Metamorphosis

Zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989. Ca toată România, stăteam şi eu – împreună cu amicul Dan Voinea, cu alţi soldaţi, gradaţi şi ofiţeri – cu ochii non-stop pe televizor. Doar se transmitea revoluţia „în direct” ... Atunci, într-una din serile târzii ale acelui decembrie însângerat, aveam să văd la Televiziunea Română Liberă (asta îi era titulatura) un videoclip (prefaţat de Cristian Ţopescu) în care Loredana Groza făcea play back la megahit-ul autohton Bună seara, iubito (apărut în 1988), iar imaginea ei fusese mixată cu scene dramatice din câmpul de luptă care, at the time, fusese centrul Bucureştiului. „Lipeala” a prins atunci (datorită versurilor: „bună seara iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte / că puţine mai sunt pe pământ lucruri sfinte, că intră iubiri prematur în morminte etc.”), chiar dacă azi majoritatea tinerilor nu pricep conexiunea.
Am postat pe youtube acest clip în urmă cu vreo doi ani şi, cu o frecvenţă aproape săptămânală, primesc în continuare comentarii de la cei care se întâmplă să-l acceseze. Cei mai mulţi scriu cam aşa: „doamneee! de ce a trebuit să se schimbe Loredana? Era atât de frumoasă atunci şi canta o melodie aşa frumoasă, şi azi e aşa urâtă şi cântă nişte melodii aşa tâmpite!!!!!!!!”…Observaţie corectă, doar că, dacă am pătrunde mai adânc în miezul problemei, am vedea că nu numai Loredana şi-a schimbat „look”-ul în direcţia numită de comentator. Muzica de divertisment (uşoară sau pop), care - prin unele voci de compozitori, textieri, orchestratori, interpreţi – reuşea să fie mărturisitoare chiar, nu mai e ce a fost, fiind sufocată din ce în ce mai mult de infantilism, derizoriu şi abjecţie – separat sau toate la un loc.

Screen readers

Unul din spectatorii tineri cei mai vii, mai entuziaşti, mai maturi pe care i-am întâlnit la proiecţiile de filme pe care le-am organizat sub umbrela ASCOR în octombrie-decembrie 2008 este Ionuţ. Pentru un elev în ultimul an de liceu, Ionuţ e deosebit de precoce. Când ne-am văzut prima oară, am crezut că are aproape 30 de ani. După vizionarea Concursului, Ionuţ a fost aproape la fel de entuziast ca monahul de la Rohia, atunci când a scris poate cea mai frumoasă cronică a filmului: „Fiul echipei”. Vreo două fete evlavioase (pe care amicul unui amic le numeşte „vipere cu batic”) ce nu stăpânesc limbajul cinemtografic s-au arătat indignate de unele cadre din filmul lui Piţa - probabil cele în care două personaje, vorba lui aceluiaşi Nicolae Steinhardt, „fac dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea”. Observaţia lui Ionuţ (care, nota bene, n-a prins „epoca de aur” a socialismului) mi s-a părut deosebit de pertinentă: sunt atâţia care nu pot trăi fără bastonul de mareşal plimbat milităreşte pe şira spinării şi, pentru că societatea totalitară s-a prăbuşit, caută cu voluptate reflexele inchizitorii în Biserică. Zilele trecute m-am bucurat să-l reîntâlnesc prin centru (pe lângă biserica piaristă) şi mi-a spus că orice sistem are nevoie de provocări (violente, dacă trebuie) pentru a-l testa: dacă e de porţelan se va sparge negreşit, însă dacă e de diamant nu i se va întâmpla nimic. E, cum ar veni, asemenea frigiderelor sovietice, care – spune o anecdotă - îşi primeau botezul CTC-ului (controlul tehnic de calitate) după ce fuseseră aruncate de la etaj.

Există, aflu de la Costi, nişte aparate numite screen readers prin care nevăzătorii pot avea acces la conţinutul textelor în format electronic. În sit-ul dictionary.com găsesc următoarele explicaţii: „A screen reader is a text-to-speech system, intended for use by blind or low-vision users, that speaks the text content of a computer display.” În viaţa de zi cu zi există o inflaţie de screen readers ambulanţi pe post de „predicatori” şi de „interpreţi” pentru textele din bietele noastre suflete care sunt, vai, lost in translation. Şi-atunci intră-n scenă ei, aceşti „cititori de suflete şi de inimi” care, asemenea evangheliştilor ce caută prozeliţi, vor să îi „convertească” pe cei care nu văd „lumina” şi nu se află „pe cale”. Tot ce le putem spune acestor „învăţători” este: Hey, teachers, leave the kids alone! Aceşti dogmatici de serviciu n-au niciodată odihnă şi lucrează în trei schimburi. Ei ştiu întotdeauna (mai bine decât tine, desigur) ce e bine şi chiar mai bine, căci tu ai „solzi” pe ochi şi – hipnotizat de agenţii lui Ucigă-l toaca - nu vezi, nu înţelegi, nu acţionezi şi nu te conformezi aşa cum se aşteaptă ei. Pentru că life is too short încerc să mă feresc pe cât pot – pe mine şi pe familia mea - de sfaturile şi dădăcelile lor. Uneori, pisălogeala lor nu reuşeşte decât să mă enerveze. Dar o iau de la capăt şi-mi spun că n-am de ales şi trebuie să rezist cu orice preţ tentativelor de brainwashing, de oriunde ar veni ele. Chiar şi atunci când sunt animate de cele mai bune intenţii.
Că omul are nevoie de metanoia, de convertire şi de primenire sufletească e evident şi cred că, în sinea sa (cel puţin), oricine recunoaşte aşa ceva. Întrebarea e: cum? Aici, în mijloacele de „convingere” (sau „seducţie”) stă toată taina. Pentru că nu există o reţetă universal valabilă. Şi chiar dacă am admite că există o singură reţetă, organismul omului, creşterea sa interioară, reacţia sistemului său imunitar la truisme şi lozinci, puterea sa de înţelegere a jocului secund şi a celor nevăzute sunt (au fost şi vor fi) diferite. Astfel că omogenizarea, uniformizarea şi înregimentarea nu ajută la nimic. E nevoie de o îndelungă cercetare şi de o decantare a celor „îngurgitate”, de o procesare a informaţiei care se petrece însă exclusiv la nivelul conştiinţei personale. Este vorba, până la urmă, de „războiul nevăzut” al fiecăruia dintre noi, de „pedeapsa” şi de fierberea noastră „în suc propriu” (asemenea experienţei regeneratoare a lui Raskolnikov din romanul dostoievskian) pentru ca să renaştem progresiv, să trecem pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de noi până atunci.

Auster, solemn şi hieratic

La Passion de Jeanne d’Arc (1928) surprinde nebănuitele feţe ale naturii umane şi capacitatea omului de a-şi tortura semenii cu fanatism în numele unei ideologii. În câteva momente din ultima zi din viaţa „fecioarei din Orlèans”, Carl Theodor Dreyer (regizor şi, alături de Joseph Delteil, co-scenarist) condensează procesul, condamnarea şi arderea ei pe rug.
Construit ca un montaj de gros-planuri şocante ce devin expresie a conştiinţei şi a misticii („Niciodată nu am văzut fiinţe atât de apropiate pe un ecran!” s-a spus în epocă), planuri-detaliu pe mâini, pe arme, pe cărţi, pe instrumente de tortură, dar mai ales pe feţe (pe riduri, pe pleoape, pe gene, pe lacrimi alunecând), La Passion de Jeanne d’Arc foloseşte mişcările de aparat (imaginea: Rudolph Mathé) doar pentru a descrie cadrul (tribunalul, judecătorii, rugul, mulţimea) în care se desfasoara dialogul sufletelor, înţeles ca un „dialog între Bine şi Rău, între autoritate şi conştiinţă”.
Pentru că „la adevărul spiritual nu se ajunge decât pe calea realismului” (cum susţinea Dreyer), feţele sunt nemachiate (fapt cu totul ieşit din comun în lumea filmului mut), nu există peruci sau bărbi false, iar cadrele sunt filmate exact în ordinea cronologică prevazută în scenariu. „Dreyer – scria Jean-Georges Auriol - aproape că ajunge să o martirizeze pe Maria Falconetti, pentru a o face să îndure patimile Ioanei d’Arc. El nu se mulţumeşte să-l îndemne pe operatorul de imagine să dăltuiască figurile cu vitriol, ci lucreaza chipul „Ioanei dupa Falconetti”, scrutându-l ca la microscop sub lumina tăioasă a proiectoarelor, pentru a-l surprinde pe viu, şi îi resculptează capul tunzând-o cu adevărat în prim-plan, satisfăcut să o vadă suferind şi plângând”. Capul ras al Ioanei devine un semn pentru violenţa cu care cei puternici încearcă să-şi depersonalizeze victimile, pentru rezistenţa la opresiune şi tiranie. Deşi lipsit de podoaba-i naturală, chipul Ioanei lui Dreyer reflectă inocenţa victorioasă în lupta cu ipocrizia judecătorilor, puritatea unui crez, curajul de neînfrânt al mertirului.
Decorurile lui Jean Hugo şi Herrmann Warm închipuie un cadru puternic stilizat. Geometrii liniare (suliţe, gratii, scări, stâlpi, cruci, spânzurători) şi curbe (arcade, căşti, cupole, clopote, buşteni, coşuri de nuiele) se îmbină – scria Romulus Rusan - într-o arhitectură „al cărei singur lux este austeritatea şi a cărei singură podoabă este demnitatea alb-negrului”.
Comparat cu Ingmar Bergman, de care îl apropie deopotrivă austeritatea nordică şi subiectele legate de religie, Dreyer îşi construieşte personajele în spaţiul graţiei divine, neîncercând să se elibereze de responsabilităţile pe care le au ca parte a unui univers predestinat. Astfel, el se apropie mai mult de Robert Bresson decât de Bergman, cu care – vezi Vampyr (1932), Dies Irae (1943) şi Gertrud (1964) - împarte însă credinţa în puterea iubirii trupeşti. Cinematograful lui Dreyer - auster, solemn şi hieratic – rămâne un elogiu adus vieţii, o înregistrare a luptei dintre viaţă şi moarte, dintre zi şi noapte, dintre lumină şi tenebre.

