Pregnancy

Azi, în mod convenţional, se prăznuieşte Bunavestire - începutul lucrării de ascultare a celei care poartă numele de Theotokos, adică Născătoarea de Dumnezeu cea „plină de har”, model desăvârşit de ascultare dumnezeiască. Se spune chiar că dacă ar fi existat măcar două mame creştine, altfel ar arăta acum omenirea. Dar – stricto sensu - n-a existat decât una. Cea care a primit de veste de la un arhanghel că va zămisli – ce grozăvie! – pe Fiul omului. ... Theotokos, tatăl fiului risipitor etc. etc. – figuri „în alb”, figuri de lumină fără umbre. Şi poate că lumina lor ar trebui să-l orbească pe cititor/ascultător, oricum să-i topească luciditatea cu care trufaş îndrăzneşte să creadă că pe lume există o infinitate de nuanţe, că noţiunea de bine absolut este o abstracţie ce nu o dată a dus la dictatură şi totalitarism. ... În ceea ce mă priveşte, îmi topesc – vreme de câteva minute – luciditatea şi „erezia” privind imaginea ce-o am în faţă, în spatele monitorului pe care-mi aştern gândurile: o reproducere a icoanei Maicii Domnului din Vladimir. Asemenea icoanelor despre care Tarkovski spunea că sunt o frumuseţe uitată şi iremediabil pierdută, această capodoperă a iconografiei bizantine inspiră linişte şi pace într-un chip în care nimic din agitata lume modernă nu ar izbuti.

În primele zile ale lui 1990, în chiar primele ore de – spuneam pe atunci, electrizaţi, exuberanţi – libertate, au început să se înfiltreze printre mulţimea dezlănţuită de revoluţionari şi câţiva purtători de sutană. Era un debut, căci – la TVR - fereastra televizorului găzduia pentru întâia oară de la apariţia televiziunii preoţi în veşminte. Am trăit desprinderea de „l’ancien régime” într-o unitate militară, alături de alţi brothers in arms. Unul dintre ofiţeri – atipic, fiindcă nu făcea excese de zel şi nu se împăuna cu gradele sale – îmi amintesc c-a fost destul de sceptic în privinţa introducerii religiei în şcoli, după 40 de ani de ateism legalizat. În general, prietenii mei ofiţerii (the chosen few), se arătau cam sceptici şi faţă de noua conducere şi faţă de ritmul schimbărilor ce aveau să se arate, speram eu, în ţărişoara noastră. În legătură cu introducerea în programa şcolară obligatorie a religiei scepticismul lor era motivat de tradiţia câtorva generaţii de oameni care şi-au aprins lampa nu de la stele, ci de la nimbul filozofiei iluministe ori marxist-leniniste. Theodor, azi, în timp ce ne întorceam acasă: „Tata, ce-nseamnă cei chemaţi?” Se referea la sintagma din Liturghia lui Ioan Gură de Aur prin care „cei chemaţi” sunt trimişi afară din biserică, înainte de a începe „liturghia credincioşilor”. Nu întotdeauna sunt in the mood să mă supun rechizitoriului său pe teme teologice, însă insistenţa lui mă încolţeşte şi, sooner or later, trebuie să-i dau un răspuns. (Azi am asistat la o parte din ora lui de religie. Nu o dată m-am întrebat cum aş fi suportat eu ora de religie...)

Astăzi, pe holul şcolii, am stat de vorbă cu unul din elevii mei cei mai nonconformişti şi mai dezgheţaţi. I-am reproşat însă uşurinţa cu care, împreună cu cei mai mulţi din generaţia sa, acceptă – mult prea devreme – blazarea şi se resemnează înaintea valurilor de corupţie, de minciună şi urâţenie ce ameninţă să-i înece mai ales pe aceia care nu au o pavăză bună, care cred că tot ce zboară se mănâncă. „Da, spune el, dar noi suntem prima generaţie care n-avem nici în clin nici în mânecă cu comunismul. Noi vom face diferenţa!” Un calcul sumar îmi arată că, într-adevăr, elevul meu este prima generaţie de după 1990. Are exact anii regimului post-ceauşist. Vor fi fiind ei prima generaţie „primenită” de gudronul totalitarist, dar cât sunt de pregătiţi aceşti tineri pentru a fi, aşa cum se cuvine, la locul lor? Pentru a nu fi – heaven forbid! – încă o generaţie crescută sub semnul imposturii. Cu ce se hrănesc ei, aceşti frumoşi adolescenţi care n-au apucat să fie îndoctrinaţi nici măcar un ceas cu ideologia totalitară? Ce vor mai păstra ei, în conştiinţele lor, atunci când vor uita totul? Căci – nu-i aşa? – abia atunci ne vom putea măsura cultura: când am uitat totul. Cel puţin aşa ne asigură, folosindu-se de-o butadă – scriitorul francez Édouard Herriot.

Iezi & idoli

Duminică p.m. am trecut de la ieduţi şi căpriţe domesticite (acasă la părinţii Tatianei) la „lupişori” sau junior boyscouts (în Parcul Botanic). Trebuia să vedem – ca-n povestea lui Creangă – o capră cu trei iezi, însă am aflat că în dimineaţa aceleiaşi zile unul dintre ei a murit (complotul caprei-mame, care nu l-a prea iubit), aşa că am văzut doar doi iezi mititei şi vreo trei capre. A fost, pentru mine, reactualizarea unui „şoc cultural” (ca-n Solyaris, atunci când băieţelul de vreo 7 anişori al lui Berton se întâlneşte – poate pentru întâia oară în viaţă – cu un cal şi se fereşte, înspăimântat, de el ca de un monstru).

Seara am ajuns la un concert simfonic susţinut de studenţi ai Conservatorului din Timişoara. Din cei trei interpreţi am reţunt-o pe Adelina Suvergel care a cântat la pian Concertul în do major pt. pian & orchestră de Mozart şi, ca bonus, din suita lui Musorgski Tablouri dintr-o expoziţie, a bisat Baletul puilor care ies din găoace. Am mai auzit, tot de Mozart, şi Concertul în la major pt. pian & orchestră.
La şcoală, azi elevii mei de clasa a XI-a au tăbărât iar pe mine cu idolul lor imbatabil (deocamdată). Insistă să urmăresc şi eu măcar una din emisiunile acestei vedete media. Ce admiră in corpore la el? Faptul că „le zice bine” şi „nu iartă pe nimeni”. Că e printre puţinii care, vezi Doamne, „au curajul de a spune adevărul”. ... Revăd un clip de-al Cârcotaşilor despre VCT, leader-ul PRM, producţie 2004. Unul dintre comentatori scrie: „Într-o ţară murdară v-aţi obişnuit cu jegul coditian, cu venitul cât să vă ajungă de o pâine şi nimic altceva, cu delăsarea, nepotismul şi lentoarea autohtonă, normal că schimbarea şi adevărul au gust amar. Ţară fără aspiraţii, tineri fără viitor, bătrâni muritori de foame. Iar o ţară întreagă doarme, hipnotizată de mass-media dirijată tot de cei care vă subjugă zi de zi. Iar când adevarul vă este pus în faţă daţi cu râtul. Vai de zilele voastre împreună cu generaţia schizofrenică şi submediocră de azi”. ... Schimbarea (am crezut, unii dintre noi) s-a produs, atunci când Bombonel a fost bătut în turul doi de Marinar (aceeaşi Mărie, altă pălărie), iar „adevărul” schimbării îşi face simţit gustul amar pe zi ce trece. Elevii mei parcă nici nu-i mai simt gustul. Pentru ei „gust” au doar divertismentul ochestrat la miezul nopţii de un one man show care decupează clişee din presa românească şi „improvizează” penibil fără nicio urmă de bun simţ şi decenţă. Tânăra generaţie - mai rebelă, mai uşor influenţabilă şi impresionabilă – nu ezită să recunoască în acest tip de impostură modelul uman şi „portavocea” adevărului. Când de fapt el, adevărul şi firescul, poezia şi cultura se află în cu totul altă parte decât în cutia televizorului sau a radioului

Good-bye, Natasha!

