a început fiecare din noi odiseea pe acest pământ. Acolo, în pântecele cald al mamei am început, fiecare, să scriem la romanul vieţii noastre. Acolo, în prima colivie din lanţul nesfârşit de colivii prin care - după naştere - aveam să trecem, ne-a fost legănat întâiul semn şi, poate, întâiul vis.

Voglio e non vorrei

Nu mai pricep nimic. Dar poate că logica aceea pe care o chem în ajutor nu mai funcţionează. Un moderator TV cu „un show păcătos” dat în grijă declară acum - într-un interviu publicat de o revistă ce anunţă programele TV - că actualele vedete de la noi sunt „vedete din inerţie”, că „n-au nimic în spate, n-au nicio bază, şi de aceea suntem noi înjuraţi, că de ce-i promovăm”. Dar, zice acest lider de audienţă pe segmentul său orar, „dacă toată societatea i-ar respinge, am fi într-adevăr pe drumul cel bun. Însă sunt doar câteva voci care ne înjură, şi o fac pe bună dreptate”. ... Halal mărturisire. Adică, pe de o parte bravo celor care – foarte puţini la număr, deci insignifianţi la rating – îi înjură pe cei care, asemenea lui, promovează scandalagiii, farseurii şi mahalagiii care „n-au ce să arate altceva, decât să se facă de râs”. Pe de altă parte, tot el zice că, deşi „s-a degradat foarte mult divertismentul” şi că „ar trebui oprită această prostituţie profesională”, se va axa în continuare pe scandaluri şi va livra ce doresc spectatorii. Spectatorii care fac rating, evident. Şi totuşi, în această ambiguitate şi dualitate fatală, alunecoasă (Voglio e non vorrei), pare să se scalde însăşi condiţia umană dintotdeauna. Pentru că brânza-i pe bani, cei din televiziune vor să rămână acolo, să apară pe sticlă. Iar atunci trebuie să joace după cum le dictează „profeţii” şi „vizionarii” care, ca DD de la zeroteve, ştiu să simtă cel mai bine ce vrea lumea să vadă. Şi, din când în când, ca să arate că neuronul nu li s-a atrofiat cu totul, dau interviuri în publicaţii de mare tiraj în care – ca Teo acum câteva luni – afirmă că n-ar prea vrea să coboare atât de jos ştacheta, dar...: „Suntem toţi nişte măscărici demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi.”

All is grace

Louis Bunuel şi Robert Bresson. Doi mari regizori - care pentru mine înseamnă mai ales Un chien andalou, Las Hurdes, Nazarin, Viridiana şi Simon del desierto (primul) şi Le journal d’un curé de campagne, Un condamné á mort s’est echapé, Mouchette, Une femme douce (al doilea) – şi mai ales două temperamente. Unul e coleric, iar celălalt melancolic-sentimental. De unde şi predispoziţia lor spre cârcoteală şi, respectiv, spre meditaţie şi contemplaţie. Unul caută „omul în lume”, altul „lumea în om”. În Nazarin există o secvenţă în care o femeie delirează pe patul de moarte (e bolnavă de ciumă) şi-şi strigă iubitul. Preotul Nazarin o aude şi se oferă să-i asculte ultima spovedaniei, însă femeia îl respinge, spunându-i că nu îi e de niciun folos, că ea îl vrea pe iubitul ei. Şi cum uneori primeşti exact ceea ce ceri, femeia îşi vede pentru ultima oară iubitul şi, nespovedită, moare în braţele lui câteva clipe mai târziu. Cumva la polul opus, în Le jorunal... un preot oferă asistenţă pastorală unei contese care avea mare nevoie să îi asculte cineva (un preot) spovedania. Se mărturiseşte „ca la carte” şi a doua zi moare împăcată. Deşi este vorba de una şi aceeaşi lume (şi-n Nazarin şi-n filmul lui Bresson background-ul este lumea rurală romano-catolică), abordarea e – trebuie să recunoaştem – diferită. Dar, în vreme ce drama lui Bunuel se îndreaptă vertiginos (şi „negativist”) către strigătul mut al lui Nazarin (“Lord, why have you forsaken me?”), Le journal... ne duce pe altă cale. Poate că ne duce chiar pe Cale, căci ultimele cuvinte ale preotului muribund sunt: “What does it matter? All is grace.”