Miracle swim coach

Printre „îngerii păzitori” ai lui Theodor se numără, de câteva săptămâni, şi Sabin, antrenorul său de înot. După doar zece şedinţe, Theodor a făcut mari progrese, iar Sabin (care – aşa cum au observat câţiva comentatori - nu e numai un sportiv dăruit, ci are înclinaţii şi spre literatură) le-a consemnat în câteva rânduri pe blogul în care scrie (http://www.swim.ro/653/prima-lectie-de-inot/): „Theodor este un baieţel de şase anişori şi jumătate care merge la şcoala Iris, în clasa întâi. L-am cunoscut în weekend când a venit adus de părinţi la înot. La sfatul doctorului, părinţii consideră că a venit timpul ca Theodor sau Bobiţă cum îl alintă, să înveţe să înoate. Da! Aşa este! Doctorii rămân cei mai buni în a ne promova activitatea!
Imediat ce am intrat in incinta bazinului, Theodor m-a copleşit cu întrebările: „Am intrat în apă?”, „Când intrăm în apă?” etc. I-am răspuns că îndată ce va termina de numărat până la 100 vom fi deja în apă. M-am înşelat, nerăbdarea lui a înghiţit pe nerăsuflate numerele şi a mai avut nevoie de încă 100 că să fie în apă. Cu colacul care este prieten bun cu apa, iar apoi cu macaroana palpată îndelung de Theodor pentru a-i găsi capetele.
Bineînţeles că a vrut să-mi arate cât este de capabil şi a cerut: „Singur!”. Nu mulţi au asemenea revendicari în prima lecţie. Theodor a înţeles repede că trebuie să se întindă pe spate şi să lase capul pe colac ca atunci când face nani. Pardon, când doarme, nani este pentru cei de la grădiniţă, m-a corectat puştiul.
Cel mai mult i-a placut să se „dezechilibreze” ţopăind prin apă. Şi să numere. Până la 100, până la 60, până la 40, obosise… trecuse mai bine de o oră de când era în apă, bucurându-se şi întrebându-mă mereu: „Ce este apa?”
Lecţia a trecut foarte repede, ca orice lucru care ne place, iar Theodor, înlăcrimat, cu greu s-a lăsat dus pe motiv că apa a obosit şi trebuie să meargă la culcare. Prin canalizarea pe care a simţit-o la picioruşe, dar n-o poate vedea vreodata.
Până la urmatoarea noastră întâlnire trebuie să aflu răspunsul…
…………………………………………………………………………………………
Theodor sau Bobiţă cum îl alintă părinţii, a învăţat sa plutească. Spre bucuria tuturor. Pentru el totul e ca un vis. Colacul şi mai apoi aripioarele nu-i mai folosesc. Au rămas doar prieteni vechi.
Între timp ne-am întâlnit şi miercuri. Acum Theodor foloseşte doar aripioare când se stropeşte pe cap. Prietenul colac nu ne mai trebuie.
………………………………………………………………………………………….
S-a întâmplat! Am reuşit! Theodor înoată pe spate. Se aşează singur pentru somn şi pluteşte pe spate. Mai mult, face mărunt din picioruşe şi se deplasează prin apă. Pentru cei care vor să vadă miracolul, îi invit sâmbătă de la ora 12 la bazin. Am să cer permisiunea mamei pentru a-l filma. Deocamdată, nu ştie nici despre acest articol.”

…Dar a aflat, până la urmă.

Snow white city

O seară plăcută (luni) în compania Pr. RN, Ligiei şi a celor doi micuţi ai lor. Întâlnirea noastră a debutat cu un schimb de impresii despre un film controversat: Angels in America. Ligia tocmai l-a văzut (în două seri) şi inscripţia era proaspătă. Eu l-am urmărit da capo al fine într-o noapte-maraton (durează vreo şase ore), cu vreo patru ani în urmă. Iconoclasmul viziunii regizorale (foarte aproape de simbolistica si estetica barocă) mi s-a părut dintru început respingător şi melodramatic, însă problematica rămâne. Pe de altă parte nu-mi pot imagina o abordare ne-zaharisită a acestei teme spinoase. Şi nu, nu cred că este un film pro gay. Aşa cum nu cred că un film cu totul special precum Bobby Deerfield (remix inteligent al unui hit mai vechi: Love Story) pledează – aşa cum susţin puriştii - pentru cunoaşterea dintre bărbat şi femeie (în sens biblic!) înainte de căsătorie. Cu Pr. Robert am mai vorbit despre criza filmului „de artă” vs. filmul „artistic” şi „comercial”. Nu ştiu dacă e cea mai bună clasificare. Ştiu sigur că o anumită categorie de filme nu se mai face pur şi simplu: cele „de artă”. Iar restul formează un hibrid ce încrucişează, mai mult sau mai puţin inspirat (după gustul fiecăruia), divertismentul cu dăscăleala moralizatoare. A venit apoi vorba despre unul din barzii (rapsozii) pământului de la stânga Dunării albastre. Am spus „pas” pentru că, deşi e foarte popular (un răsfăţat chiar, în condiţiile în care unii artişti – puţini – au zeci de discuri apărute, iar alţii – cu nimic mai prejos, ba din contră - sunt prematur uitaţi), nu i-am ascultat cântările. O prejudecată, poate. Ca atâtea altele care îmi provoacă poticneli şi bâlbe în mărturisire. În mărturisirea de tip thorough, nu shallow.
Cetatea mea cosmopolită s-a gătit de nuntă. Din ce în ce mai rar, oraşul în care trăiesc se îmbracă – vreme de câteva zile pe an doar – în straie albe de mireasă. Zăpada – noţiune despre care copiii ştiu mai ales din filme (că dicţionare nu mai răsfoiesc) – e darul cel mai de preţ al acestui sfârşit de iarnă pentru noi (buni sau răi, credincioşi sau necredincioşi), cei care am rămas în cetate. Azi, pe o ninsoare ce n-a ştiut de confesiuni şi de culori politice, de rase ori naţionalităţi etc., am schimbat câteva SMS-uri cu Monahul. Care îmi acuză gâlceava – bănuită de el – între suflet şi minte. Eu însă mi-am pierdut progresiv certitudinile escatologice şi râvna pentru uniforme (atâta câtă o fi fost ea cândva), de unde şi dificultatea mea de a-i putea digera discursul extrem de escatologic, de clear cut, de rigid. În general întorc spatele celor care mă pisează astfel. Dar cum fiecare are febleţile sale, se mai întâmplă, iată, să trec cu vederea derapajele duhovniceşti (cu cele mai bune intenţii, desigur) ale unora sau altora în cămara sufletului meu.
Costi a transpus în format wav primul LP al lui Adrian Enescu, Basorelief (1977) - unul din puţinele albume pop româneşti în care muzica (îngemănată cu versurile lui Ioan Alexandru) este prilej de rugăciune, de înălţare sufletească, nu de divertisment dansant ori de distracţie. Pentru mine, Basorelief-ul este un pisc nedepăşit de autorul său (deşi câteva din albumele sale ulterioare i-au adus notorietatea) şi o oază de mărturie şi duhovnicie într-un mediu în care derizoriul şi vulgaritatea fac adesea casă bună.

DJ

Seara am trecut pe la Tatiana & Claudiu, care – împreună cu Raluca - au gătit o cină pe cinste. Cum pe 16 februarie e ziua lui Dan Voinea (deunăzi a pătruns şi el în blogosferă: http://danvoineagallery.blogspot.com/), m-am gândit să-l sun pe DJ Costi să-l felicite online de la pupitrul de comandă (care se află chiar în apartamentul său) de unde - fără niciun asistent, ajutat doar de mixer şi computer, de câteva alte ustensile electronice şi de o memorie formidabilă - îşi transmite în weekend emisiunile live pentru Radio Pontes. Iniţial m-am gândit la o piesă cântată de Michael Jackson (Liberian Girl) al cărei fan Dan era acum vreo 20 de ani, pe când eram amândoi soldaţi de trupă la ATS, în Caransebeş. Costi însă nu e fan Michael (îl înţeleg perfect) şi nu îi difuzează piesele. Îi propun atunci o altă melodie pe care Dan ştiu c-o îndrăgeşte mult: Rug, piesa lui Vasile Şirli cântată de Dida Drăgan în filmul Un echipaj pentru Singapore. Peste câteva minute, Costi îi dedica artistului plastic Dan Voinea această piesă de o sensibilitate aparte, pe care am ajuns s-o adaug în fonoteca personală prin amabilitatea şi promptitudinea compozitorului însuşi, în urma rugăminţii lui Dan de a i-o procura.

Sound as sight

Pe Andreea Medinschi am întâlnit-o în atelierul părinţilor ei (amândoi artişti plastici renumiţi) pe la mijlocul anilor 90. Cândva, prin 1992 parcă, dl. prof. Cornel Ungureanu încercase să iniţieze un proiect cinematografic (şi nu numai) care – datorită unui mecena şarlatan ce a fugit cu banii - avea să îngheţe înainte de a debuta. Mama Andreei, Geta Medinschi (azi scenograf la TNT), trebuia să se ocupe de layout-ul publicaţiei în care noi, studenţii, eram chemaţi să scriem. Câţiva ani mai târziu ne-am reîntâlnit cu ocazia serilor de cinematecă pe care (cu sprijinul directorul RADEF de atunci, dl. Vasile Tudose) le organizam la cinematograful central „Studio”. Ţin minte că, într-o seară, după proiecţia Cabaret-ului (regizat de Bob Fosse), am luat-o pe Geta acasă la noi şi, împreună cu mama, am mai stat de poveşti despre filme, filme, filme. O dată chiar am corespondat cu părinţii Andreei, pe când stăteam în Belfast. Geta mi-a trimis, ţin minte, o foarte frumoasă felicitare de Crăciun (a pictat-o chiar ea), pe care încă o păstrez. Andreea era pe atunci elevă de liceu şi se pregătea să studieze Dreptul. Am revăzut-o acum, după mai bine de zece ani, la dl. Jereb. A venit însoţită de un operator să-l filmeze pe Theodor. Între timp, aflu chiar de la ea, a studiat în paralel Dreptul şi Jurnalistica şi face, de nişte ani, emisiuni culturale pentru o televiziune timişoreană.
Astăzi Analog TV a difuzat materialul filmat cu Theodor, Sunetul ca o lumină, în care am spus că literatura muzicală în română este foarte săracă. Dacă va persevera în studiul pianului (sau al altui instrument), Theodor va trebui să-şi folosească din plin memoria. Şi să aibe parte de mentori care – cu îndelungă răbdare şi pricepere - să-i desăvârşească formarea sa muzicală.