Cu vreo 25 de ani în urmă m-am întâlnit prima dată – la cinemateca timişoreană de la Casa Tineretului - cu unul din filmele de referinţă ale curentului free cinema britanic: Look Back in Anger de Tony Richardson. Mult mai târziu aveam să aflu că acest gen de filme - la modă în anii 60 – ce cultivau aşa-numitul social realism fuseseră botezate kitchen sink drama. Adică o dramă ce se consumă între personaje din working class, într-un apartament foarte mic (ale cărui repere sunt termenii kitchen şi sink), spre deosebire de clasicele drame aristocrate, cu personaje din high class. De-a lungul anilor, din filmografia lui Richardson, am mai văzut A Taste of Honey, The Loneliness of the Long-Distance Runner, Tom Jones şi The Hotel New Hampsire – producţii „furioase”, bizare, şocante.
Tony Richardson (†1991) şi distinsa actriţă Vanessa Redgrave (pe care-o ştiu din: Blowup, The Devils, Yanks, Howard’s End) au avut, până alaltăieri, o fiică – Natasha Richardson - care, după fizionomie, îmi pare leit maică-sa. Nu mi-aş fi amintit de existenţa Natashei Richardson – pe care, mărturisesc, n-am văzut-o în niciun film până acum – dacă n-ar fi ajuns în breaking news în urma accidentului fatal survenit pe o pârtie de ski. Descrierea agoniei ei (la început, după căzătură, a crezut că nu e nimic grav, însă a început să aibe dureri cumplite de cap şi a intrat în moarte cerebrală) mi-a amintit de finalul personajului care-l joacă pe Hristos în Jesus of Montreal. După teribilul accident este dus şi el la urgenţe, unde îşi revine, însă după o foarte scurtă însănătoşire (câteva minute), recade şi în cele din urmă moare.
Moartea Natashei (în vârstă de 45 de ani) cauzată de o hemoragie cerebrală în urma loviturii survenite în timpul unei lecţii de ski (pe „pârtia idioţilor”) e răvăşitoare. Parcă aud tic-tac-ul acela – declanşat dintru începuturi – care, în ziua morţii ei, a intrat galopant în faza de final countdown, numărându-i orele, minutele, secundele rămase. Întristător.
Pe meleagurile dâmboviţene, lăutarii îl plâng pe Ion Dolănescu ... Cam asta e diferenţa între Londra (sau New York) şi Bucureşti.

Dolăneşti suntem cu toţii!

Moartea unui om poate fi un bun prilej de cercetare şi chiar înţelepţire prin smerire. Te smereşti atunci când răposează cineva drag care, deşi a plecat în lumea drepţilor (ne place să spunem aşa), continuă să îţi fie aproape, în sensul că-l porţi în gând cu iubire. Că te învârţi încă în lumea lui like a fish in water. De aceea refuzi să crezi că a murit, pentru că acel om e mereu cu tine, în tine şi – aievea – înaintea ochilor tăi. Dar prilej de smerire este şi plecarea în veşnicie a celor pe care nu i-ai prea iubit. Şi ei lasă ceva în urmă, însă „moştenirea” lor stârneşte mai degrabă repulsie. Zilele trecute un elev de-al meu (de 15-16 ani) întreba nevinovat: „Ce dacă eşti manelist?” Chiar aşa? De ce ar conta? Nu sunt şi ei, maneliştii, oameni? Nu suntem cu toţii oameni?
Unul din rapsozii acestui neam a avut, ieri, parte de „marea trecere”. Subit, spune presa. Stop cardiac, la 65 de ani. Îmbrăcat în costum popular muntenesc, strâns la brâu cu o panglică tricoloră lată (evident, cu roşu, galben şi albastru) şi cu o cruce zdravănă de mitropolit (cel puţin, dacă nu de patriarh) drept gâtlegău, personajul cu pricina se număra printre cântăreţii de muzică populară (gen Of, of, măi, măi...) care – copil fiind - m-au ţinut multă vreme departe de acest gen muzical. Prin melodiile patetice pe care şi le alegea, prin interpretarea afectată, prin versurile debile şi simpliste. Folclorul zaharisit pe care – împreună cu mulţi alţi rapsozi cu cotă mare la box office – îl promova se numea atunci „folclor poluat” (în comparaţie cu folclorul autentic gen, să zicem, Grigore Leşe), iar în ultimii 15 ani a devenit main stream fără concurenţă, pentru că alte streams nu prea mai există.
Citesc comentariile apărute în urma publicării anunţului mortuar într-un cotidian. Semnificativ, 99% dintre ele sunt pe acelaşi calapod: „Era unul (sic!) din celele (sic!) mai renumite voci populare. Păcat că sa (sic!) m-ai (sic!) stins o stea. Dumnezeu s-ăl (sic!) ierte.” Unul singur (Lucian) comentează: „Super! Acum ar fi şi mai bine dacă urmează Adi Minune şi toată şatra de plângăcioşi, pardon cântăreţi (nu îi ştiu pe nume dar îi ştiţi voi care)...Ce Românie frumoasă am avea!” ... Că bine zici, domnu’ Lucian. Doar că punerea în practică a gândului tău echivalează cu decimarea României, dacă nu şi mai mult. Ce mică Românie am avea – asta-i sigur! Şi oricum, aceşti rapsozi – asemenea lui Ceauşescu - nu mor cu una cu două. Remember Ada Milea: „Ceauşescu n-a murit! Ne veghează îndârjit. Ceauşescu e o şcoală, Ceauşescu e o boală: E în mine e în tine, e în fabrici şi uzine. Azi îl poartă fiecare. Ceauşescu-n veci nu moare. Ceauşescu n-a murit! Istoria ne-a păcălit. Limba lui de lemn se plimbă-ncet prin vechea noastră limbă. Noi suntem vii şi morţii. Ceauşeşti suntem cu toţii.” Cu un rapsod în plus sau în minus, corul fanilor de manele, de „plângăcioşi”, de mahalagii va cânta neobosit: Oooooooof, viaţa meaaaaaa! Iar noi, cei care-am mai rămas să facem umbră pământului, Dolăneşti suntem cu toţii!