Un poem pop simfonic pe structurile unei misse

Primul LP de Adrian Enescu – poemul pop Basorelief (1977), pe versuri de Ioan Alexandru - îşi scrijelează numele în memoria afectivă a celui ce-l ascultă încă de la prima audiţie. Versurile (începând cu motto-ul din Ion Gheorghe: „ne-am păstrat gintul / pe stânga de fluviu / unde curge ca argintul / sfântul Danubiu”) vorbesc despre patrie, popor, însă – nota bene! - fără emfază. Pe structura muzicală a unei misse (Kyrie Eleison , Sanctus, Dies Irae , Gloria , Lacrymosa) compozitorul prelucrează eh-uri bizantine şi cânturi din muzica indiană. Rezultatul: prima încercare de pop simfonic din muzica românească. Sintetizatorul este unul din instrumentele orchestrei – o orchestră semi-simfonică la care se adaugă un grup vocal (5T), un solist vocal (Cezar Tătaru), un recitator (Irina Petrescu) şi drum & percussion section. Pentru întâia oară în muzica românească sunt folosite sitarul şi tabla, două instrumente clasice ale muzicii indiene.
În plină epocă a militantismului ateu şi a materialismului ştiinţific, un compozitor angajat în zona muzicii experimentale (tot în 1977 Adrian Enescu compune pentru grup de sintetizatoare, cor şi drum section albumul Cele 12 lumi ale visului, un poem de de largă respiraţie de muzică alternativă electronică, comparabil cu realizările în domeniu ale unora ca Vangelis sau Isao Tomita) şi un poet recunoscut pentru dinamitarea miturilor (spre a le capta misterul) şi a conformismului (prin puterea metaforei de tip revelatoriu-existenţial) se înfrăţesc pe acest LP spre a propune un disc-eveniment.
Asemenea unei liturghii, Basorelief ne ademeneşte să participăm la „marea nuntă din vechime”, când „pământul este o cădelniţă-n amurg”, iar „oile se limpezesc în strungă”. Versurile, ce cheamă la înduhovnicire, sunt o „veşnică amintire” a celor ce, neprihăniţi, „au iubit senin până la moarte”, căci „din adâncurile bunului Pământ / iubirea-nvârte lumea mai departe”. Stihurile au rezonanţe psaltice: „pace în cer şi pace între oameni / în toţi şi toate pace, slavă Ţie”. Misteriosul adrisant al versurilor e de-acum uşor de ghicit: Logos-ul prin care omul devine întru fiinţă. Lui îi sunt închinate „imne şi slăvie”, pentru El oamenii s-au „îmbrăcat curat de sărbători”, iar „cântăreţul în zori de zi / îşi aprinde lampa de la stele”. Bucuria revărsată-n jur de El a luminat „puterile din jur” şi „în loc de fiare s-au făcut popoare”. Basorelief devine astfel un poem al „luminii line” şi al genezei graiurilor „din vorbe ce sunt”, într-un timp în care „de-acum e graiul Lui al meu”. E însuşi „graiul de departe” pe care-l ascultă oamenii „în slava lor de foc după moarte”. E semnul pe care cei de acum îl deprind spre a împinge-n cer „corabia din casă”. În cer, acolo sus, unde – mărturiseşte poetul – e neamul său plecat „cu turmele, pe plaiurile sfinte”.
Albumul lui Adrian Enescu-Ioan Alexandru (pe care un post de radio din Amsterdam profilat pe muzică experimentală l-a cotat drept unul din cele mai inovative albume de gen din anii 70) reprezintă şi o recuperare a „cerului” vidat de orice semnificaţie de către cei care nu-şi aprind lampa de la stele, ci de la gândirea iluminiştilor de secol XVIII. Pariul acestui poem-pop (sau, mai bine, poem-mărturie) cu implicaţii eschatologice („când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său şi creşte-n ceilalţi în armonie”) urmăreşte restaurarea memoriei strămoşilor uitaţi, a „bărbaţilor închişi în gorunii din porţi”, a „ctitorilor jupuiţi de vii” şi a „ostaşilor martiri cu feţe cuvioase” care - în credincioşia lor - au rămas mereu cu noi, căci „oriunde intră plugul în pământ / dai de un scut şi-o patrie de oase”. Suflet, potir de-argint, cădelniţă, sărbători, imne şi slăvie, sfântă datorie – iată numai câteva sintagme cu mare putere de sugestie, cărora nu au izbutit să le pună cătuşe nici inchizitorii partidului unic de ieri, nici tribunii democraţiei şi globalizării din uniformizanta lume de azi.

Child at heart

Ceea ce fascinează la un film cochet şi amuzant ca A Little Romance (1979) este tandreţea (lipsită de sentimentalism), dulcea ironie şi respectul faţă de inteligenţă (şi faţă de dreapta socotinţă), încăpăţânarea de a nu vedea răul din rău, ci binele (şi, eventual, hazul) din răul nu atât de negru cum pare. Pentru a sfida prejudecăţile răului e însă nevoie de o inimă tânără, neîmpietrită, nezbârcită înainte de vreme. Şi totul ameninţă să compromită, să împietrească privirea curată a ochiului, căci – în metropole, în marile oraşe – aerul e poluat, filmul „conservă” face modă, în timp ce lectura - gimnastica minţii – a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul sau marele ecran. Ce mai încoace şi-ncolo, oraşele şi-au pierdut poezia, locul junglei este astăzi pe asfalt (ori în realitatea virtuală), şi numai un romantic întârziat precum regizorul George Roy Hill refuză să pună pe tapet „realitatea nudă”. Nu spune că toate acestea nu sunt adevărate, însă în mijlocul junglei ce devine parcă wilder & wilder, el rămâne poet. Poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou (la ore neaglomerate), al imaginaţiei hranite de filme, filme, filme din care „cei buni” iau ce-i bun, cu computere (care, văzute după 30 de ani par – asemenea tandreţii pe care filmul îşi propune s-o conserve - istorice), cu hoţi de buzunare la pensie reintrând „în activitate” de dragul iubirii. Al marii iubiri dintre doi copii frumoşi şi inteligenţi (Lauren & Daniel), atipici pentru generaţia lor (şi nu numai), care-şi refuză proiecţia clandestină a unui film pornografic pentru o nevinovată plimbare hand in hand pe străzile Parisului. Pentru a medita la posibilitatea de a nu-ţi întâlni „jumătatea” în condiţiile în care durata medie de viaţă a unui om este de numai 70 de ani, iar şansele ca el să fie contemporan cu tine sunt şi ele limitate.
O anumită situaţie – deloc întâmplătoare – din secvenţa de început a superproducţiei Orfeu & Euridice (spectacol montat în 2008 la Teatrul Bulandra de Al. Darie, cu muzica debutantului – în zona muzicii simfonice de concert - Adrian Enescu, pe teme de Gluck), în care Orfeu (interpretat de o femeie) o pânge pe Euridice (jucată tot de o femeie), îmi aminteşte involuntar de Bob Fosse şi de al său All That Jazz (1979). Acolo, regizorul coregraf Joe Gideon o întreabă pe Michelle (fetiţa lui de 12 ani) ce părere are de noul său film. Iată cum decurge dialogul lor: „You know, that was the first R-rated movie I ever saw, and I loved it.” “Did you understand it?” “Well, I understood everything except the part where the two girls were in bed together and they were kissing. What was that supposed to mean?” Aici, oricât de liberal în vederi ar fi, tatăl se fâstâceşte şi schimbă subiectul. O întreabă pe Katie, iubita lui, care pregătea cina: “Is dinner ready yet?” “No.” Fetiţa însă vrea să ştie: “What was that supposed to mean?” Până la urmă îi răspunde: “Well, Michelle, uh, there are certain women who...” De alături, Katie zâmbeşte cu subânţeles şi insistă: “Who...?” “Thanks a lot.” Şi continuă: “There are certain women who just don't relate to men, so they...” Michelle însă i-o retează: “I think lesbian scenes are a big turnoff.” Iar Joe conchide, ca pentru sine: “I shoulda cut it.” …
Lăsaţi copiii să ne judece. Atunci când încă mai sunt copii, fiindcă ritmurile moderne cer emancipări cât mai rapide şi maturizări ultraprecoce.