Golden Age

Seara am fost în vizită pe la Anca & Irina. Am întâlnit-o acolo pe cumnata Ancăi cu băieţelul acesteia. Copiii s-au jucat cu o minge uriaşă de plastic şi-au alergat încoace şi-ncolo, au făcut tumbe, fără să ştie, desigur, că vine o zi în care nu vor mai fi copii. La vârsta lor, orice gafă e scuzabilă orice răutate nu e de fapt răutate. Am urmărit câteva cadre din Faleze de nisip, care se difuza pe canalul ProCinema – multiplu exerciţiu de măiestrie (pentru regizorul Dan Piţa; pentru scenaristul Bujor Nedelcovici din al cărui roman, Zile de nisip, Piţa a decupat o poveste foarte aproape de ceea ce îl interesa în acel moment: un conflict între un om realizat din punct de vedere profesional, un om la apogeu şi un altul, în aparenţă un nimeni, care se va dovedi însă mult mai puternic, mai rezistent psihic; pentru compozitorul Adrian Enescu; pentru operatorul Vlad Păunescu; pentru actori: Gheorghe Visu, Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Marin Moraru, Ion Vâlcu, Vasile Cosma, Valentin Uritescu, Oana Pellea, Ovidiu Schumacher, Ileana Ploscaru) pus sub obroc şi redat publicului abia în februarie 1990. Un film pe care l-am aşteptat câţiva ani şi pe care, iată, am reuşit să-l văd abia atunci când a picat guvernul ceauşist. O operă cinematografică aparte, aşa cum după 1990 nu se mai fac la noi. Puţin după ora 19.00 am căutat pe net frecvenţa Radio Pontes, unde Costi avea emisiunea „Nostalgic on-line”. Am reascultat astfel o nouă selecţie a acestui DJ - acestui om - atât de special (melodii pop din anii 60-80, cortine muzicale etc.), foarte aproape de ceea ce ascult eu în mod obişnuit.

Perenitatea parabolei

Un amic mă vesteşte bucuros de neaşteptata sa victorie asupra unui mutual friend. Lupta lor e de idei şi, mai mereu, proaspătul - pare-se - învingător, era ironizat şi looked down upon de către cel care, cu un foarte pertinent şi dezvoltat spirit critic (pentru care mi-a câştigat respectul), îi taxa prompt fiecare lăudăroşenie (nevinovată în fond, întotdeauna însă motivată de un exces zel întru a duce o viaţă duhovnicească aşa cum „scrie la carte”) şi „derapare” spre habotnicie. Iată că de data asta s-au inversat rolurile ... Aşa e: suntem, pe rând, farisei şi vameşi, într-o alternanţă (materie-spirit) ce-şi are originile şi sfârşitul în eternitate.

Dincolo de orice comentariu ce s-ar putea aduce simpaticei lor hârjoneli de idei rămâne raportarea (fiecăruia dintre noi) la pilda vameşului şi a fariseului. Un lucru îmi pare cert: nicicând nu e prea târziu pentru a ne lipi, în duh, de mintea fariseului, care-l dispreţuia pe vameşul cel păcătos. Uneori mă întreb cum se face că, deşi conştientizăm starea inferioară a fariseului (a fratelui fiului risipitor), cu cât îl desconsiderăm mai mult şi căutăm să ne îndepărtăm de el, cu atât mai tare ajungem să-i semănăm. E ca-n cugetarea lui Pascal: „Omul nu e nici înger, nici fiară, însă atunci când doreşte să devină înger, devine fiară”.

The Snowman

După multă vreme, am văzut azi în grădiniţa din faţa unui bloc din cartierul nostru doi oameni de zăpadă, unul mare şi-unul mic. Cel mare avea pe cap, drept chipiu, un făraş roşu, din plastic. Mă privea cu ochii de cărbune şi avea nasul de morcov ţuguiat în vânt. Theodor se fereşte să pună mâna pe zăpadă fiindcă, zice el, e rece. Azi ne-am plimbat prin zăpadă, iar bunicul lui l-a cărat cu sania.

Seara ne-am îmbrăcat amândoi (pantaloni de schi, bluze şi pufoaice groase) şi am mers la concert. Cu măsurile de precauţie luate, parcă nici n-am simţit frigul din sală – afară erau doar puţin peste zero grade. Am audiat un Mozart (Concertul pt. pian şi orchestră nr. 12, solist: Dinu Mihăilescu), un Saint-Saëns (Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră, solistă: Cristina Săvescu) şi, în primă audiţie, un Ernst (Concertul pentru vioară şi orchestră op.23, solist: Cristian Duţă) orchestrat de Sorin Petrescu.

Deunăzi un amic îmi spunea că i se pare o extravaganţă să fii muzician (instrumentist) perfecţionist, că muzica spontană este infinit mai firească decât execuţiile academice, elitiste. Şi totuşi, fără „academismul” marilor clasici n-ar exista azi muzica simfonică. Apoi, dacă nu s-ar folosi de talentul lor în stil einsteinian („1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”), aceşti artişti ai scenelor de concert nu i-ar putea reda, fiecărei noi generaţii de spectatori, pe cei care aveau să fie repere esenţiale în istoria muzicii culte.

The cold shoulder

Anne, amica noastră nevăzătoare din Franţa (care lucrează acum ca secretară într-un minister) vrea să ştie cum acceptăm - noi, ca părinţi – faptul că ochiul lui Theodor se deşteaptă doar înăuntru. Părinţii ei, ne scrie Anne, s-au purtat destul de rece cu ea şi au lăsat-o mereu singură. They gave her the cold shoulder, cum ar spune englezii. I-am răspuns ceea ce în mod obişnuit răspund când mi se adresează o astfel de întrebare: ca părinţi, credem amândoi că Theodor are în el sânge de survivor. A trecut de multe vămi şi va mai trece de multe. Pentru noi, el este un izvor de energie, iar felul lui de a fi – easy going, light hearted - este o imensă bucurie. Aceeaşi întrebare mi-a adresat-o, marţi seara, jurnalista Andreea Medinski de la Analog TV, care a făcut şi ea un reportaj despre Theodor...Îmi amintesc de cuvintele lui Costi, care ne-a mărturisit că, deşi este o fire foarte sociabilă, se închide automat în sine atunci când oamenii îl copleşesc cu văicăreli şi cu păreri de rău. Sigur, se poate încă şi mai rău. Mai gravă decât atitudinea dulceag-compătimitoare este indiferenţa sau chiar aroganţa faţă de cei care, dintr-un motiv sau altul, sunt „altfel”. Cât îl înţeleg pe Costi!... Nu infirmitatea şi handicapul sunt pricina mâhnirii. Deşi gândul că un om nu vede (sau nu mai vede) niciodată lumina soarelui, că ecranul minţii sale este colorat monocrom doar în cenuşiu sau negru, e sfâşietor în sine (it brings its own reward). Nu mai e nevoie să fie condimentat nici de melodramatice şi patetice compătimiri, nici de atitudini pline de aroganţă ori de înfumurări habotnice (care caută păcate până la a şaptea generaţie, potrivit pasajului scriptural ce spune că „părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”) şi, desigur, nici de indiferenţa celor din jur. E uluitor cum ştie el să nu cadă în deznădejde. Mai mult, cum – prin muncă - se pricepe mereu să depăşească depresiile şi deznădejdea, pentru a fi – cum puţini reuşesc - jovial şi luminos. Dar, mă avertizează Costi, lupta e aprigă. E foarte posibil, zice el, ca aceleaşi prejudecăţi şi aceleaşi rezerve pe care le are societatea de azi să se conserve – din păcate – până când va creşte Theodor mare. De-aceea ne-a sfâtuit să-l integrăm pe Theodor într-o şcoală normală când va fi să ajungă liceean. Acum însă ne aflăm la jumătatea acelui drum: au trecut aproape şapte ani, mai sunt alţi şapte până la liceu.

Theodor la Duna TV

Timea şi Ioan l-au filmat vinerea trecută pe Theodor pentru Duna TV. Aseară montajul lor s-a dat pe post. Am vorbit şi noi, părinţii lui, dar şi profesorul său de muzică şi Costi Cristache, care se afla atunci în vizită la noi. Eu am spus că ar fi grozav dacă Theodor ar fi cumva descoperit de un mentor pentru a duce mai departe ceea ce l-a învăţat dl. Mihai Jereb. Aşa crede şi dumnealui, care speră ca Theodor să nimerească pe mâini bune atunci când va trece, all being well, la nivelele următoare: pre-intermediate, intermediate, upper-intermediate, advanced...Costi, care de meserie e dascăl pentru nevăzători, le-a vorbit despre grupul fundamental de şase puncte cu care se formează combinaţiile de litere, cifre, semne de punctuaţie etc. în Braille. A ilustrat aceste combinaţii cu ajutorul unui cofraj de plastic (din dotarea frigiderului propriu, marca Zanussi) prevăzut cu exact şase spaţii, pentru ouă. Noi l-am umplut cu şase mingi de ping-pong. Raluca a evocat emoţiile de dinaintea concertului, când am alergat să-i cumpărăm hăinuţe de gală pentru cele două seri în care a cântat la TNT. Ioan a filmat şi câteva cadre cu still lifes din camera lui Theodor, scăldate în lumina caldă a amurgului din acea zi primăvăratecă de februarie. Azi, şapte zile mai târziu, e iarnă-n toată regula: a nins şi zăpada s-a prins într-un strat-record pentru ultimii ani când, în Timişoara, am avut parte doar de ierni uscate şi relativ călduţe.