P.S. Între timp, un alt vizitator anonim se întreabă retoric: „Hai s-o spunem drept: acest Dolănescu a fost o toxină sonoră, unul din cei care au transformat muzica populară în kitsch, un promotor de „folclor de tip nou” (vă mai amintiţi sintagma comunistă?) care nu are nimic în comun cu Maria Tănase - am vazut ca îi este asociat numele cu marea artistă, deşi relaţia dintre cei doi este aceeaşi cu cea dintre E. Ceauşescu şi chimiştii Mendeleev sau Nobel. Este lălăiala zilei de ieri, în linie cu Romica Puica, aşa cum Minune, Puştiul şi alţii asemenea sunt lălăiala zilei de azi. Singura diferenţă este că cei de azi sunt de extracţie suburbană, iar el era de extracţie rurală. Prin urmare, de ce trebuie să deplângem dispariţia asasinilor culturii române şi eventual să dăm şi numele lor străzilor, cum s-a întâmplat în cazul plagiatorului Eugen Barbu, şi să nu le spunem pe nume, ca în cazul patronilor lor politici, adică nomina odiosa? Chiar aşa de confuzi şi de slab educaţi am ajuns încât ridicăm la rang de valoare toate nulităţile pretins artistice?”

Bloody Tarkovsky

Nu mai ţin minte dacă am mai citit cândva sau nu acest comentariu la Andrei Rubliov – oricum, mi-a mers la suflet. E intitulat „Bloody Tarkovsky” şi l-a postat pe imdb un anume Gary, bănuiesc că e un cinemagoer cu un background impregnat de filme americane. Care iată ce scrie (pe 1 februarie 2000), referitor la filmul lui Tarkovski: "That's the best picture ever made!" Which can't be true as that was the last Tarkovsky film you saw. I've seen this one many times at the cinema and is the best three hours of celluloid you're likely to see apart from Solaris, which is Tarkovsky anyway. Tarkovsky wanted to make art that would change people's lives and in this he succeeded. Although his life was troubled and his projects clawed into life randomly from the grip of his film studio bosses, when viewed as a whole they seem to be all part of some great plan that was meant to reach fruition right from the start. … He believed that ultimately it is best to do things that deepen one's inner life rather than impoverish it. That may explain why you leave most Hollywood films feeling soiled. There are too many great scenes and moments in this astonishing and monumental work to mention so I won't. Suffice it to say it would have been fascinating to have seen what Tarkovsky would have made had he lived and returned from exile to his homeland. Recent events in Russia and the Balkans make this film even more vital and pertinent today. … The trouble is Tarkovsky's films have such extraordinary purity and spiritual depth that no other films seem able to satisfy one in the same way. They seem flat, lifeless and unable to compete. Why watch the let's-pretend-grown ups like Tarantino when you can watch a real grown up? So like I said, Bloody Tarkovsky. He has ruined cinema for me.”
Ei bine, acest Gary mă face gelos pe dexteritatea cu care îşi alege cuvintele şi cuprinde esenţa a ceea ce şi pentru mine reprezintă filmele lui Tarkovski. În numele acelei „extraordinare purităţi” şi a „profunzmii duhovniceşti” m-am apropiat, în timp, de filmele lui Griffith, Chaplin, Murnau, Vidor, Eric von Stroheim, Dreyer, Dovjenko, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Paradjanov, Abuladze, Ray, Majidi, Bergman, Bresson, Fellini, Săucan, Menzel, Forman, Wajda, Zanussi, Piţa. Şi da, filmele lui Tarkovski, privite într-un anume fel, îţi schimbă viaţa. Sunt cruciale. Prin comparaţie, filmele aşa-zişilor mari regizori contemporani (dintre care simpaticul comentator îl pomeneşte doar pe Tarantino), sunt – cu foarte puţine excepţii – aşa cum spune Gary: „flat, lifeless and unable to compete”. De aceea, cu fină autoironie, şi sentimentul său de falsă revoltă pe opera unică a acestui regizor unic: „Bloody Tarkovsky. He has ruined cinema for me”. Pentru că, după vizionarea oricăruia dintre cele 7 ½ filme ale sale, pur şi simplu nu mai doreşti să vezi cinema. Te simţi nu fed up, ci genuinely fulfilled, like never before. Sentimentul acesta l-am avut şi eu tot cu vreo zece ani în urmă, când am lăsat următorul comment pe site-ul dedicat marelui regizor: Beyond all their magic of their images and sound, Tarkovsky’s films seem to be a sort of moving Byzantine Orthodox icons. Their ultimate purpose is to question our values, our (lack of) faith, to provide us with hope in order to be able to fight the just (and unseen) war until the very end, when the dry branches of our soul’s rotten tree (as in Offret) give green leaves again. As it happens with the Byzantine icons, perhaps we should not speak endlessly about their evident aesthetic value, but concentrate instead on their transfigurative nature. It is not mere art and beauty we can find in all Tarkovky's films. It is art and beauty endowed with a sort of sacrament and mystery. They all try to somehow enrich us with a sense of communion and brotherly love. And often we realize we need years and years before we come to fully understand this, and even more years to prepare our souls for this communion. The impact is tough: Tarkovsky’s films throw the seed of truth in us and we, if we are honest to ourselves, feel like confessing and humbly revealing all our misery rather than going to see another movie.

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris! For ever and ever. Ioan Pintea, în al său Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt: „Dacă citeşti cărţi bune şi folositoare lumea e nebun de frumoasă. Fascinaţia pe care ţi-o dă lectura pasionantă este de foarte multe ori mai terifiantă decât viaţa. Sunt atâtea întâmplări în viaţa ta urâte, anodine, anapoda şi doldora de potlogării încât, atunci când pui mâna pe o carte cu adevărat bună, eşti un om salvat, mântuit. Cârţile sunt viaţa veşnică, viaţa de apoi, mai bună, mai fericită a omului-cititor.”
Deşi sămânţa mi-a fost aruncată de mama
încă în primii ani din copilărie, îndemnurile ei de a citi n-au rodit decât pe la începutul adolescenţei. Şi asta pentru că imaginile micului sau marelui ecran mi se păreau infinit mai interesante. Doar omul care s-a numit Victor Laudacescu (inginer de profesie, dar mare iubitor de literatură, de muzică, de frumos) a reuşit să „marcheze” şi – vorbindu-mi despre lumea cărţilor – să-mi deschidă porţi nebănuite spre „cea mai de folos zăbavă”, care - spunea Miron Costin - e „cetitul cărţilor”.
Privind retrospectiv, pot spune că întoarcerea fiului risipitor dinspre galaxia video (televiziune, cinema, internet) înspre galaxia Gutemberg (a cărţilor - metalurgistul şi inventatorul german, Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg, născut în 1398 şi decedat în 1468, fiind renumit pentru contribuţia sa remarcabilă la tehnologia tiparului) – fără a părăsi fascinantul univers audio-vizual (arte plastice, cinema) e asemenea unei mutaţii genetice. Ba chiar şi o mutaţie genetică e mai lesne de înfăptuit decât a deprinde pe cineva să mai ţină cartea în mână. Şi nu doar s-o ţină-n mână absent, ci chiar să citească din ea şi să se bucure de intimitatea ce se formează între el, cititorul, şi universul creat de cuvântul scris.
Mă bucur să-mi găsesc un aliat - şi în persoana unui preot (şi ce preot: un fost ucenic al lui Nicolae Steinhardt!) – care, în privinţa cărţilor, simte ca Dostoievski: „Când văd cum oamenii în jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber, inventează cele mai jalnice ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea mea: acest lucru mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”. Şi poate că lucrul cel mai minunat cu putinţă e să descoperi – treptat, cu migală – literatura lumii, al cărei rest - încă nedescoperit, necitit - ne-ar putea hrăni pentru încă o sută de vieţi (cel puţin), dac-am mai trăi.