Cresc amintirile

Ciudat destin: să te întâlneşti cu un om, în carne şi oase, care mai întâi îşi scrijelează numele cu slove mici, stângace şi subţiri pe inima-ţi supusă ori poate potrivnică şi nărăvaşă. Şi abia după ce omul acela a plecat să moară puţin, printre lut şi pietre, abia după ce au putrezit până şi urmaşii viermilor care s-au îngrăşat din carnea-i părăsită de suflet, abia atunci, într-un târziu, ajungi să desluşeşti – în slove-adânci şi uriaşe – inscripţia de demult. Poticneala (de fapt, orbirea) e veche, de când lumea, căci – scrie monahul de la Rohia – aceasta-i condiţia umană: „Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-I pilda, să tăcem (neîncruntaţi)?”
Ca-n Tata - lamentaţia aceea pop cântată de Timpuri Noi („Uuu, ma-ma, atât de mult mi-e de dor de tata / de parcă n-aş şti când mi-e dor că totu-i trecătooor”), mi-e şi mie, uneori, dor de taţii (suplinitorii – oficiali sau neoficiali - pe postul vacant de tată: Şerban, Constantin, Victor, George, Silviu) care – înaintea mea cu câţiva ani, cu câteva luni, cu câteva clipe – s-au dus să moară puţin ori pur şi simplu au dispărut din peisaj. După ani şi ani – ca-n Portretul lui Dorian Gray - numele lor cu slove-adânci şi uriaşe sunt parcă tot mai vii.

7 going on 8

De ziua lui, Theodor (see a slideshow of his pics taken 2002-2009 here) a fost încă în convalescenţă. Au trecut pe la noi Pr. RN cu ai săi (Ligia şi copiii: Oana, Iulia & Max), Oana Bica, Tatiana & Claudiu şi Mira. Am fost barman on duty şi de la pult am pregătit snacks, fresh juice & cream cakes. Ne-am întins la poveşti. A fost chiar fain. Pr. Robert a fost DJ şi a ales, de pe you tube, nişte prelucrări medievale cântate de Sting & friends. Nu sună rău deloc.
De aproape sau de departe ne-au scris ori telefonat să-l felicite pe Theodor: Buni şi bunicii + străbunica lui, Codruţa, Pr. Ioan Andoni, Ondine, fostul meu elev Silviu Paceagiu (născut în aceeaşi zi cu Theodor), Florin Doboş, Mihaela Berari, Ovidiu Cioaia, Maronel, mătuşa Ralucăi, Adina Sabo, Costi & Alina (din Cluj), tanti Felicia (din Piteşti), mătuşă-mea de la Deta, Vincenţiu (din Bucureşti), Gabi (din Germania), Chas (din Australia), Pildit (din Bucureşti), Thomas (din UK), Anne (din France), dl. prof. Mihai Jreb, o doamnă cu care ne întâlnim la concertele Filarmonicii şi alţi câţiva care au dorit să rămână anonimi.
Eu am reuşit să-mi înec începutul de gripă cu vreo trei pastile de Nurofen, iar pe Raluca au început s-o supere nişte migrene.

Flu

Timpul trece şi am ajuns, iată, să-l aniversăm pe Theodor – pe 25 februarie - pentru a şaptea oară. Sigur, ispita îngrijorării pentru soarta propriului copil (cu atât mai mult a unui copil vulnerabil, „cu nevoi speciale”) e mare. Dar pentru a supravieţui e nevoie de permanenta încredinţare că ultimul cuvânt – dacă tot ţin morţiş să gândesc eschatologic – aparţine proniei cereşti.
Azi am dus pe picioare un fel de răceală (gripă) amestecată cu dureri de cap şi o stare generală de indispoziţie. Sper să-mi revin pe deplin până vineri când ne vizitează, de la Cluj, Costi şi Alina. Va fi cel mai frumos mărţişor pe care-l putem primi.
Cu elevii mei de clasa a XI-a am făcut textul Into the wild. Inspirat, se pare, dintr-un caz real, surprinde cazul unui tânăr nonconformist care îşi sfidează familia şi îi refuză valorile, pierzându-se fără urmă în mijlocul naturii. Aşa cum a pronosticat Pr. RN (care, dascăl fiind, le-a pus elevilor săi filmul inspirat din acest caz real), puştilor mei le-a plăcut ideea. E cool să spui nu părinţilor şi adulţilor, atunci când eşti la vârsta ingrată şi-ai vrea să fii independent. Totuşi, gestul acelui tânăr rămâne izolat. Câţi sunt gata să întoarcă spatele confortului occidental?