Bleak house

Doi dintre amicii mei îmi atrag atenţia că supralicitez un film care, în opinia lor, nu are merite deosebite: Zapping. Că e prea sordid, prea bleak zice unul. Că e tezist, sărac în mijloace de expresie şi mesajul e prea „la vedere”, zice al doilea. Primului i-am răspuns că sordidă este, înainte de toate, realitatea din care se inspiră. Dar „sordide” sunt şi alte filme româneşti ante-1989: 100 lei, Filip cel bun, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Faleze de nisip, Secvenţe, De ce trag clopotele, Mitică etc. Sordidă, deprimantă şi cenuşie este – întâi de toate - chiar imediata noastră apropiere. Ceea ce trebuie să conteze – am încercat să-i răspund celui de-l doilea - este câtă expresivitate artistică are acest film de autor (scenariul şi regia: Cristian Mungiu) care surprinde, ca mal du siècle, dependenţa omului de fereastra televizorului. Fereastră ce nu duce spre absolut, ci „tembelizează” şi imbecilizează. Îndepărtează, subliminal, privitorul de cuvântul scris, transformându-l într-un remote control man (om tele-comandă) şi adormindu-i gândirea, simţirea. Practic, filmul lui Mungiu ar trece drept o producţie (de scurt-metraj) oarecare dacă n-ar reflecta (cu un simţ al umorului deosebit de fin şi de nereprezentativ pentru spaţiul românesc, unde norma o dă umorul de mahala şi glumele abjecte, nesărate) o alarmantă realitate. Anume, colonizarea (sub)culturală a României (şi nu numai) de către imperiul uzinelor de vise (şi uneori de coşmaruri) de la Hollywod sau Bollywood. Virusarea populaţiei (căci e vorba despre un fenomen de masă) s-a făcut treptat, cu multă şiretenie, astfel că după o perioadă de momire, „boborul” a pus botu’ şi nu mai poate fără. Acum, tabloidizarea minţii oamenilor (şi nu numai a „oamenilor de rând”, ci şi a celor de la care te-ai aştepta să-şi exerseze spiritul critic) e generală: fără telenovele, manele şi filme americane (sau indiene), fără talk show-uri pline de words, words, words nici nu se mai poate. Despre toate acestea vorbeşte Zapping şi mai ales despre diagnosticul intransigent (prea explicit? dar atunci ce să mai spunem de parabola din 451 Fahrenheit?): întoarcerea la cuvântul scris. Aceasta este metanoia propusă de Mungiu întru re-umanizarea omenirii.
Nu, nu cred că Zapping este mai tezist decât utopiile (utopiile?) lui Ray Bradbury sau George Orwell. Atâta doar că nu suntem noi pregătiţi să acceptăm terapia propusă de acest film. Sau poate – cine ştie? – e tot o chestiune de gust, şi-atunci orice logică e neputincioasă.

Melancolic, funebru şi foarte comic

Profund autobiografic, 8 ½ este, arată Gilbert Salachas, „filmul realizării unui film (care poate nu se va face niciodată), văzut prin prisma stărilor sufleteşti, a visurilor şi a obsesiilor regizorului”: zborul, marea, circul, ridiculizarea clerului, extravaganţele înaltei societăţi, cuplul în pragul destrămării, magicianul, femeia opulentă. Personajul principal, Guido (Marcello Mastroianni - purtătorul de cuvânt ironic şi derizoriu al lui Fellini), este un bărbat de 45 de ani care încearcă să pună cap la cap diferite episoade ale existenţei sale haotice şi să le dea sens. Astfel, 8 ½ - un film melancolic, aproape funebru şi totuşi foarte comic – e un fel de radiografie a unei conştiinţe tulburate.
Filmul lui Fellini reprezintă - asemenea opus-urilor din aceeaşi perioadă ale unor mari regizori precum Bunuel (Viridiana), Godard (A bout de souffle / Cu sufletul la gură), Tarkovski (Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan), Antonioni (L’Avventura, La Notte, L’Eclisse) sau cubanezul Tomás Alea (Memorias del subdesarollo / Amintiri despre subdezvoltare) - un mare pas înainte înspre modernitate al celei de-a şaptea arte, una din cele mai inventive creaţii sub forma unei reflecţii în oglindă a actului creator în sine. Graţie caleidoscopului audio-vizual şi viziunilor pline de fantezie şi situaţiilor incomode, plasate la graniţa dintre vis şi realitate (pe care regizorul o atinge cu umor şi cu un fel de teamă), acest film este „o continuă interogaţie asupra relaţiilor noastre cu părinţii, copiii şi colaboratorii noştri despre îmbătrânire, alienare şi întoarcerea la copilărie; filmat magnific în alb-negru, cu un montaj geometric, neorealist (Leo Cattozzo), cu imagini (Gianni di Vernanzo) şi sunete (Nino Rota) profund sugestive, 8 ½ nu elaborează o teorie despre starea timpului său şi nici nu se transformă într-o investigaţie psihanalitică, ci deschide o fereastră înauntrul fiecăruia dintre noi, artist sau nu, bărbat sau femeie” (Jean-Michel Frodon).
„Singurătatea în doi sau în mai mulţi atinge în 8 ½ paroxismul. Obsedat de amintiri din copilărie pe care nimeni nu i le poate împărtăşi, chinuit de aspiraţia spre perfecţiune pe care nimeni (nici măcar Claudia alias Claudia Cardinale) nu i-o poate satisface, sfâşiat între dorinţele sufletului şi cele ale trupului, obligat să trăiască într-o lume zgomotoasă şi acaparatoare din care nimeni nu-l poate smulge, Guido este – scrie Cristina Corciovescu - iremediabil singur. Cu cât se vorbeşte şi se forfoteşte mai mult în jurul său, cu atât izolarea lui este mai mare”. Ochelarii pe care Mastroianni îi împinge din când în când cu un gest discret pe vârful nasului (corespondentul aparatului de auzit al lui Truffaut din La nuit americaine / Noaptea americană, realizat câţiva ani mai târziu) sunt semnul trecerii din cotidian în imaginar, din banal în fantezie, în lumea unde puritatea ia chipul Claudiei Cardinale, unde femeile (între care se reţin figura soţiei Anouk Aimée şi a metresei, Sandra Millo) sunt ţinute cu biciul şi criticii (Jean Rougeoul) condamnaţi la spânzuratoare. Este lumea interioară par excellence a magicianului Fellini.
Patetismul şi autoironia creatorului (definitorii pentru universul concret şi oniric, mizer şi angelic al lui Fellini) din 8 ½ sunt împletite fericit şi în alte filme-confesiune cu o neobişnuită putere de analiză a condiţiei cineastului: Wszystko na sprzedaz / Totul de vânzare de Andrzej Wajda, All That Jazz de Bob Fosse, Secvenţe de Alexandru Tatos, Stardust Memories de Woody Allen şi – mai puţin inspirat, dar mai apăsat epigonic – Femeia visurilor de Dan Piţa.

Formular

-Numele şi prenumele?
-Eu.

-Anul de naştere?
-Cel mai tânăr an:
când se iubeau
părinţii mei.

-Originea?
-Ar şi semăn
Dealul cel din prelungirea codrilor.
Ştiu toate doinele.

-Profesiunea?
-Ostenesc în ocna cuvintelor.

-Părinţii?
-Am numai mamă.

-Numele mamei?
-Mama.

-Ocupaţia ei?
-Aşteaptă.

-Ai fost supus
Judecăţii vreodată?
-Am stat nişte ani închis
În mine.

-Rubedenii peste hotare ai?
-Da. Pe tata. Îngropat.
În pământ străin. Anul 1945.

(Grigore Vieru, † 2009)

Barefoot cinema

Un cinefil îmi trimite următorul comment la cele scrise de mine despre filmul Ostrov pe portalul Liternet: „Cred că filmul nu este „doar” simplist, „doar” minimalist, „doar” expozitiv, linear şi egal cu sine. Egalitatea cu sine e un lucru mai degrabă greu de obţinut, de atins. Este cred vorba de un film care tocmai că încearcă să „aspire” cât mai multe reziduuri din privire. De ce ar trebui să transfigurăm mereu mari adevăruri/opere culturale? şi în ce constă oare măreţia lor? Nu în ceea ce ele dislocă, nu în interioritatea lor - tocmai ea grea de sens?
Îmi repugnă sensurile căutate, sensurile la care ajungi elaborând, tu însuţi, vaste „programe” noetico-noematice. Filmul Ostrov nu e deloc simplist. Că a „plăcut” păturii ortodoxe... foarte bine. E un film nu despre norme, ci despre caz. Asta îl face film, dupa părerea mea. Nu doresc să văd neapărat filme preţios filtrate, însă cu o putere nulă de a transmite. Da, cred şi eu că fiecare epocă are nu ceea ce merită, ci ceea ce ajunge, în prefacere, să o reprezinte. Filmul ăsta trece de limita cunoscută a reprezentării: e cu un pas dincolo, se apropie de ceea ce înseamnă a vedea fără a mai spune nimic în plus.”
Îi răspund, pe acelaşi portal, astfel: Mda, se prea poate să fie şi aşa. Depinde, în ultimă instanţă, de aşteptările spectatorului, nu? Unii vor imagine „nudă” („a vedea fără a mai spune nimic în plus”), alţii caută „jocul secund” şi UNIVERSAL al întâmplărilor. Cred că trebuie să precizez: nu sunt neapărat un adversar al naraţiunii cinematografice din Ostrov, însă nici nu mă bucura isteria receptării sale de către „pătura ortodoxă”, doctă sau semidoctă, care pare să uite lecţia din totdeauna a icoanei, care nu e nici „imagine nudă”, nici „fotografie” de tip realist-naturalist şi, desigur, nici ilustrată simplistă. Este, sorry, REPREZENTARE şi PICTURĂ TRANSFIGURATIVĂ. Dacă admitem că rădăcinile duhovniceşti (ca imagine) ale Ostrovului sunt imaginile exotice de tip National Geographic, şi nu icoana bizantină (aşa cum, în foarte mare măsură, este cazul filmelor lui Tarkovski), atunci n-avem de ce blama filmul lui Pavel Lunghin: şi-a atins scopul. Cu asupra de măsură.