Dots

Theodor şi-a mai pierdut un dinte. În mica turbincă transparentă de plastic (unde avem de gând să-i depozităm toată dantura „de lapte”) am strâns deja patru incisivi. Doi dinţi definitivi sunt deja pe drum (cei de jos), ceilalţi doi nu se zăresc şi aşteptăm să-i spargă gingiile.
Învăţătorul ne-a spus, mulţumit, că Theodor citeşte tot mai bine propoziţii scurte. Se simte deja în Braille la el acasă. Zeci de foi punctate în diferite feluri au imprimate cuvinte şi propoziţii simple pe care Theodor se pricepe să le citească, folosindu-se de deşte. Noi însă trebuie să-l ajungem din urmă, la Braille (limbaj căruia - ajutat de învăţătorul său conştiincios şi energic - Theodor i-a deprins ABC-ul) şi la ... germană (limbă pe care Mira îl învaţă s-o vorbească). By the way: un ziarist de la Banater Zeitung a publicat, azi, un articol despre Theodor (Theodor versteht sich wie blind mit dem Klavier), scris ca urmare a vizitei sale de săptămâna trecută.
Pe zi ce trece Theodor înmulţeşte numărul întrebărilor. Vrea să ştie pentru ce face aia sau ailaltă, de ce se întâmplă cutare lucru, de ce nu trebuie să facă ceva etc. Multe din întrebările lui - gen: Eu o să fiu copilul vostru cât trăiesc? - mă dezarmează. La unele nici nu ştiu ce să-i răspund. Mai ales când îmi cere să-i tălmăcesc rugăciuni, crezul apostolic ori să-i definesc anumite confesiuni religioase (pentru început, creştine: Ce înseamnă catolic? etc.) Când citesc prin unele părţi că Ortodoxia este o stare şi-un fel de a fi al omului mă mai liniştesc, fiindcă înţeleg că nicio teză, ideologie, argument nu pot - din fericire! - să transmită (în sensul de passing on) Ortodoxia. La multe întrebări de-ale sale nu voi şti, oricum, să-i traduc (să-i pun în cuvinte) răspunsurile pe care mi se pare că le-am găsit deja. După cum e foarte posibil şi foarte normal ca el însuşi să ajungă la alte răspunsuri decât noi. Dar ceea ce îmi doresc e ca inevitabila prăpastie dintre generaţii dintre noi să se întâmple abia după ce vom fi acumulat destule amintiri care să ne unească. Poate că atunci the imminent generation gap – if it should happen - va fi mai puţin dureros. Only time will tell.
Ieri seară am fost cu Theodor la recitalul de percuţie susţinut de Doru Roman & Ansamblul „Percutissimo” (studenţii săi: Laris Sceadei, Radu Pieloiu, Alexandru Munteanu, Sergiu Cătană). În program, lucrări de G. Balint (Proodos), J. Balissat (Pentagong), G.H. Brodmann (Greetings to Herman), L. Manolache (Himera apelor), E. Sejourné (Bronx), Z. Pontgratz (Improvisation), H. Serebrier (Sinfonia for percussion). Muzică alternativă, experimentală, destinată celor ce îndrăgesc acest tip de sound. Pentru mine, ca profan, a fost încă o incursiune – insolită, de data aceasta - într-o lume pe care foarte rar şi foarte greu pot s-o cuprind în cuvinte: lumea inefabilă a muzicii.
Azi când am intrat în clasa I A de la şcoala Iris (era în jur de 11), who should I see? PS ţinându-l în braţe pe Theodor şi jucându-se cu el „de-a avionul”. ... Knowing how busy and charged with pastoral responsibilities he is, I guess he enjoyed his little break, when he was – at least during his brief visit to Theodor’s school – carefree and joyous.

Once upon a time in the cinema

Mai tânărul şi simpaticul meu amic cinefil, Lucian Mircu, are dreptate: mi-a făcut o mare plăcere să găsesc pe blogul lui (Marele Ecran) un comentariu de acum trei ani la Zemljia / Pământ de Alexander Dovjenko. Cum îl ştiu preocupat de marele ecran, adică de ceea ce oferă azi marele ecran (exclusiv filme americane sau americanizate şi câteva filme exotice, toate de ultimă oră), prezenţa unui comentariu – tineresc, ritmat-vioi - la filmul lui Dovjenko din 1930 e un prilej de mare bucurie. Nu poţi înţelege filmul de azi dacă nu cunoşti filmele de ieri – zice Lucian, pretinzând că şi eu subscriu la această sentinţă. Întru totul de acord. Iar comentatorii de film (sau criticii de film, cum s-or fi numind) care se ocupă cu preponderenţă de cinematograful actual au marea şansă (pe care foarte puţini o folosesc însă) de a îndrepta vectorul de interes înspre cinematograful „de ieri” şi înspre clasicii filmului, spre valorile sale perene fără-număr, fără-număr. Spre Valoare în ultimă instanţă, care nu este strict cinematografică. Demers nu tocmai facil, căci asta ia timp, deoarece e o activitate ce presupune ca ei, comentatorii de film, să fie dispuşi să se cultive în materie de cinema (să vizioneze cât mai multe filme reprezentative pentru istoria cinematografului, să îşi completeze continuu informaţiile de cultură generală, să nu neglijeze lecturile etc.) şi să dorească apoi să transmită mai departe cititorilor ceea ce au descoperit. Aici altă belea. Cititorii sunt tot mai puţini şi (nu în ultimul rând datorită superficialităţii felului – sincronic, foarte rar diacronic - în care sunt prezentate şi comentate filmele, datorită marginalizării voite – la cinema, la televiziune - a filmelor de cinematecă etc.) preferă, cu foarte puţine excepţii, să vadă filme după ureche. Sau să citească acele cronici care nu pun probleme, care folosesc un limbaj cât mai accesibil şi prezintă filme cât mai cool, cât mai „de azi”. Însă trebuie să recunosc: linia de demarcaţie între „ieri” şi „azi” e foarte greu de tras. Pentru mine „azi” înseamnă mai ales „ieri” şi „alaltăieri”, un film mut de autor îmi spune – omeneşte vorbind – infinit mai mult decât un film de autor „de azi”. La fel, prezenţa culorii într-un film nu îl face, în ochii mei, mai actual, mai „de azi”. Şi nici prezenţa ideologiilor la modă acum. Şi, desigur, nici tehnologia de ultimă oră.
În aceste condiţii, problema care se pune este, cred, alta: până când mai vrei să cunoşti filmele „de azi” câtă vreme ştii – toată lumea ştie – că ele exprimă nu viziunea unui regizor, ci – cum se întâmplă adesea - interesele mercantile ale producătorilor ce se folosesc fie de un subiect de senzaţie, fie de actori şi actriţe de senzaţie, fie de arsenalul efectelor speciale de senzaţie, fie de toate laolaltă pentru a şoca, pentru a emoţiona şi – de ce n-am recunoaşte – de a manipula? Şi cum vadul e bun peste tot în lume, producătorii profită de naivitatea spectatorilor şi de nevoia lor necontrolabilă (sau foarte greu controlabilă) de a fi manipulaţi şi abuzaţi. În ceea ce mă priveşte, m-am lecuit – să tot fie vreo 15-20 de ani - de boala numită cinefilie în raport cu filmele „de azi”. Când şi când se mai întâmplă ca un film să-mi ofere un prilej de relativă bucurie. Ultima bucurie intensă pe care mi-a adus-o marele ecran (printr-un film de lung-metraj) datează din anul 2000, când am fost la cinemateca din Dublin să văd Requiem for a Dream.