O lume nebună, nebună, nebună...

„Continuăm să trăim în anormalitate, într-un coşmar care nu se mai termină...” se poate citi în Jurnalul lui Alexandru Tatos (însemnare din 1989). Secretul armei...secrete este, în cheie parodică, filmul „coşmarului care nu se mai termină”.
Regizor de o verificată seriozitate, autor al unei filmografii de autor (Mere roşii, Rătăcire, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Secvenţe, Fructe de pădure, Întunecare), Alexandru Tatos abordează, de astă dată, genul commediei dell’arte cinematografice - gen pe cât de uşor, pe atât de insolit. Rezultatul: un basm modern pentru toate vârstele, în haine de comedie burlească, în care poveştile cu once upon a time... se amestecă ingenios cu elemente din mitologia civilizaţiei moderne: monitoare TV cu transmisii fotbalistice, muzică şi gesticulaţie specifice universului disco-punk & pop-rock (muzica: Horia Moculescu).
Ironia savuroasă a privirii regizorale (ce musteşte de semne teatrale, de trimiteri culturale, de anacronisme, de texte şi subtexte amuzante) conduce filmul - într-un ritm galopant (montaj: Mircea Ciocâltei), prin secvenţe de bravură imagistică (imaginea: Vivi Drăgan Vasile) ce persiflează habitudini ale prezentului - pe calea comicului buf spre o satiră muşcătoare a prostiei şi absurdului, a osificării şi a rutinei care au luat locul normalităţii. Actorii, aleşi pe sprânceană, îşi schimbă mereu măştile, creând o cascadă de gag-uri şi o serie de situaţii răsturnate ale unei lumi pe dos. „Pozitivii” – Adrian Păduraru (Voinicul) şi Frumoasa (Manuela Hărăbor) – au mai puţină forţă şi expresivitate decât „răii”: Victor Rebengiuc (Împăratul belicos, victimă a unei idei fixe: obsesia războiului continuu), Dem Rădulescu (Marele Sfetnic şi „master mind” ¬al unui pseudo-serviciu secret), Mircea Diaconu (Zmeul cel mai zmeu, un Frankenstein cu colţi la purtător), Carmen Galin (Spaima Codrilor, verişoara Zmeului, geniul răului în diferite ipostaze), Horaţiu Mălăele şi Mitică Popescu (pe rând: doi crai cheflii: Burtă-Verde şi Gâtlej-Uscat, două subrete, apoi – parodie la parodie – Zmeul şi verişoara Zmeului). La rândul ei, Emilia Dobrin (Zâna lacului) rosteşte - cu o auto-ironie hazlie – două din cele mai memorabile replici din film: „Dacă nu ai relaţii...” (când îi dă Voinicului primul fluier ca s-o cheme în ajutor la nevoie) şi „ Nu posed cantităţi nelimitate” (când îi dă al doilea fluier).
Originalitatea (secretul) armei secrete din titlu constă în faptul că trage îndărăt, principalii combatanţi reuşind în termen record să-şi distrugă propriile oşti – aluzie la victoria socialismului împotriva întregului popor). Originalitatea acestui film cu un mesaj pronunţat anti-totalitar se regăseşte în inedita sinteză postmodernă psiho-socio-umană (dinspre tradiţie, realitate şi anticipaţie) a unei lumi nebune, nebune, nebune...

Mercy, mercy, mercy

Theodor a agăţat un bug (de la frigul din sala Filarmonicii, vineri seara? de la bazinul de înot, sâmbătă dimineaţa?) şi acum are febră. Azi am fost singur la Liturghie. Raluca a stat la căpătâiul lui Theodor. În Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi Pr. Robert a pregătit o predică – ce s-ar potrivi mai degrabă de St. Valentine sau (că tot se apropie 24 februarie) de Dragobete – care mi-a mers la suflet. Pentru că miezul învăţăturii de azi este mercy, mercy, mercy (acea milă care e cu mult mai presus de nevoinţele trupeşti: postul, sărăcia etc.), Pr. RN a citat o istorisire patristică în care se spune că un sfânt a dorit să afle pentru ce se ceartă oamenii, pentru ce zbiară unii la alţii câtă vreme se află – fizic – atât de aproape. Şi nu sunt surzi. Pentru că – sufleteşte - inimile lor, în acele momente de zâzanie, sunt departe, foarte departe una de alta. Şi atunci strigă – deşi sunt despărţiţi doar de un lat de palmă – ca să se facă auziţi. Prin comparaţie (şi aici se află pricina pentru care predica Pr. RN „cadrează” cu o predanie de Dragobete), doi îndrăgostiţi care stau într-un parc, pe-o bancă, îşi şoptesc vorbele fiindcă inimile lor sunt aproape una de cealaltă ... Brusc, mi-am amintit versurile lui Blaga (care în transpunerea lor muzicală au devenit melodia Baladă, compusă de Adrian Enescu şi cântată - prin 1983 - de cvintetul Luchian, condus de Ioan Luchian Mihalea):
Spune-o încet, n-o spune tare:
Iată aceştia suntem noi.
Când e singur fiecare,
Inimile nu-s în noi.
Stăm alături, eu şi tu?
Inimile sunt în noi,
Altfel nu, altfel nu....