Theo

Azi, de prăznuirea Sf. Teodor Stratilat, Monahul ne felicită pentru Theodor, via SMS: „Să trăiască şi să ne fie bucurie şi alinare.” Astăzi am asistat la ora lui de pian, unde a repetat cu profesorul său MJ (primul agent PR al lui Theodor, care ne-a pus deja în legătură cu câţiva jurnalişti care au scris încă scriu despre el prin ziare): Marşul măgarilor, Contradansul lui Haydn, Anglaise şi Marşul nupţial de Mendelsson-Bartholdy...Mă întreabă Theodor azi ce e întunericul şi-mi dau seama că e genul de întrebare la care nu voi şti să-i dau un răspuns vreodată. Şi pentru care va trebui să-mi exersez puterea de abstracţie la maxim.

Seara l-am ascultat live pe Costi la Radio Pontes, care a prezentat un profil interpretativ Ştefan Iordache şi, la rubrica rezervată coloanelor sonore, a difuzat fragmente din muzica de la Concurs, însoţindu-le de comentarii bine articulate. Ne e limpede că are voce şi talent pentru radio – a fost DJ ani buni şi e doldora de informaţii din zona pop-rock autohtonă şi foreign. Şi nu numai...Aşteptăm să devină realitate visul său (şi al nostru) de a se muta cu Alina în Timişoara şi, de ce nu, de a realiza emisiuni pentru posturile de radio timişorene.


P.S. De mâine, o nouă repriză cu elevii mei. Sper că ambele „echipe” se vor reîntâlni mai aerisite, mai recreate, mai responsabile pentru finalul „partidei”.

Blow up

Revăd, alături de Tatiana & Claudiu, Explozia (1973) – film care ţin minte că m-a „prins” pe când l-au reluat la TV, la începutul anilor 80. Azi îl apreciez pentru inteligenţa imaginii lui Nicolae Mărgineanu, pentru subiectul thriller scris de Ioan Grigorescu şi pentru actori: Dinică în special, dar şi Draga Olteanu, Toma Caragiu, Jean Constantin, Colea Răutu, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, George Motoi, Florin Piersic etc.. Muzica lui Theodor Grigoriu mi s-a părut cam aiurea montată pe imagine, în unele secvenţe. Iar numele regizorului îmi stârneşte nefericite asocieri cu alte opusuri de-ale lui de tristă amintire: seria BD-urilor, o groază de filme „istorice” şi de „aventuri” etc. – aversiune egalată în intensitate doar de pomenirea numelui unui alt „supravieţuitor” şi „superman” al cinematografiei române din ultimii – culmea! – 50 de ani. Dar astea-s mofturi de cinefil pedant, vox populi are cu totul alte preferinţe şi situează în top tocmai aceste filme „istorice” şi de „aventuri” care îmi displac atât de profund datorită amatorismului şi populismului lor.

4 granted

E formidabilă tăria de caracter a lui Costi. E uimitoare curiozitatea sa intelectuală împletită însă cu sfială şi cu o anume pudoare atunci când vine vorba de ... „tăcerea” lui Dumnezeu. Sau de „vorbirea” şi „rostirea” Sa, altfel decât prin frumuseţi naturale sau plastice. Pe care, culmea este dornic să le savureze şi să şi le imagineze, aşa cum poate. Foarte puţini văzători mai au vreme şi răbdare şi curiozitate să vizioneze filmele lui Mircea Săucan (Meandre sau 100 lei), de exemplu. Le-am vizionat deunăzi împreună cu el şi a răspuns pozitiv invitaţiei mele de a-i prezenta verbal tot ceea ce el n-a putut să vadă. Acel rest ce rămâne atunci când scazi coloana sonoră (muzica, zgomotele şi dialogurile) dintr-un film. Lângă mine aveam un om care chiar vedea sau, oricum, făcea eforturi să vadă şi să înţeleagă gramatica unei arte predominant vizuale. De aceea îl consider drept unul dintre cei mai fideli meandrişti şi un sutist redutabil – folosind terminologia adoptată chiar de regizor (în cartea Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri) pentru a-şi descrie fanii celor două opusuri importante din creaţia sa. Ce să mai spun de prezenţa sa de spirit, de felul în care ştie să fie luminos el, care de atâta amar de vreme nu mai vede lumina. Dar a văzut-o până la accidentul din copilărie, când şi-a distrus vederea. După aceea a văzut tot mai slab, până nu a mai văzut deloc....Cum o fi – l-am întrebat – în cazul celor nevăzători din naştere, care nu au văzut niciodată lumina zilei, care n-au ştiut niciodată să se bucure de bogăţia formelor şi a culorilor? Cum să înţeleagă ce înseamnă culoarea albastru, sau roşu sau verde etc.? Încă o dată mi-am spus că, uneori o viaţă întreagă, luăm for granted aceste daruri de sus, deopotrivă pentru cei care se consideră credincioşi (sau dreptcredincioşi, foarte dreptcredincioşi etc.) şi pentru cei necredincioşi - whaterver the faith. Şi e păcat...
Vineri, la ieşirea lui Costi de la inter/view, am întâlnit-o pe Alina, cea care – cu 12 ani mai tânără decât el - e his soul mate. A venit să-l ia înapoi la Cluj. A doua zi i-am condus la gară, însă nădăjduim să ne revedem cu toţii aici. Să se găsească o posibilitate să rămână aici. Sigur, în Românica inerţia şi prejudecăţile sunt bloomimg – încă. În privinţa celor ce nu sunt „întregi”, mentalitatea (inclusiv la angajarea într-un loc de muncă) este, dintr-un motiv sau altul, destul de rigidă. Să sperăm însă că aplicarea principiului equal oportunities nu se va lăsa mult aşteptată pe la noi şi cei differently able îşi vor găsi mai lesne de muncă dacă, desigur, demonstrează că pot face faţă cerinţelor angajatorului. Aşa cum se întâmplă elsewhere. Deocamdată suntem la faza de aşteptare şi sperăm să primim un răspuns pozitiv, deşi – vorba lui Costi – un pas mare tot a fost făcut: angajatorii acelei firme au acceptat să-l cheme la inter/view, iar pentru ei intervievarea unui nevăzător a fost o premieră. În rest, time will tell.

Never a dull moment

Joi a fost o zi cu totul specială, cu o formidabilă congruenţă între weather şi mood. Am ieşit la plimbare cu Costi prin oraş. Am trecut şi pe la şcoala lui Theodor („Iris”), însă – deocamdată – no joy. Conducerea era on holiday. Nu-i bai, am zis amândoi. Important rămâne interviul de vineri de la prânz. Apoi am trecut pe la mama. I-am luat nişte fructe, legume etc. şi i-am spus de mai multe ori să mănânce şi să bea lichide ca să scape de gripă. La întoarcere am mers pe jos cu Costi peste podul Michelangelo, pe malul Begăi până la podul Maria. Am intrat pentru câteva clipe în clubul de jazz: s-a schimbat mult de când nu l-am mai vizitat. Fumul a rămas însă strong enough. Am ieşit imediat, oricum nu doream să consumăm nimic. Am venit apoi pe jos prin parcul Catedralei, am intrat amândoi în Catedrală şi i-am arătat lui Costi stâlpii cilindrici de marmură dinăuntru, cei octogonali de afară, scaunul mitropolitan cu basoreliefuri. Costi a ghicit – după coamă, zice el – leul sculptat pe scaunul înaltei feţe bisericeşti. Ne-am îndreptat apoi spre Mall, unde mi-am propus să mergem la pizzeria mea pereferată: Pizza Hut. Pe drum mă sună OvidiuC, vestindu-mă că ar vrea să ne vedem. Îl invit şi pe el la o pizza şi ne dăm întâlnire la Cărtureştii din Mall. În dreptul Politehnicii (de lângă biserica piaristă) ne întâlnim cu mai tânărul meu amic, Ionuţ. El e încă elev (la liceul pedagogic, cred) şi a venit – primul – la prima proiecţie de film (Concurs) pe care am organizat-o sub umbrela ASCOR. I-a plăcut mult. La Mall am intrat pe la Cărtureşti, unde am vorbit cu Marius, amicul meu librar. Vorbim de filmele noi care-au apărut pe DVD, îl întreb de o cunoştinţă comună, cinefilul Allan Fahrar (englezul pe care l-am cunoscut prin 1993 care a predat la câteva şcoli şi centre de învăţare a limbilor străine din oraş) şi-mi spune că n-a mai fost şi nici n-o să mai vină. Aflu, în clipa următoare, că Allan e pe moarte. S-a întors în Anglia şi, spune Marius (care mai corespondează cu el), doctorii i-au mai dat doar trei săptămâni de trăit. După această veste cumplită mă sună Ovidiu. Era chiar în faţa librăriei...dar nu singur. Surprise, surprise! E însoţit de our mutual friend, FlorinD. Ceea ce a urmat – vreo două ceasuri petrecute over some delicious pizza, salad & beer la Mall, urmate de alte opt ceasuri acasă la noi, over some food which I cooked, beer and...tea, unde am vizionat şi comentat apoi Bobby Deerfield, am vorbit câte-n lună şi-n stele (despre amici comuni şi despre prietenie, despre „păcatele tinereţelor” faţă de ei şi despre „pasul în doi”, despre cărţi şi viaţă etc.etc. – a fost (gândesc eu acum, retrospectiv) cadoul nebănuit şi copleşitor de frumos pe care nu mi l-a putut trimite decât îngerul ocrotitor al lui Allan imediat (literally) după aflarea veştii devastatoare despre starea sa de sănătate, ca să mă înveselească. Pe la ora şase ni s-a alăturat şi OctavianC, aşa cum ne-a promis luni. Cu doar câteva clipe înainte să sosească el, primesc nişte bere de la un amic (mult mai multă decât îmi imaginam) care se crede îndatorat. A fost o seară de pomină, never a dull moment. Discuţiile serioase şi...duhovniceşti (pe tema naşterii de prunci şi – datorită lui Ovidiu, care zice c-a fost intrigat de reclama făţişă la sex before marriage din Bobby Deerfield – a rânduielii din viaţa trupească a omului) au fost constant şi inspirat piperate de ironiile joviale ale lui Florin, de candoarea acestui copil mare, care este Ovidiu, de umorul hâtru al lui Octavian şi de intervenţiile nu mai puţin mucalite şi întotdeauna „pe fază” ale lui Costi. Mai spre seară ni s-a alăturat şi Raluca, bucuroasă că şi-a găsit la sales un trench coat & a skirt pe gustul ei. Înainte de bedtime (la două ceasuri după miezul nopţii) am rememorat toţi trei punctele nodale (nu puţine) şi electrizante din această zi ca un brad de Crăciun plin de surprize şi împovărat de cadouri...Christmas reloaded, indeed.