Miracle oil

Distracţie mare zilele astea la clasele a X-a (elevi de 16-17 ani) când, în cadrul unei lecţii numite Miracle Oil despre uleiul de măsline dăm peste un cuvânt – preservative - care în limba română (dar şi franceză, germană, croată, cehă, italiană, spaniolă etc.) are conotaţii...precise şi înseamnă ceva mai mult decât un conservant. Prilej excelent pentru ca cei mai emancipaţi dintre ei să intre într-un alt timp, mai zburdalnic, mai... „colorat”; ceilalţi, care se prind mai greu, n-au făcut nicio sinapsă, cuvântul nu le-a spus nimic. Cu zâmbetul pe buze i-am readus la ora de engleză, informându-i că termenul cu pricina (false friend i se spune în limbă, deoarece – ca library, magazine, camera, nervous, petrol, eventually, ordinary, excited, sensible – trimite pe o pistă falsă, îţi dă „ţapă”) se referă la utilizarea uleiului de măsline ca şi conservant. Apoi unul dintre ei (mai...slow) a vrut să ştie care e echivalentul englezesc al cuvântului românesc la care s-au găndit colegii lui ... O generaţie maturizată – biologic – precoce. Asta sunt elevii mei. De maturizat toţi ne maturizăm, sooner or later, nu asta-i problema. Atâta doar că poezia - care ar trebui să le hrănească şi să le desăvârşească sufletele încă în formare – se rezumă la versurile cântecelor de R&B, trance, techno, rap etc. Dar ei sunt, vrem nu vrem, schimbul de mâine. Unii din ei, foarte puţini (dar poate că mai mulţi decât conştientizăm noi acum) vor birui şi vor învăţa cum să nu-şi sluţească (sau cum să-şi primenească) sufletele, cum să-şi desăvârşească lucrarea pentru care-au fost chemaţi, vor deprinde gustul şi culoarea libertăţii interioare, vor învăţa respectul de sine şi vor rezista tăvălugului ce ameninţă să ne cuprindă pe toţi.

Gentleman, burghez şi cavaler

Extrem de interesant Jurnalul discontinuu cu N. Steinhardt de Ioan Pintea. În multe privinţe comentariile sale despre Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin & Rafail Noica, Gabriel Liiceanu, despre evrei etc. dar şi nedumeririle sale faţă de politica ecumenistă din agenda unor înalţi ierarhi ai BOR se întâlnesc cu propriile mele gânduri. Mi-e limpede că scrisul său izvorăşte din aceeaşi iubire de fairness pe care i-a transmis-o cel pe care a avut imensul noroc să-l întâlnească: Monahul de la Rohia, căruia i-a fost ucenic. Găsesc acolo şi aceste rânduri din Matei Călinescu: „Logosul nu poate fiinţa pentru înţelegerea omenească decât în Absurd. Ce este Absurdul? Mă întreb. Nepriceperea, neînţelesul Tainei pentru un necreştin, întunericul pentru un ateu. Pentru un creştin Absurdul e înlocuit de Taină. În baza acestui absurd cred că teatrul lui Eugène Ionesco este teatru...creştin.” Şi, s-ar putea adăuga, teatrul lui Beckett.
Într-altă parte Ioan Pintea mărturiseşte că N. Steinhardt i-a încredinţat manuscrisele , înainte de a muri. Ca să nu fie aruncate la gunoi – ar fi spus monahul... No comment. Iată cum acest fascinant om de cultură (devenit, la aprox. 70 de ani monah) s-a gândit să-i încredinţeze unui laic – pe atunci, fiindcă între timp I. Pintea a fost hirotonit diacon la Rohia într-o zi de iarnă, de ziua Părintelui Nicolae, iar apoi a devenit preot – toate scrierile sale. Citind cartea lui Ioan Pintea am bucuria reîntâlnirii cu fascinanta personalitate a acestui monah - de o „smerenie îndârjită” (Monica Lovinescu), „gentleman, burghez şi cavaler” (Ioan Pintea), „subţire, zvelt şi (...) sclipitor, şi foarte om de lume” (Mihai Şora). Cred în continuare că a fost extrem de atipic pentru un monah, pentru o „faţă bisericească”. Atât de atipic, încât – se poate constata cu ochii liberi – pentru foarte mulţi preoţi & monahi, interesul său pentru lumea culturii (world literature, music, philosophy, fine arts, cinema) e încă pricină de smintire. Pentru mine e izvor nesecat de mirare şi încântare.

P.S. A venit unul din fraţi la un bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe el zicând: Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, căci de multe ori am mâniat pe Dumnezeu. Îi zice lui bătrânul: „Eu, fiule, când mă rog, aşa spun: Doamne, învredniceşte-mă să Te slujesc pe Tine cum l-am slujit pe Satana şi învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine cum am iubit păcatul.” (Patericul sinaitic)