Cinematografie & eschatologie

Pe blog-ul Elenei Dulgheru (autoarea singurei monografii în româneşte închinate lui Andrei Tarkovski şi filmelor sale) găsesc un interesant interviu (cu titlul „Sfârşitul lumii...ca-n filme”) pe care distinsa comentatoare de filme îl acordă zilele acestea unei reviste.
La început, E.D. arată că filmul, „copil al modernităţii” are atu-ul tehnologiei şi efectelor speciale, care-i permite să materializeze „lumi fabuloase ale fantasticului, cu o fidelitate şi spectaculozitate aproape fără limite”. Artiştii începutului de veac XX, suprarealismul şi expresionismul din artele plastice, expresionismul cinematografic „abundă – afirmă E.D. - în imagini apocaliptice”. Aceste imagini însă, asemenea producţiilor de serie „apocaliptice” fabricate în uzina de vise (şi coşmaruri) de la Hollywood, nu surprind descoperirea unui „cer nou şi pământ nou”, a unui „univers neperisabil, spiritualizat”. Pentru că - ne atrage atenţia E.D. asupra percepţiei duhovniceşti a Apocalipsei - „apocalipsa” este, la origine, „un concept luminos” care „îndepărtează legile entropiei, ale degradării materiei, îndepărtează păcatul” – înţeles ca “lege (dobândită) a firii”. Astfel, evocarea ei ar trebui să fie dătătoare de nădejde pentru orice credincios, iar o „artă apocaliptică” s-ar cuveni să fie, nici mai mult, nici mai puţin, o „artă a revelaţiei”, o fereastră spre „pământul cel nou şi cerul cel nou”, pe care - profetic – artistul le întrezăreşte. Un „cinematograf apocaliptic” ar trebui să fie deci „un cinematograf al revelaţiei”, al zilei a opta şi al „materiei transfigurate”, o „fereastră spre Împărăţia lui Dumnezeu, experiată de cineast în inima şi în conştiinţa sa şi transpusă, în stare de har, pe peliculă”. În continuare, Elena Dulgheru enumeră câteva opere cinematografice şi câţiva regizori care, atraşi de mistica luminii necreate, încearcă să se înscrie pe acest drum: pe de o parte Carl Dreyer, Andrei Tarkovski, Andrei Zviaghinţev pe de o parte (ca „singurii care dezvoltă problematici creştine, în cheie creştină”) şi, pe de altă parte, regizori interesaţi de eschatologie „mai mult pentru implicaţiile ei psihologice şi sociale”: Bergman, Antonioni şi Buňuel. Mesajul acestora din urmă însă este incomunicabilitatea, alienarea societăţii contemporane şi a individului. „Perspectiva asupra religiei – adaugă E.D. – sau lipseşte (ca la Antonioni), sau este una critică şi negativistă (la Bergman şi la Buňuel)”.
Sperproducţiile „apocaliptice” – afirmă E.D. - aparţin, cu puţine excepţii, unui gen prin excelenţă hollywoodian şi „mai toate mizează pe un infantilism al spectatorului contemporan şi pe faptul că frica este un resort dramaturgic foarte eficient în a-l menţine pe un anumit tip de spectator în scaun”. În rândul spectatorilor mai exigenţi, aceste block busters nu mai produc catharsis, ci – at best - zâmbete sau plictiseală. De ce s-a ajuns aici? Pentru că „oamenii (din ţările dezvoltate) nu mai au ce povesti, nu mai au experienţe personale care să merite a fi povestite, în viaţa lor nu se întâmplă nimic, ce ar merita împărtăşit semenilor”. Aşadar, aplatizarea sufletească şi „triumf”-ul civilizaţiei hedoniste (la care se mai adaugă şi „criza religioasă, care durează, în Occident, de mai bine de două veacuri”) sunt câteva din motivele care au generat goana după senzaţii tari, după subiecte „apocaliptice”.
După ce se referă la câteva secvenţe din unele filme tarkovskiene (Andrei Rubliov, Stalker, Nostalghia, Offret) centrate pe tema sfârşitului lumii, Elena Dulgheru enumeră doar două filme româneşti în care s-ar putea citi „semnele Apocalipsei”: Glissando şi A unsprezecea poruncă de Mircea Daneliuc. Mi-aş permite să adaug alte două titluri - Suta de lei şi Concurs – care, printr-un act transformatoriu, de „metanoie” contribuie nu mai puţin la zguduirea spectatorului.
În filmul lui Săucan, un personaj sufocat de indiferenţa faţă se semeni (şi, în ultimă instanţă, faţă de sine însuşi) priveşte la televizor o succesiune de imagini-document ce surprind tot felul de calamităţi ale naturii: cutremure de pământ, furii ale apelor, incendii etc. Cu doar câteva momente în urmă, acelaşi personaj urmărea – tot prin fereastra micului ecran - câteva cadre cu doi pui de vultur (aluzie la neînţelegerea dintre fraţi) care se luptă pe o bucată de carne adusă de vulturii-părinţi. Era singurul moment de sinceritate al „fratelui mai mare” (Ion Dichiseanu), care îi dăduse celui mai mic (Dan Nuţu) o bancnotă de o sută de lei, deşi acesta avea nevoie de „un gram de suflet”. Secvenţa-cadru trimite, astfel, spre ideea din Pateric, evocată şi de Elena Dulgheru în interviul d-sale: „Când nu va mai fi cărare între casele noastre, sfârşitul lumii este aproape”.
În filmul lui Dan Piţa, orarul echipei de orientare turistică – scria Nicolae Steinhardt într-un pătrunzător comentariu la film – „e drămuit şi concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure (din viaţă, din temporalitate, cum ar veni). Căci în clipa în care ies din pădure se produce Marea Explozie, următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri”... Concurs-ul lui Dan Piţa se încheie în acorduri somptuoase de orgă electronică (muzica: Adrian Enescu), ce dau bolţii vegetale sonorităţi de bazilică, pe fundal de astru la asfinţit. „Puştiul (Claudiu Bleonţ) descoperă femeia răstâgnită la orizontală, spaţiul este cutremurat de explozii convenţionale sugerând – scria despre acest film Constantin Pivniceru – treziri de conştiinţă, pădurea sumbră asistă, impasibil, la drama individuală şi la stupefacţia colectivă şi, peste întreaga natură, se aşterne o lumină orbitoare, purificatoare, care topeşte contururi şi diluează culorile. Lumina se metamorfozează cu acompaniament de orgă, în abur, un nor alb al unei binefăcătoare iluzii. Abia acum se poate pune punct şi pe generic, nefiresc de imaculat, apare cuvântul SFÂRŞIT”.