Invisible movies

Revăd Probă de microfon, 100 lei şi Meandre alături de amicul meu din Cluj, căruia - în timpul vizionării - îi povestesc cele două filme româneşti de excepţie. Pentru că irişii nu-l ajută, are nevoie de cineva care să-i „citească” imaginea filmelor pe care le urmăreşte, culmea, infinit mai atent ca majoritatea văzătorilor. Încă o dată trebuie să reconsider noţiunea de vedere, de adevărată vedere, în chestiunea raportării la imagine, la imaginea de film în special, la cele esenţiale. Dascăli fiind, profităm amândoi de aceste zile de vacanţă şcolară intersemestrială pentru a sta de vorbă à la légère. Despre muzica preferată şi literatură, despre filme şi mai ales despre acele invisible movies din noi, care ne definesc felul de a fi. Despre importanţa de a voi să fii tu însuţi.
Fără să mă agreseze cu lozinci şi predici, acest om (care, deşi fără irişi, vede mai bine ca mine - oricum, mult mai bine decât aş fi văzut eu if I was in his shoes) îmi oferă – la modul cel mai uman cu putinţă (ceea ce nu e deloc puţin, au contraire) o lecţie de viaţă de maxim interes în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine.
Reîntâlnirea cu filmul lui Daneliuc din 1979 (nu, refuz să cred că au trecut 30 de ani de când s-a filmat Proba de microfon) îmi aduce, ca de fiecare dată, mare bucurie. Ţin minte că l-am revăzut prin 1984 la cinema Timiş, atunci când a fost redifuzat în sălile de cinema. Era lângă mine şi amicul meu Ovidiu Roateş, pe care cinefilia (care ne lega) din păcate nu l-a salvat şi a sfârşit prematur asemenea lui Gibarian din Solyaris. Şi, asemenea lui Kris, tânjesc şi eu să-mi reîntâlnesc – undeva, cumva – prietenul dispărut.

Week-end cu morală

După aproape 20 de ani de la prima întâlnire cu volumul Silogismele amărăciunii lui Cioran, am ajuns, iată, să-l frecventez din nou. În câteva locuri chiar mă amuză: „Dacă aş crede în Dumnezeu înfumurarea mea nu ar mai avea margini, aş fi în stare să mă plimb pe stradă în pielea goală.” Asemenea „nebunilor întru Hristos”, am putea aduga. Sau: „Ca orice iconoclast, mi-am zdrobit idolii ca să mă închin apoi frânturilor rămase.” Şi, pentru c-am pomenit nebunia: „Doamne, fără tine sunt nebun, cu tine – încă şi mai nebun. Acesta ar fi, în cel mai bun caz, rezultatul restabilirii contactului între ratatul de jos şi ratatul de sus.”
Revedem Gura Râului, împreună cu Tatiana şi Claudiu. Deşi am ajuns târziu (spre miezul nopţii), nea Mitică cel hâtru şi mereu pus pe şotii ne-a aşteptat cu masa pusă. Am stat la poveşti over a very delicious meal, apoi ne-am dus la culcare în dormitoarele cosy ale pensiunii sale. Doamna sa pregtea aluatul (pentru vreo 12 pâini!) ce urma să se dospească până dimineaţă, iar apoi să fie pus la copt în cuptorul propriu. Nici n-am apucat bine să ne salutăm, că i-am cerut – de e cu putinţă - să-mi vândă cartea despre actriţa de excepţie, care a fost Gina Patrichi (†1994), carte pe care am răsfoit-o când am fost ultima oară la ei (era în biblioteca din camera unde am dormit) şi care a apărut prin 1996, într-un tiraj mic, fiind necunoscută de anticarii din Timişoara.
Sâmbătă am pornit spre Sâmbăta de Sus via Păltiniş. În staţiunea montană pe care am mai vizitat-o şi în prima zi a lui 2009, am găsit zăpadă adâncă şi mulţi turişti. Am luat teleschiul până sus şi am tras o spaimă cumplită. Eram doar cu Theodor lângă mine, şi – având rău de înăţime – am început să dau în paranoia (precum personajul din Prostia omenească a lui Creangă): dar dacă Theodor se ridică în picioare tam-nesam, nu pot să-l stăpânesc şi îmi alunecă-n vale? Tremurând ca varga, am ajuns la punctul terminus fără ca să am a-i reproşa ceva lui Theodor, care a stat smirnă pe toată durata zborului nostru peste pârtie, schiori şi crengi ce atârnau greu sub stratul de zăpadă. Sus am dat de o zăpadă şi mai adâncă. La întoarcere am călătorit singur în teleschi, urmrindu-l înfrigurat pe Theodor, care se afla în faţa mea şi-n dreapta lui Claudiu.
Peste câteva ore aveam să vorbim la telefon toţi trei cu Monahul. Theodor s-a lungit cel mai mult. Voia să ştie ce înseamnă diferite părţi din rugăciunile pe care le tot aude la Liturghie. Cu multă răbdare, Monahul i-a explicat şi i-a răspuns la fiecare întrebare. Ne-a povăţuit să-i citim din Biblie răspunsurile, chiar dacă nu înţelege totul acum. De exemplu, să apelăm la ce se află în scris în Cartea Înţelepciunii lui Solomon pentru a-i vorbi de înţelepciune. Au urmat obişnuitele, de-acum, predici ale sale. Despre încăpăţânarea rămânerii pe „corabia mântuirii” şi despre evitarea dialogului (negocierilor) cu „vrăjmaşii” („ereticii”), despre importanţa înţelegerii că trăim „vremurile de pe urmă”. Despre – în fine – importanţa crucială a spovedaniei şi împărtăşaniei înainte de a muri. „Că altfel, spune sfinţia sa, iadul ne mănâncă. Sau, mai direct – adaugă el - dacă omul nu înţelege altfel, ne ia dracu’.”...Mă gândesc la cât de mult s-a demonetizat această înjurătură. Pentru orice fel de neascultare auzisem că putea să mă ia „părintele minciunii”, numai pentru că nu voi fi spovedit şi împărtăşit înainte de a-mi da obsteşcul sfârşit, nu. Seara am ajuns la Sâmbăta de Sus. Ne-am cazat la Academie, apoi am fost pe la trapeză şi la urmă am participat la slujba Vecerniei. Pe cărările înzăpezite ale mănăstirii ne-am reîntâlnit cu Pr. Teofil, în timp ce se înapoia, de la biserică, la chilia sa. Apoi, înainte de a merge la culcare, ne-am mai plimbat pe afară, iar Theodor a fost fericit să patineze – ţinut de mâini de către noi - pe aleile îngheaţate.
Duminică seara ne-am întors acasă. Cu gândul la invectivele pro domo (anti-„reformatori”, anti-citadini, ani-modernişti) rostite prin telefon de Monah, cu amintirea mustrării (moralei) Pr. Teofil pro-comunitatea de „convertiţi”, de „integri” şi pro vita revăd clădirile „lumeşti” din urbea mea dintotdeauna (sensul giratoriu de la punctele cardinale, biserica luterană), zăresc apoi străduţele care duc la Piaţa Unirii şi-mi spun – a câta oară? – că simt că aparţin acestui mediu: oraşul cosmopolit. Nu am experienţa retragerii din lume nici a Monahului şi nici măcar a Pr. Teofil, care e mai uşor accesibil acolo la Sâmbăta.
Clopotele de la Sâmbăta de dinaintea slujbelor, psalmodierea din strană, minutele petrecute faţă către faţă cu Pr. Teofil (aşa-zisa „dare de seamă”) şi strânsoarea paternală a îmbrăţişării sale, predica sa după Liturghia din Duminica femeii canaanence, peregrinările pe la mănăstiri de ieri şi de azi mă-ndeamă să cred aşa: Cioran are dreptate şi în ceea ce mă priveşte: „mi-am zdrobit idolii ca să mă închin apoi frânturilor rămase”.

Mozaic impresionist şi baroc

Imagine nostalgică şi caricaturală a oraşului natal al lui Fellini – Rimini – din anii ascensiunii mussoliniene, Amarcord (cuvânt care, într-un dialect italian, înseamnă îmi aduc aminte) reia cu umor şi tandreţe toate temele dragi regizorului, prezente în întreaga sa creaţie: obsesia mării, ridiculizarea clerului, femeia opulentă, extravaganţele înaltei societăţi, căutarea identităţii. Unitatea de loc şi de timp, puţinatatea personajelor, prezenţa povestitorului (un fel de maestru de ceremonii omniprezent, înzestrat cu simţul pedant al înregistrării datelor istorice, al stabilirii de legături dintre trecut şi prezent) sunt liantele numeroaselor întâmplări picante ce dau filmului aspectul unui mozaic impresionist şi baroc (decorurile: Danilo Danoti, director de imagine: Giuseppe Rotunno).
„Mişcarea din şi înspre provincie – scria Lorenzo Codelli - se suprapune permanent la Fellini cu mişcarea din şi înspre trecut. Provincia şi trecutul înseamnă pentru el copilărie – o vârstă care nu are nici o importanţă şi e aceeaşi sub toate regimurile politice ce s-au perindat în Italia.” Sau anywhere else. Totodată, Amarcord (1973) surprinde şi condiţia de a fi provincial, care în concepţia lui Fellini asigură premizele pentru instalarea fascismului: „lipsa de informare, ignorarea problemelor concrete şi reale, refuzul de a aprofunda viaţa - fie din lene şi prejudecată, fie din comoditate şi vanitate”. Naraţiunea din Amarcord (co-scenarist, alături de regizor, este Tonino Guerra) e de-a dreptul proustiană, deoarece – scria Marc Cerisuelo - Fellini nu caută un punct nodal care să elibereze amintirea, ci mai degrabă o dilatare permanentă pe care efluviile muzicii lui Nino Rota o duc la apogeu”. În felul său personal, il maestro combină cele doua tendinţe care au dominat cinematograful italian: traditia narativă, cu predilecţia ei pentru spectacol şi gesturi (ca în La Dolce Vita, Otto e mezzo, Giulietta degli spiriti, Fellini Satyricon, I Clowns) şi traditia umanistă, cu înţelegerea profundă a celor inadaptaţi şi nevoiaşi (din I Vitelloni, La Strada, Le Notte di Cabiria). „Libertinajul, gustul pentru profanare, sentimentul neputinţei, permanenta fragmentare prin prezentarea unor mici „felii de viaţă”, întoarcerea obsedantă la o condiţie care nu se schimbă niciodată, refugiul în natură, căutarea lui Dumnezeu (căutare amestecata cu o teamă fundamentală de a crede), incapacitatea de angajare în acţiune şi soluţia finală într-un catharsis estetic, sunt – observa Renzo Renzi - tot atatea motive care ne pot îndemna să-l plasam pe Fellini în istoria decadenţei europene”.
Deşi opera cinematografică i-a fost răsplătită din belşug cu premii pentru meritele sale regizorale (iar Amarcord a primit un Oscar pentru cel mai bun film străin în 1974), lui Fellini îi plăcea să se alinte astfel: „Eu nu mă consider regizor profesionist. Fac filme pentru că îmi place să spun minciuni, să inventez întâmplari, să povestesc lucrurile pe care le-am văzut şi personajele pe care le-am întâlnit. Şi mai mult decat orice îmi place să vorbesc despre mine însumi.”