Mother

„Cum vor fi copiii noştri?” – se întreabă Tarkovski. „În mare parte depinde de noi, dar şi de ei. Ceea ce trebuie să păstrăm viu în ei este strădania spre libertate. Şi asta depinde de noi. Oamenii care au fost născuţi în sclavie
găsesc că e foarte greu să se dezveţe de acest obicei.” Zerkalo / Oglinda, cel mai personal film al său, este ca o mărturisire. Drama pe care a trăit-o el în copilărie în urma despărţirii părinţilor săi va fi şi drama primului său fiu, pe care-l va părăsi atunci când se va căsători cu o altă femeie.
„Stau şi mă-ntreb dacă nu e preferabil divorţul atunci când nu mai e linişte într-o relaţie.” – îmi spunea deunăzi un amic ai cărui părinţi n-au divorţat pentru copii. Nu ştiu cum e mai bine, înclin să cred că cel mai bine e să nu se producă acea ruptură fatală după care nu se mai poate găsi drumul înapoi. În privinţa divorţului (înţeles ca second best) aş spune că da, e preferabil iadului ales ca soluţie de compromis (pentru ca să nu sufere, chipurile, copiii) câtă vreme părinţii, după ce s-au despărţit, nu continuă să se urască şi nu îşi varsă asupra copilului frustrările, supărările, nefericirea, fiecare dând vina pe celălalt pentru propriile-i eşecuri. Dar – Steinhardt are dreptate – „a vorbi respectuos despre adversari e semn de nobleţe”. Şi puţini nobili au mai rămas...
„Dragostea mea pentru părinţi nu este una activă” (Tarkovski). Şi totuşi, din această dragoste „neactivă” s-a născut unul din cele mai frumoase filme-eseu, filme-declaraţie de iubire pentru părinţi: sus-numitul Oglinda. Regizorul-fiu mărturisea: „Nu mă pot obişnui cu gândul că mama mea va muri. Îmi vine să protestez, să strig că ea este nemuritoare. Simt că trebuie să-i conving pe ceilalţi de individualitatea, de unicitatea ei.” Şi a folosit, ca argument, Oglinda. Ce este acest film-amintire, acest film-rugăciune? O asumare deplină a suferinţei până la starea de lacrimă prin care Tarkovski „caută iertarea, eliberarea din coşmarul trecutului, şansa devenirii ... o spovedanie care îl absolvă de suferinţele vechi, de umilinţele şi frustrările datorate fie omului, fie istoriei, fie întâmplării, fie destinului ... şi care, până la urmă îl duce la o contemplaţie calmă, vecină cu fericirea” (Romulus Rusan, Filmar).
P.S. Aproape de finalul din Nostalghia: O, mother...The air is that light thing that moves around your head and becomes clearer when you laugh.

Chess player

Vineri seara am ratat Uvertura la opera Ruslan şi Ludmila de M. Glinka. Am prins doar Concertul pentru pian şi orchestră în re bemol major (de A. Haciaturian, la pian: Andreea Groszmuk) şi Simfonia a VIII-a în sol major, op. 88 (de A. Dvořak), în conducerea muzicală a lui Philipp Pointner. Am găsit pe youtube o înregistrare cu Uvertura lui Glinka şi mi-am făcut temele acasă, recuperând ceea ce am pierdut la concert. Melodia mi-e familiară. Cred c-am mai auzit-o întrun medley de hit-uri simfonice. Concertul lui Haciaturian m-a provocat niţel, e pentru alt nivel. Însă m-am delectat cu simfonia lui Dvořak.
După concert ne-am întors acasă împreună cu Tatiana. Claudiu a avut de lucru la un pod (din apropiere de Lugoj) care s-a surpat cu o zi în urmă. N-a fost nicio victimă. Just like that...Nu ştiu de ce mă simt tot mai departe de vremea în care mă hrănea (mană cerească, indeed) gândul că nu mi se poate întâmpla nicio nenorocire. Nu atât pentru c-aş fi fost, atunci, mai ready to die, ci pentru că pur şi simplu mă simţeam imbatabil şi zeu. Abia pe la, cred, 30 de ani aveam să încep să conştientizez prezenţa misteriosului campion la şah din Det Sjunde inseglet / A şaptea pecete (de Ingmar Bergman) în imediata mea apropiere. Accidentul aviatic ultramediatizat din Paris (iulie 2000), în care s-a prăbuşit un Concorde, mi-a strecurat în suflet şi fobia de zbor şi o anume îndoială cu care – n-am de ales – trebuie să mă lupt cum pot...

Waiting 4 Godot

În Sfârşitul nopţii (1983, regia: Mircea Veroiu) regăsim o Romanie in its early 1980s, dar altfel decât o portretizează (retrospectiv) Cristian Mungiu în 432 (2007). O cameră dintr-un cămin studenţesc de fete. Una dintre ele (Sanda) se machiază în faţa oglinzii (deasupra căreia se află un poster mare cu doi ochi in close up) şi îi spune colegei sale, Dana, care stă pe pat: „Dragă, eu mă topesc. Nu ştiţi nimic, n-aţi văzut nimic.” „Şi cum, nu trebuia să te-ntâlneşti în seara asta cu procuroru’ ăla?” - întreabă ingenuu Dana. Procuroru’, devotat meseriei, a cam întârziat la întâlniri. Sanda nu vrea să-l mai aştepte. Dana însă are vocaţia aşteptării. Se oferă să-i dea colegei ei să citească o carte. „Da? Şi la 35-40 de ani ce-o să fac? N-o să am timp să tot citesc? Hai, pa!” Ceva mai târziu, spre finalul filmului, Sanda se oferă să i-l cedeze Danei pe procuror: „Aşteaptă-l tu, dacă vrei. Crezi că merită?” – o întreabă, emancipată, Sanda. „Cred. Chiar foarte tare.” Sanda se pregăteşte să plece la o nouă întâlnire: „Nimeni nu merită. Îţi spun eu. Plec. Că-ntârzii şi nici pe mine n-o să mă aştepte cineva la nesfârşit.” „Dar tu crezi că merită?” „Ce să merite?” „Să te-ntâlneşti cu cineva – continuă retoric Dana - care nu te-aşteaptă până vii, la nesfârşit.”
Revăzut, filmul lui Veroiu a avut gust de madlenă proustiană. M-am întors în timp cu 26 de ani, când l-am descoperit întâia oară. Era pe 4 iulie, ziua când am dat examenul de treaptă la matematică, pentru a intra la liceu. Fericit c-am ştiut (am rezolvat chiar o problemă de geometrie plană despre o prismă cu baza trapez neregulat pentru câţiva din ceilalţi elevi prezenţi în sală cu mine) am hotărât să merg la film, la cinema Timiş. Pe atunci dusul la cinema era – pentru mine - prilej de sărbătoare. Desfiinţarea treptată a cinematografelor şi apariţia repertoriului de tip mall aveau să mă lecuiască de sala de cinema. (Dar nu şi de bucuria de a revedea filme). În acea zi însorită de început de iulie am văzut acest film alb-negru „de actualitate”, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu până l-am revăzut, în anul 2006.
Între timp, Veroiu (după ce a mai regizat vreo trei filme interesante: Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Umbrele soarelui şi alte trei din categoria flop), a plecat – via France - în lumea celor drepţi. Gheorghe Visu a mai făcut câteva roluri bune în cinema (Să mori rănit din dragoste de viaţă, Faleze de nisip, Cei care plătesc cu viaţa, Unde la soare e frig, Balanţa, Terminus paradis) şi teatru, iar în ultima vreme e mare vedetă de telenovele (alături de alţi mari actori de teatru care au nevoie de brânză, iar brânza-i pe bani); l-am văzut pe viu anul trecut într-o montare la TNT: Barrymore. Mircea Diaconu a mai jucat şi el, înainte de 1989, în parodiile Zâmbet de soare şi Secretul armei...secrete (pe lângă alte câteva roluri cu priză la public, gen şoferul de taxi din Buletin de Bucureşti şi Căsătorie cu repetiţie, în Promisiuni etc.). După 1990 continuat să joace la Teatrul Nottara (unde a ajuns director) şi a fost cap de afiş în două filme româneşti realizate după tiparele americane de gen: Asphalt Tango şi Filantropica. A mai apărut şi-n Legături bolnăvicioase şi-n Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, însă îl reţin mai ales din Corul pompierilor (de Mungiu) şi din Fii cu ochii pe fericire (unde a jucat alături de Dragoş Pâslaru). Acum face politică şi, de câteva luni a ajuns demnitar. Mariana Buruiană, după ce a apărut în Să mori rănit din dragoste de viaţă, Melodii la Costineşti, Hanul dintre dealuri, Figuranţii, Drumeţ în calea lupilor, Domnişoara Cristina sau în teatrul TV Ciuta (alături de Dragoş Pâslaru), în câteva remarcabile piese de teatru (am văzut-o prin 1993 pe scena TNT în Visul unei nopţi de vară în regia lui Liviu Ciulei, cu Teatrul Bulandra), s-a retras din lumea teatrului şi filmului. Ion Vâlcu a jucat încă trei roluri interesante (în Semnul şarpelui, Secvenţe, Faleze de nisip) după care a dispărut complet. Vasile Muraru s-a înhăitat cu Nae Lăzărescu şi în lumea revistei (cabaretului) a rămas. Constantin Brânzea a mai apărut în Întoarcerea din iad şi Ringul. Magda Catone (după Imposibila iubire şi Prea cald pentru luna mai) a mai jucat – post 1990 – în Balanţa, Rămânerea, Casa din vis, E pericoloso sporgersi şi mai ales Zapping. Dar majoritatea o ştiu din reclamele TV pe care, fără număr-fără număr, le-a făcut la detergenţi. Radu Vaida (excelent în Aşteptând un tren) a dispărut complet din peisaj. Operatorul Doru Mitran, înainte de a trece la „filme alimentare” şi a deveni film producer, a mai filmat magistral: Aşteptând un tren, Adela, Declaraţie de dragoste, Pădureanca, Unde la soare e frig, Dreptatea şi Balanţa. Muzica lui Adrian Enescu avea să-mi fie the hook peste doar un an, când vizionat întâia oară Concurs-ul lui Dan Piţa...Moi même aveam să mă transform treptat în...blogger-ul de azi.