4ever cool

Răsfoiesc din nou Jurnalul fericirii şi mă opresc la final. Acolo, în ultimele rânduri, Steinhardt oferă – citându-l pe Unamuno - cea mai frumoasă definiţie a credinţei: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista. Şi continuă: „Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos. Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descompus de timp - şi nu ajung să fiu şi eu - cum spunea François Mauriac în Destine - unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles - Fapte 20,35 - că mai fericit este a da decât a lua.”
Găsesc apoi, undeva pe portalul Liternet, o cronică la Jurnalul fericirii semnată Daniel Cristea-Enache, din care decupez următorul comentariu – foarte aproape de felul în care l-am perceput şi eu pe monahul de la Rohia: „Creştinismul este pentru Steinhardt mai puţin o dogmă şi mai mult o stare. O stare de bine şi un echilibru moral, câştigate şi apoi păstrate, cu tot cu ebuliţia intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareori elementele de bază şi temeiurile credinţei ortodoxe au fost, la noi, interogate atât de atent şi explicate dinlăuntru cu o asemenea efervescenţă. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonică nu exclude imaginaţia liberă a formelor ce exprimă sensurile creştine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar şi la figurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării şi interpretării Scripturii sunt abordate frontal, fără artificii retorice, fără retrageri tactice şi fără acel veşnic apel la canon ce poate dezamăgi un spirit mai liberal.” (see: Toate-s bune (II) - Jurnalul fericirii)

Holy neon cross

Ovaţii prelungite aseară pentru Orchestra Filarmonicii Banatul (dirijor: Gheorghe Costin), care a interpretat Concertul în si bemol pt. pian & orch. op. 23 de Ceaikovski (pian: Mei Yi Foo – Malaysia) şi Dansuri simfonice op. 45 de Rahmaninov. Acest Ceaikovski pentru pian îmi e deja un evergreen şi e cântat anual (prima parte şi a treia sunt chiar hit-uri şi le pot fredona, a doua parte îmi sună, la început, ca o arie din Povestirile lui Hoffman de Offenbach). De câte ori ascult Ceaikovski îmi spun că mare e puterea artei, a muzicii, de vreme ce se ridică cu mult deasupra prejudecăţilor şi ideilor fixe ale oamenilor. Îmi place să cred că măcar acolo, în sala de concert, armoniile ceaikovskiene îi încântă până şi pe cei mai aprigi homofobi. Şi până la urmă asta rămâne din viaţa unui om, a unui creator de talia lui Ceaikovski. Restul sunt, vorba lui Eminescu: „răutăţi şi mici scandale”. Autorul Luceafărului este însă (şi poate că el are dreptate) mai sceptic, pentru că toate aceste can-can-uri picante şi mondene „te apropie de dânşii...nu lumina ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ; toate micile mizerii unui suflet chinuit mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
La întoarcere l-am dus acasă pe dl. prof. GT. Când eram în dreptul Catedralei Ortodoxe mi-a zvârlit o cârcoteală pe seama crucii gigantice din...lămpi cilindrice, subţiri de neon. Ce nu ştie însă dl. prof. este că toate aceste decoraţiuni pseudo-sacre de împrumut (inclusiv reprezentările iconografice edulcorate, naturalist-sentimentale care, da, au împânzit şi bisericile ortodoxe) înfloresc în Apusul papist pentru care, ortodox fiind, nutreşte atâta respect. Eh, se-ntâmplă şi la case mai mari, mai cu ştaif. Figuri arhicunoscute din nomenclatura BOR cochetează (şi nu de ieri, de azi) cu heterodoxia (şi nu numai) în numele „deschiderii” şi „ecumenismului” (altminteri foarte politically correct azi). Şi cum, se întreba ex-teacher-ul meu aseară, Sinodul BOR nu ia nicio măsură împotriva kitsch-ului şi a reprezentărilor străine de Ortodoxie? Ce ar fi de răspuns? Că orice măsură de corecţie ar fi privită azi ca o tactică dictatorială? Şi apoi cine să ia astfel de măsuri, când, iată, de sus în jos, din cercurile cele mai înalte (peştele de la cap se-mpute) se dispune înălţarea de cruci de neon şi transformarea parcului din jurul Catedralei într-un fel de Disneyland. Când kitsch-izarea lăcaşurilor de cult e parte importantă din agenda bisericească. Cine să-şi mai pună atunci problema autenticităţii icoanelor, a splendorii iconografiei bizantine?