Râul de foc

Studiul lui Alexandre Kalomiros despre „râul de foc” mi-a amintit de, poate, prima amprentă de duhovnicie ortodoxă. Avea să mi se inscripţioneze-n suflet odată cu prima vizionare a Călăuzei (în 1982) şi de atunci o procesez neîncetat. Spunea acolo Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” – şi se referea la starea noastră de spirit, la curăţia inimii atunci când – cu credinţă - cerem să ni se împlinească o dorinţă. Nu un moft, ci – nota bene – cea mai tainică, cea mai arzătoare dorinţă. Kalomiros face acelaşi apel insistent la cercetarea de sine şi liberul arbitru: „Nu, fraţii mei, din nefericire pentru noi, raiul sau iadul nu depinde de Dumnezeu. Dacă ar depinde de Dumnezeu, n-am avea pentru ce a ne teme. Nu avem pentru ce să ne temem de Iubire. Dar nu depinde de Dumnezeu. Depinde în totalitate de noi, aceasta e marea tragedie. Dumnezeu ne vrea asemenea Lui, pe deplin liberi. Ne respectă la modul suprem. Aceasta este adevărata iubire, căci fără respect, nu putem vorbi despre iubire. Suntem oameni deoarece suntem liberi. Dacă nu am fi liberi, am fi animale deştepte, nu oameni. Dumnezeu nu-Şi va retrage niciodată darul libertăţii care ne dezvăluie ceea ce suntem în realitate. Aceasta presupune că vom fi întotdeauna ceea ce dorim să fim, prieteni sau duşmani ai lui Dumnezeu, şi nimic nu poate schimba sinele nostru. În această viaţă se petrec - în profunzime sau la suprafaţă – schimbări de caracter, de credinţă, dar toate acestea sunt numai expresia noastră – a sinelui nostru celui mai profund – în timp. Acest sine al nostru este veşnic, în toate sensurile acestui cuvânt. De aceea şi raiul şi iadul sunt veşnice. Nimic nu schimbă ceea ce suntem. Trăsăturile noastre temporale şi trecerea noastră prin viaţă depind de multe lucruri superficiale ce dispar odată cu moartea, însă adevărata noastră personalitate nu este superficială şi nu depinde de lucruri schimbătoare şi efemere. Este adevăratul nostru sine. Rămâne întru noi atunci când am adormit în mormânt şi va fi adevăratul nostru chip în ceasul învieri. Este veşnic.” Şi am ajuns, inevitabil, să pomenim şi „sinele acela neschimbător”, acel „dat al firii”, acel „om din om”, care este „adevărata noastră personalitate”, „matricea fiinţei noastre”. Pe ea cum s-o schimbăm, dacă e „predestinată” („blestemată”) să fie într-un anume fel?
Majoritatea creştinilor, chiar şi a celor Ortodocşi – arată Kalomiros - cad în această capcană: „Îl consideră pe Dumnezeu răspunzător de iertarea sau pedeapsa noastră.” Ori, spune el, această minciună cumplită îi duce pe mulţi la pierzanie sau inoculându-le ideea că Dumnezeul îi iartă pe toţi şi atunci ce mai contează dacă eşti bun sau rău, sau ademenindu-i cu o ideologie puritană, legalistă, potrivit căreia Dumnezeu este un judecător nemilostiv şi neînduplecat, care pe unii îi va răsplăti cu eterna fericire din rai, în vreme ce pe alţii îi va osândi cu iadul cel veşnic. Cu toate acestea, atrage atenţia Kalomiros, cel ce niciodată nu iartă şi nu este prieten al omului este păcatul şi noi niciodată nu ne raportăm la el aşa cum s-ar cuveni. Păcatul – marele, adevăratul, singurul duşman - ne ucide sufletul independent de iubirea lui Dumnezeu. Păcatul – mai aflăm de la autorul prelegerii despre „râul de foc al lui Dumnezeu” - este calea care ne depărtează de Dumnezeu, pentru că ridică un zid care ne desparte de Dumnezeu, pentru că ne vatămă vederea duhovnicească şi ne împiedică să vedem lumina lui Dumnezeu. Demonii sunt cei care doresc să ne facă să ne gândim mântuirea sau moartea veşnică în termeni juridici...Bine-bine, dar până la urmă cum ştim ce e şi ce nu e păcat, dacă nu tot din nişte clasificări mai mult sau mai puţin juridice? Putem şti şi aplica o astfel de „lege universală” ce denumeşte explicit păcatele fără ajutorul „iconomiei” sau „pogorămintelor”? Demonii, adaugă Kalomiros, vor să ne facă să credem că acestea două – izbăvirea sau osânda - sunt hotărâte de Dumnezeu. Şi-şi rotunjeşte ideea astfel: „Nu, fraţilor, trebuie să ne trezim până nu va fi prea târziu. Mântuirea sau moartea veşnică – pune Kalomiros punctul pe i - nu ţine de hotărârea lui Dumnezeu, ci de propria noastră decizie, de liberul nostru arbitru pe care Dumnezeu îl respectă în totalitate. Să nu ne amăgim cu încrederea noastră în iubirea lui Dumnezeu. Pericolul nu vine de la Dumnezeu, ci de la noi înşine, de la sinele nostru.”
Astfel, raiul şi iadul sunt în acelaşi râu de foc ce iese din tronul lui Hristos, în focul care cuprinde şi acoperă pe toţi cu aceeaşi bunăvoinţă, fără deosebire sau discriminare. Aceeaşi apă vie este „viaţă veşnică pentru credincioşi şi moarte veşnică pentru necredincioşi; pentru primii este apa vieţii, pentru ceilalţi este instrumentul chinului lor veşnic; raiul pentru unul este iadul pentru celălalt”. Apoi mai spune: „Să nu vi se pară ciudat. Fiul care-şi iubeşte tatăl se simte bine în braţele lui, dar dacă nu-l iubeşte, îmbrăţişarea iubitoare a tatălui este un chin. Pentru acelaşi motiv, atunci când iubim pe cei care ne urăsc se spune că turnăm cărbuni aprinşi în capul lor.” OK, it sounds good, comparaţia între cei doi taţi (cel pământesc şi cel ceresc) o fi pertinentă pentru cei care au cunoscut iubirea filială, dar cum rămâne cu cei care sunt asemenea lui Stephen Daedalus, who had known neither the pleasure of companionship with others, nor the vigour of rude male health nor filial piety? Orişicât, pietatea filială e un „curs practic” fundamental din şirul neîntrerupt al lecţiilor de viaţă, pe care dacă – dintr-un motiv sau altul - l-ai „sărit”, nu merge să-l înveţi apoi din cărţi.

Psycho

Deunăzi am dat elevilor mei (de 17-18 ani) să citească un text despre Viena – capitală a muzicii clasice şi, pentru o vreme, locul unde a trăit şi muncit Sigismud Freud. Elevii mei, care îl au pe Freud în sânge, nu ştiu să spună cine a fost el şi prin ce a rămas celebru. Unul dintre ei, mai răsărit, a auzit de psihanaliză, însă nu e în stare s-o definească. Le ofer câteva informaţii sumare, povestindu-le despre cărţile de interpretare a viselor scrise de Freud, despre cum a preluat el metoda terapeutică a Bisericii (spovedania) şi apoi a transpus-o într-o altă paradigmă. De fapt, este vorba de scoaterea ei din Biserică. Încerc să-i fac să înţeleagă că mediul occidental secularizat şi secularizant a „cerut” o astfel de transmutare, dat fiind că oamenii din Apus - liber cugetători - sunt tot mai grăbiţi şi mai stresaţi, mai vulnerabili psihic şi mai nevricoşi. Când le pomenesc de Biserică, de preoţi, unii strâmbă din nas. Se declară, cu nonşalanţă, atei. Unul din ei spune că preotul ar fi ultimul la care s-ar duce să se spovedească sau să-i încredinţeze un secret. Ba nu, penultimul, se corectează în secunda următoare. Cine ar fi ultimul? Aflu imediat: Fuego. Şi deodată alte voci răsună la fel de ostile faţă de acest personaj care, înţeleg, îi enervează la culme. Pe una dintre fete, aflu atunci, o enervează gesturile sale efeminate. Eu, cum nu îl ştiu pe Fuego (interpret pop) de la televizor, n-am fost scandalizat decât de sound-ul vocii sale, de textele melodiilor (câte am auzit – nu multe) ce mi-au reactivat o anumită zonă a folclorului şi colindelor de Crăciun cu care nu am deloc afinităţi. (Mai apoi m-am gândit la atacul ce devenise aproape homofob la adresa susnumitului şi m-am întrebat dacă aş putea găsi vreun film pe acest subiect - extrem de delicat, recunosc - ca să le astâmpăr cumva umorile resentimentare faţă de efeminaţi şi de invertiţi. Până acum n-am găsit niciun titlu. Philadephia e tezist, iar 3Some nu s-ar cuveni să-l vizionez la şcoală împreună cu ei. Anyway...) Am ascultat astfel gândurile nude ale acestor adolescenţi despre feţele bisericeşti şi afacerile bănoase care se învârt în jurul altarelor. Le atrag atenţia că ar fi păcat să arunce şi copilul – nevinovat - cu apa murdară din covată. „Moment!” – zice elevul meu „iluminist”. „Ce reprezintă în această parabolă covata şi apa murdară şi cine e copilul?” N-apuc să-i răspund, că o elevă afirmă, cu un fel de mândrie, că religia ortodoxă e mai strictă decât cea romano-catolică şi e gata să-şi contrazică un coleg ce pare mai liberal în păreri. Cu o deinvoltură cioraniană elevii mei îmi spun că totul e o „vrăjeală” ca să domolească desfrânarea omului. Că nu putem şti ce a fost şi cum a fost „atunci”. Îi răspund mai tânărului meu opinent că îi invidiez vârsta, asigurându-l că anii frumoşi pe care-i are îi scuză ignoranţa de acum. Că are dreptate: e cool să fii refractar la religie, ca licean. Pioşii sunt arătaţi cu deştul, asemenea tocilarilor. Dar, adaug, e bine să se gândească puţin la diferenţa dintre lege şi libertate. Şi brusc îmi dau seama că n-am ce căuta într-o astfel de discuţie. Totuşi, cred că – măcar tangenţial – mi-ar plăcea să abordez şi pe viitor aceste subiecte la clasă, mai ales că atunci când au auzit despre libertate şi responsabilitate parcă au redevenit atenţi şi cuminţi. Cu elevi care au, asemenea clasei la care mă refer, un minim de common sense - chiar dacă e piperat cu dinamita energiei lor adolescentine – merită să rişti şi să-i provoci cu astfel de subiecte. Practic, un dascăl nici nu poate avea bucurie mai mare decât să simtă că dialoghează cu elevii săi, că a reuşit – fie şi pentru câteva minute - să le deschidă minţile şi să îi motiveze într-o discuţie de idei.