Puterea bunătăţii

Realizat în, poate, cea mai fastă perioadă creatoare a lui Mircea Veroiu, Sfârşitul nopţii (1983), aduce în cinematograful românesc al anilor 80 un plus de spontaneitate şi autenticitate în raport cu experimentele calofile care îi compun opera. Stilul laconic - „minimalist” avant la lettre – de aici este însă sugestiv. Imaginea în alb-negru (Doru Mitran) şi decorurile (Andrei Both) compun inspirat atmosfera unui Bucureşti al anilor 80 pe cât de ademenitor, pe atât de năucitor: şantiere, baruri şi discoteci, camere din cămine de nefamilişti (ca-n viaţă sunt figurile personajelor din planul secund, jucate de: Constantin Brânzea, Magda Catone şi – în contre-emploi – Vasile Muraru) şi birouri de magistratură de pe pereţii cărora veghează portretul lui Big Brother-Ceauşescu, străzi la ore de vârf. Dinamică sau melancolică, muzica lui Adrian Enescu (feat. Aurora Andronache) înnobilează imaginea şi întregeşte povestirea.
Aşadar, dintr-o dubă de Miliţie, sub privirile atente ale gardienilor, coboară nişte deţinuţi. Scena este urmărită de sus, de la fereastra biroului său, de către un tânăr procuror, Matei (Mircea Diaconu, care-şi compune rolul - ce aminteşte de doctorul Irod din Mere roşii, de comisarul Toma din Actorul şi sălbaticii – cu aceeaşi discreţie, inteligent şi fără emfază). Revine apoi la ale sale: studiază nişte fotografii de la locul unui recent accident de circulaţie. Un tânăr vatman, Toma N. Gheorghe, (Gheorghe Visu), este învinuit că a omorât un pieton care – pe zebră! – i-a sărit în faţă. În acelaşi birou, un magistrat senior (Ion Vâlcu) cere unei dansatoare, Zamfira Dumitru (Adriana Şchiopu) să dea o declaraţie în legătură cu orgia la care, împreună cu trei „cetăţeni străini”, a participat. „Păi ce să mai ştiu? Eram aşa matoală...Cum, să scriu tot? Dom’le, io v-am spus, poate nu s-o fi-nţeles. Io n-am talent la scris. Io dansez.” întreabă ea şi vârstincul procuror zâmbeşte pe sub mustaţă, în timp ce-i soarbe din ochi decolteul provocator.
Ancheta din povestea scrisă de Marian Iordache este doar revelatorul unor caractere – vezi expresivele portrete de delicvenţi conturate de Răzvan Vasilescu şi Radu Vaida ori miliţianul interpretat de Petre Tanasievici – şi nu „vioara întâi” a naraţiunii. Pentru că nu contează atât „prinderea” culpabilului, cât privirea încăpăţânată a unui apărător al legii – un magistrat aflat la începutul carierei - asupra „jocului secund” al întâmplărilor. Veroiu nu este interesat să aducă pe ecran un erou justiţiar perfect, ca-n producţiile de serie cu somisari ori cu miliţieni politruci. Magistratul său e mai degrabă un tip vulnerabil, cu îndoieli şi o viaţă sentimentală – at best - „în curs de împlinire”. Vulnerabil este şi personajul Danei (ingenua şi răbdătoarea colegă de cameră a fetei pe care o curtează Matei) jucat de Mariana Buruiană. Dar poate că puterea lor (şi forţa lor de convingere) stă tocmai în această bunătate care-i face umani şi naturali.
Convins că inculpatul (vatmanul al cărui caz îi fusese repartizat) este de fapt nevinovat, procurorul Matei - în numele unei dezinteresate solidarităţi (Toma este venit, ca şi el, de la ţară la oraş, mai mult chiar: dintr-un sat învecinat) - e gata să-i ofere sprijinul. Ca atare, refuzând să fie orb (ca-n proverbiala expresie despre oamenii legii) sau indiferent, procurorul amână pronunţarea şi caută probe la dosar care să-l dezvinovăţească. „La puşcărie se poate ajunge foarte uşor, nu trebuie ajutat” – i-o retează el colegului său mai în vărstă, care - ramolit, blazat şi rob al unui osificator instinct de conservare – nu-i înţelege răbdarea. Năucit de situaţia în care se află şi de ritmurile citadine - fiind în cercetări, Toma a rămas fără job, cu perspectiva arestării - acest anti-erou (frate bun cu Puştiul din Faleze de nisip, jucat tot de Gheorghe Visu) începe să presteze munci „la negru” pentru dubiosul domn Gianny (Cornel Patrichi). Această eminenţă cenuşie din lumea interlopă bucureşteană îi promite „scăparea” contra unui infracţiuni: furtul unor valoroase clasoare de timbre din casa unui bătrân colecţionar. Procurorul însă e pe urmele lui Toma şi îl surprinde pe vatman chiar în clipa când – încă inocent – se pregăteşte să dea prima spargere. Speriat, fuge de la locul faptei (pe care n-a mai apucat s-o comită) şi, la capătul unei palpitante urmăriri prin centrul Bucureştiului, accidentul care a declanşat intriga se repetă: în goana lui, tânărul vatman sare în faţa unei maşini la un colţ de stradă - spre disperarea şoferului acesteia – şi are aceeaşi soartă ca victima sa.
În coda filmului (singura secvenţă în culori, amintind – prin acest procedeu – de finalul color, din altă lume parcă, din Andrei Rubliov), urmăritul şi urmăritorul se plimbă în tăcere pe malul iazului „cu salcia strâmbă” unde vor fi mers cândva amândoi la scăldat. Te desparţi apoi de filmul lui Veroiu convins – pentru o clipă – că vorbele lui Schiller au devenit realitate: „Există două mari virtuţi. O, de-ar fi de-a pururi unite: bunătatea mereu puternică, puterea mereu bună”.