Fantomele „obsedantului deceniu”

O tânără regizoare (Krystyna Janda, distribuită de Istvan Szabo în Mephisto şi de Krzysztof Kieslowski în Dekalog) îşi alege drept subiect pentru lucrarea de diplomă un subiect aproape tabu în vremea aceea: cazul real al unui muncitor stahanovist din anii 50 – zidarul Birkut (Jerzy Radziwilowicz) – prezentat adesea în actualităţile cinematografice de epocă drept un muncitor „erou al poporului”, transformat în timpul epocii staliniste într-un adevărat mit naţional. Investigaţiile nu se derulează facil însă, înarmată cu tenacitate, învinge repetatele obstacole din partea celor care l-au cunoscut şi care, cu cinism, i-au supravieţuit: teamă, reticenţă, complicitatea tăcerii, false pudori, interese politice. În ciuda dificultăţii de a-i gasi, două decenii mai târziu, pe martorii „sanctificarii” lui Birkut, încăpăţânata regizoare va reuşi să îi întâlnească pe câţiva dintre ei şi să îi facă să vorbească despre cel care avea să plătească din greu naivitatea „romantismului revoluţionar”.
În Omul de marmură (distins cu numeroase premii, între care Premiul Gdansk şi Premiul FIPRESCI la Cannes, 1978), acţiunea filmului se derulează – la fel ca în Cetăţeanul Kane (film despre care Wajda avea să declare că l-a influenţat cel mai mult) - pe mai multe niveluri. Diversele elemente juxtapuse, asemenea unui mozaic, sfârşesc prin a forma un întreg: materialul documentar, din arhiva anilor 50; documentele imaginate ce alcătuiesc portretul lui Birkut; flash-back-uri ce îi reconstituie povestea, precum şi filmul-cadru ce ilustrează căutarile regizoarei din anii 70. Scopul filmului însă nu este reconstiruirea unui personaj necunoscut (Birkut), ci „întrebările despre trecut şi discutarea trecutului” (Klaus Eder) Astfel, filmul lui Andrej Wajda (regie), Aleksander Scibor-Rylski (scenariu), Edward Klosinski (imagine), Andrej Korzinski (muzică) – „una din cele mai importante mărturii ale puterii de care dispune cea de-a şaptea artă” (Dana Duma) - poate fi citit deopotrivă ca meditaţie asupra cinematografului ca artă (care prin decupaj şi montaj, poate fabrica o realitate mincinoasă, o falsă istorie), ca descriere complexa a uneia din cele mai oribile perioade din istoria comunismului (obsedantul deceniu al terorii: epoca stalinistă) şi ca schiţă de portret a unei noi ere (căderea comunismului), pe care o anticipează magistral.
Ieşit pe ecrane, filmul este întâmpinat cu o campanie de presă negativă, care-l acuză de mistificarea realităţii, ceea ce avea să atragă şi mai mulţi spectatori în sălile de cinema: 2,7 milioane în primele trei luni de la premieră. Omul de marmură este primul voleu al unui diptic continuat de regizor cu Omul de fier (1980). O singură secvenţă a Omului de marmură a fost confiscată de cenzură (dar va fi inserată, peste patru ani, în Omul de fier): secvenţa în care tânara regizoare caută, într-un cimitir, mormantul „omului de marmură”, fără s¬ă-l găsească - între timp „organele” au ras şi mormântul de pe faţa pământului. „Deci – explică Wajda - omul de marmură a devenit o fantomă, aşa cum fantome au devenit toate victimele căzute sub gloanţele puterii comuniste”. În anul 2000 Andrej Wajda a primit un Premiu Oscar Special pentru întreaga activitate.
„Pendulând între melancolia sufletului şi dârzenia voinţei, Wajda – scria Cristina Corciovescu - este un produs tipic al universului spiritului polonez, iar filmele sale (între care: Popiol i diament / Cenuşă şi diamant – 1959, Brzezina / Pădurea de mesteceni – 1970, Dyrygent / Dirijorul – 1980, Kronika wypadków milosnych / Cronica adolescenţei – 1986) oglindesc această spiritualitate în tot ce are ea mai echilibrat şi mai durabil.” Preocupat mai ales de esenţa filmelor sale şi mai puţin de forma lor, el ştie să-şi adapteze stilul la cerinţele discursului dramatic, devenind unul din cei mai reprezentativi cineaşti ai cinematografului problematic.

Metamorphosis

Zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989. Ca toată România, stăteam şi eu – împreună cu amicul Dan Voinea, cu alţi soldaţi, gradaţi şi ofiţeri – cu ochii non-stop pe televizor. Doar se transmitea revoluţia „în direct” ... Atunci, într-una din serile târzii ale acelui decembrie însângerat, aveam să văd la Televiziunea Română Liberă (asta îi era titulatura) un videoclip (prefaţat de Cristian Ţopescu) în care Loredana Groza făcea play back la megahit-ul autohton Bună seara, iubito (apărut în 1988), iar imaginea ei fusese mixată cu scene dramatice din câmpul de luptă care, at the time, fusese centrul Bucureştiului. „Lipeala” a prins atunci (datorită versurilor: „bună seara iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte / că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte, că intră iubiri prematur în morminte etc.”), chiar dacă azi majoritatea tinerilor nu pricep conexiunea.
Am postat pe youtube acest clip în urmă cu vreo doi ani şi, cu o frecvenţă aproape săptămânală, primesc în continuare comentarii de la cei care se întâmplă să-l acceseze. Cei mai mulţi scriu cam aşa: „doamneee! de ce a trebuit să se schimbe Loredana? Era atât de frumoasă atunci şi canta o melodie aşa frumoasă, şi azi e aşa urâtă şi cântă nişte melodii aşa tâmpite!!!!!!!!”…Observaţie corectă, doar că, dacă am pătrunde mai adânc în miezul problemei, am vedea că nu numai Loredana şi-a schimbat „look”-ul în direcţia numită de comentator. Muzica de divertisment (uşoară sau pop), care - prin unele voci de compozitori, textieri, orchestratori, interpreţi – reuşea să fie mărturisitoare chiar, nu mai e ce a fost, fiind sufocată din ce în ce mai mult de infantilism, derizoriu şi abjecţie – separat sau toate la un loc.