Mitul puterii şi dialectica lui interioară

Viaţa celui care a fost influentul magnat al mass media, William Randolph Hearst, este reconstituită, remixată şi transfigurată de copilul teribil al Americii acelor vremuri, Orson Welles, în Citizen Kane (1941) – opera prima ce figurează pe locuri fruntaşe în clasamentele criticilor de film din întreaga lume. Pornind la misteriosul cuvânt rostit de Charles Foster Kane (imaginea lui Hearst pe ecran) chiar cu câteva clipe înainte de a muri: Rosebud (boboc de trandafir) precum şi de la o serie de amintiri şi declaraţii ale celor care l-au cunoscut, Welles încearcă să lămurească taina acestei vorbe care în care pare să se oglindească faţa nevăzută a inimii controversatului personaj. Detaliul din final (în timpul distrugerii câtorva vechituri din palatul lui Kane, în prim plan apare o sanie de copil pe care scrie „Rosebud”) dovedeşte că, în clipele agoniei sale, gândurile i se îndreptau spre copilărie, singura perioadă cu adevărat fericită a existenţei sale.
Cetăţeanul Kane surprinde taina omului din perspective multiple (dragoste, bani, putere, căsătorie, divorţ, politică şi mass media, celebritate, disperare şi moarte – dar nu şi religie) într-un studiu ce actualizează o întrebare veche de când lumea: „La ce-i foloseşte omului să câştige întreaga lume dacă îşi pierde sufletul?” Camera de luat vederi devine, în filmul lui Welles, un ochi de poet căci, spunea regizorul, „fără acoperirea poeziei, cinematograful ar fi rămas o simplă curiozitate tehnică”: spectaculoase unghiuri de filmare (imaginea: Gregg Toland) sfidează canoanele tradiţionale, iar neobişnuita profunzime a câmpului vizual (deep focus) dă aceeaşi claritate planurilor îndepartate cât şi celor apropiate, lăsându-i spectatorului libertatea de a urmări un amănunt sau altul. În filmul lui Welles (care devansează stilurile ulterioare apărute în cinema cu cel puţin douăzeci de ani) se întâlnesc fericit expresionismul german şi Kammerspielfilm, realismul poetic francez şi mizanscena barocă a lui Josef Sternberg, lumina clar-obscură a lui Fritz Lang, mobilitatea aparatului de filmat al lui Friedrich Murnau (Die Letzte Mann / Ultimul dintre oameni) şi economia mijloacelor folosite de John Ford în Stagecoach / Diligenţa. La acestea se adaugă decupajul gen Griffith (Intolerance), montajul à la Eisenstein (Oktiabr, Bronenosets Potyomkin) şi simţul violenţei din Stroheim (Greed) - etape decisive ale limbajului ecranului – toate armonios integrate într-o povestire profund originală (la scrierea scenariului a participat, alături de Orson Welles, Herman J. Mankiewicz).
„În acest film – scria Cedric Belfridge - există tot ceea ce interzic îngrozitoarele şabloane hollywoodiene: istoria vieţii omului începe cu moartea sa, el nu rosteşte decât un cuvânt şi tocmai acesta va da fiecărui metru următor al peliculei ritm şi tensiune. Dar trăsătura lui cea mai fermecătoare nu este atât saltul în timp înainte şi înapoi, cât faptul că prezintă aceleasi evenimente de câteva ori, vâzute însă de fiecare dată prin optica altui personaj. Aceste repetari conferă structurii personajului mult mai mult decât ar fi putut-o adăuga nişte scene noi. Este o senzaţie pe care numai cinematograful o poate comunica. Oare există un alt gen de artă care să poată arăta la fel de convingător că adevărul este, în acelaşi timp, şi obiectiv şi subiectiv? Scopul a fost atins: Kane a devenit cea mai reală fiinţă umană care a umblat şi a vorbit vreodată pe ecran.”
„Matcă şi totodată culme a operei pe care Welles ne-a lăsat-o, filmul acesta – notează George Littera în Noul Cinema, nr. 5/1992 - rămane cea mai pură cristalizare a mitologiei wellesiene. Multi exegeţi, Jean Mitry de pilda, înţeleg filmul ca pe o reflecţie despre neputinţa de a cunoaşte eul secret, despre mistreul închis în străfundurile sufletului omenesc. Interpretarea sa se sprijină pe principalele coordonate expresive ale textului filmic, de la densa lui reţea de simboluri (imaginea panoului cu inscripţia NO TRESPASSING deschide şi încheie descrierea palatului lui Kane) la caleidoscopica sa organizare epică. Motivul inaccesibilităţii la straturile sufleteşti profunde şi obscure se conjugă cu motivul pierderii purităţii întruchipată, cum se întamplă frecvent în literatura americană mai veche sau mai nouă, de universul copilăriei, figurat aici de sania şi de zăpezile imaculate din vremea inocenţei. Pentru alţi critici, Guido Aristarco bunăoară, Cetaţeanul Kane constituie o mediţatie asupra mitului politic, un film menit să disece mitul puterii şi dialectica lui interioară.”

Cinéma vérité avant la lettre

În perioada imediat urmatoare Revolutiei bolşevice, Dziga Vertov - împreună cu câţiva entuziaşti documentarişti (Kinoki) - publică o serie de manifeste radicale prin care denunţă cinematograful narativ convenţional ca fiind „neputincios”. Soluţia propusă de ei: un cinema nou, bazat pe „organizarea materialului documentar înregistrat de aparatul de filmat”. Grupul lor crede puternic atât în capacitatea aparatului de filmat de a reproduce realitatea aşa cum este ea, cât şi în necesitatea montajului, prin care această realitate este organizată într-un întreg expresiv şi convingator. „Sunt un demiurg! - exlama Vertov. Creez omul mai perfect decât Adam, creez mii de oameni diferiţi după schiţe şi scheme pregătitoare. Iau de la unul braţele cele mai puternice şi cele mai îndemânatice, de la altul picioarele cele mai zvelte şi mai iuţi, de la al treilea cel mai frumos şi mai expresiv dintre capete. Cu ajutorul montajului creez omul nou, omul perfect!”.
Documentarul-eseu lui Dziga Vertov din 1929 este un film-program, un film-experiment,un film-sinteză a vieţii cotidiene - mai puţin un film despre Moscova („personajul” principal), cât despre cinematograf şi naşterea unui film. Operatorul (Mihail Kaufman) este surprins filmând, pe monteuză (Elizaveta Svilova, soţia lui Vertov) o vedem la masa de montaj, iar publicul din sala de cinema se joacă pe sine, urmărind filmul de pe ecran. Viaţa, în Chelovek s kinoapparatom, este captată pe trei planuri: 1 - viaţa aşa cum este ea, brută; 2 - viaţa înscrisă pe peliculă (prelucrată, îmbogăţită) prin intermediul „cine-ochiului”; 3 - viaţa „ajustată” prin montaj. Vertrov îşi pune aici în practică propria concepţie despre montaj, realizând o „viziune epică a actualităţii” şi folosindu-se de crearea unui film într-o „limbă cinematografică universală”, ce vorbeşte exclusiv prin imagine. Doar aşa, arăta regizorul, va putea omul cu aparatul de filmat să ţină pasul cu fenomenele de viaţă în plină mişcare: renunţând la imobilitatea lui obişnuită, exersându-şi la maxim spiritul de observaţie şi folosind, spontan, o serie de procedee precum: filmarea cu camera ascunsă, distragerea atenţiei, filmarea-surpriză şi altele.
Producţia de documentare din anii deceniului al treilea îl transformă pe Vertov într-un cinest „nerentabil” - spre deosebire de scurt-metrajele de actualităţi, filmele documentare de lung-metraj aveau slabă priză la publicul larg. Stalin îl va acuza de „formalism” – păcat de moarte, prin care i se reproşa preocuparea exagerată pentru formă în detrimentul conţinutului idelogic, propagandistic. Regizorul şi-a depăşit însă condiţia de documentarist, devenind un cine-poet. Rezultatul: un meta-cinema, fără inserturi, scenariu, actori şi decoruri, un tip de cinema reflexiv ce anticipează operele regizorilor „noului val” (nouvelle vague) francez din deceniile cinci-şase. În anii 60-70 Vertov este considerat profetul stilului cinéma vérité (echivalentul francez al termenului kino-pravda) şi părintele filmului ne-narativ.