Screen readers

Unul din spectatorii tineri cei mai vii, mai entuziaşti, mai maturi pe care i-am întâlnit la proiecţiile de filme pe care le-am organizat sub umbrela ASCOR în octombrie-decembrie 2008 este Ionuţ. Pentru un elev în ultimul an de liceu, Ionuţ e deosebit de precoce. Când ne-am văzut prima oară, am crezut că are aproape 30 de ani. După vizionarea Concursului, Ionuţ a fost aproape la fel de entuziast ca monahul de la Rohia, atunci când a scris poate cea mai frumoasă cronică a filmului: „Fiul echipei”. Vreo două fete evlavioase (pe care amicul unui amic le numeşte „vipere cu batic”) ce nu stăpânesc limbajul cinemtografic s-au arătat indignate de unele cadre din filmul lui Piţa - probabil cele în care două personaje, vorba lui aceluiaşi Nicolae Steinhardt, „fac dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea”. Observaţia lui Ionuţ (care, nota bene, n-a prins „epoca de aur” a socialismului) mi s-a părut deosebit de pertinentă: sunt atâţia care nu pot trăi fără bastonul de mareşal plimbat milităreşte pe şira spinării şi, pentru că societatea totalitară s-a prăbuşit, caută cu voluptate reflexele inchizitorii în Biserică. Zilele trecute m-am bucurat să-l reîntâlnesc prin centru (pe lângă biserica piaristă) şi mi-a spus că orice sistem are nevoie de provocări (violente, dacă trebuie) pentru a-l testa: dacă e de porţelan se va sparge negreşit, însă dacă e de diamant nu i se va întâmpla nimic. E, cum ar veni, asemenea frigiderelor sovietice, care – spune o anecdotă - îşi primeau botezul CTC-ului (controlul tehnic de calitate) după ce fuseseră aruncate de la etaj.

Există, aflu de la Costi, nişte aparate numite screen readers prin care nevăzătorii pot avea acces la conţinutul textelor în format electronic. În sit-ul dictionary.com găsesc următoarele explicaţii: „A screen reader is a text-to-speech system, intended for use by blind or low-vision users, that speaks the text content of a computer display.” În viaţa de zi cu zi există o inflaţie de screen readers ambulanţi pe post de „predicatori” şi de „interpreţi” pentru textele din bietele noastre suflete care sunt, vai, lost in translation. Şi-atunci intră-n scenă ei, aceşti „cititori de suflete şi de inimi” care, asemenea evangheliştilor ce caută prozeliţi, vor să îi „convertească” pe cei care nu văd „lumina” şi nu se află „pe cale”. Tot ce le putem spune acestor „învăţători” este: Hey, teachers, leave the kids alone! Aceşti dogmatici de serviciu n-au niciodată odihnă şi lucrează în trei schimburi. Ei ştiu întotdeauna (mai bine decât tine, desigur) ce e bine şi chiar mai bine, căci tu ai „solzi” pe ochi şi – hipnotizat de agenţii lui Ucigă-l toaca - nu vezi, nu înţelegi, nu acţionezi şi nu te conformezi aşa cum se aşteaptă ei. Pentru că life is too short încerc să mă feresc pe cât pot – pe mine şi pe familia mea - de sfaturile şi dădăcelile lor. Uneori, pisălogeala lor nu reuşeşte decât să mă enerveze. Dar o iau de la capăt şi-mi spun că n-am de ales şi trebuie să rezist cu orice preţ tentativelor de brainwashing, de oriunde ar veni ele. Chiar şi atunci când sunt animate de cele mai bune intenţii.
Că omul are nevoie de metanoia, de convertire şi de primenire sufletească e evident şi cred că, în sinea sa (cel puţin), oricine recunoaşte aşa ceva. Întrebarea e: cum? Aici, în mijloacele de „convingere” (sau „seducţie”) stă toată taina. Pentru că nu există o reţetă universal valabilă. Şi chiar dacă am admite că există o singură reţetă, organismul omului, creşterea sa interioară, reacţia sistemului său imunitar la truisme şi lozinci, puterea sa de înţelegere a jocului secund şi a celor nevăzute sunt (au fost şi vor fi) diferite. Astfel că omogenizarea, uniformizarea şi înregimentarea nu ajută la nimic. E nevoie de o îndelungă cercetare şi de o decantare a celor „îngurgitate”, de o procesare a informaţiei care se petrece însă exclusiv la nivelul conştiinţei personale. Este vorba, până la urmă, de „războiul nevăzut” al fiecăruia dintre noi, de „pedeapsa” şi de fierberea noastră „în suc propriu” (asemenea experienţei regeneratoare a lui Raskolnikov din romanul dostoievskian) pentru ca să renaştem progresiv, să trecem pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de noi până atunci.