Omul din om

Tarkovski îşi începe jurnalul său (Martirolog) cu gândul la Dostoievski. Voia să facă un film despre omul Dostoievski, despre personalitatea sa, despre Dumnezeul şi despre demonul său, despre opera sa. N-are nici un rost să-i ecranizezi romanele, spunea el. Se gândea la Anatoli Soloniţân (pe care îl distribuise în rolul pictorului de icoane Andrei Rubliov): „Ar face un Dostoievski minunat”. Dar, „deocamdată trebuie să citesc. Tot ce-a scris Dostoievski. Tot ce s-a scris despre el; şi filosofia rusă – Soloviov, Leontiev, Berdeaiev etc.” Atunci, în 30 aprilie 1970, Tarkovski scria că proiectul dedicat marelui scriitor rus ar putea deveni însuşi sensul a ceea ce voia să realizeze în cinema. Ceea ce avea regizeze ulterior (continuând ceea ce a început: Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov): Solyaris, Oglinda, Stalker, Nostalghia, Sacrificiul va demonstra că a rămas credincios acelui braiwave din ultima zi de aprilie a anului 1970.
De Dostoievski (pe care l-am descoperit în clasa a IX-a) mă leagă, între altele, „pluralitatea vocilor şi conştiinţelor autonome şi necontopite” (Mihail Bahtin), eroul rupt de tradiţiile culturale şi dezrădăcinat, fără legături cu pământul (care însă leagă raporturi neobişnuite cu ideea), dedublarea ideii şi „omul din om „ pe care l-a zugrăvit cu atâta forţă. Suntem aproape de Pavel: „...nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7.19) pentru că „totul în viaţă constituie un dialog, o controversă”, căci „relaţiile contrapunctului din muzică nu sunt, în fond, decât o varietate a ceea ce numim în mare relaţii dialogale” (Bahtin).

Tierra sin pan

Numele lui Louis Bunuel a devenit un semn şi evocă – afirmă Michael Wood – „o serie de semnificaţii specifice, aşa cum numele lui Dickens este legat de Crăciun, iar numele lui Kafka trimite cu gândul la meandrele sumbre ale unei căutări fără sfârşit”. Brand-ul „Bunuel” a ajuns sinonim pentru cruzime, excentricitate, blasfemie, necrofilie şi un dram de fetişism.
După ce a şocat o lume întreagă cu experimentele surreal Un chien andalou (1928) şi L’Âge d’or (1930), regizorul - vizionar, iconoclast şi provocator - filmează profunzimile celei mai crunte mizerii din regiunea spaniolă Las Hurdes, situată lângă graniţa cu Portugalia, nu departe de Salamanca. Munţii aceia sălbtici l-au fascinat pe autorul de mai târziu al Viridianei, la fel ca sărăcia lucie şi isteţimea localnicilor: „M-a uimit iubirea lor faţă de acel pământ sterp, fără pâine („tierra sin pan”). De fapt, de pâine proaspătă nu s-a auzit pe acolo decât atunci când cineva mai aducea câte o franzelă uscată din Andaluzia”. Pământul fără pâine – pare a spune acest documentar – este un pământ fără Dumnezeu, căci pâinea – mană cerească pentru om – nu se frânge pe aceste meleaguri. Sătenii nu au parte de strictul necesar pentru supravieţuire, însă – unealtă a retoricii caustice a lui Bunuel - aparatul de filmat nu pierde ocazia de a înregistra pe peliculă o lecţie de geometrie în care copiilor li se spune că suma unghiurilor într-un triunghi este de 120 de grade.
Discurs pe tema subdezvoltării şi studiu asupra geografiei umane, Las Hurdes, Tierra sin pan / Pământ fără pâine (1933) este primul documentar angajat social (un fel de declaraţie politică amendată prompt de Guvernul Spaniol, care a interzis filmul până la premiera oficială din 1937) realizat în Europa. Cu o imagine (operator: Eli Lotar) „fără pudoare, fără ostentaţie, evitând orice declamaţie” (Ado Kyrou) şi în acordurile sfâşietoare ale Simfoniei a IV-a de Johannes Brahms, filmul surprinde – cu acurateţe, fără tuşele melodramei - absurdul unui ţinut uitat de timp: ţărani muşcaţi de şerpi, o capră de munte rostogolindu-se într-o prăpastie (împuşcată fiind chiar de regizor), un catâr înţepat de sute de albine etc. Cruzimea lui Bunuel nu lasă loc niciunei concesii, nu eludează nimic, nu este purtătoarea niciunui mesaj coerent şi îndrăzneşte să disece realitatea „cu o obscenitate chirurgicală” (André Bazin), descoperind omul în toată josnicia şi măreţia lui.
Documentarul lui Bunuel (ce poate fi comparat cu opus-ul semnat de Alain Resnais în 1955, Nuit et Brouillard / Noapte şi ceaţă) nu urmăreşte să trezească sentimente de compasiune. Optica regizorului, cunoscut pentru noncornformismul şi anarhismul său, a fost mult prea cinică pentru a putea stârni mila cuiva. Ţinta sa e mai degrabă politică şi vizează guvernul autoritar din Spania acelor ani, prezentând lumii o faţă necunoscută a ţării sale. Las Hurdes, îşi aminteşte Bunuel, a fost finanţat de amic de-al său - muncitorul anarhist spaniol Ramon Acin - dintr-un câştig la loterie: „Ramon dădea seara ore de desen muncitorilor. Când a izbucnit războiul, în 1936, o grupare înarmată, de extremă dreaptă, s-a dus la el acasă, în Huesca, să-l aresteze. Abil, a reuşit să scape. Atunci fasciştii au luat-o ostatică pe nevastă-sa şi au ameninţat că o vor împuşca dacă Acin nu se predă singur. A doua zi el şi-a ţinut făgăduiala şi şi-a făcut apariţia. I-au împuşcat pe amândoi.” După filmare, nemaiavând sponzor, Bunuel a trebuit să facă singur montajul la Madrid, pe o masă de bucătărie. În condiţii precare privea imaginile cu lupa şi le lipea cum putea. „Sunt sigur – notează Bunuel în cartea sa, Mon dernier soupir / Ultimul meu suspin - că am aruncat la coş imagini interesante, fiindcă nu le vedeam prea bine.”

Short movies

De la Cosmin Rotaru primesc nişte link-uri spre câteva filmuleţe realizate de el şi de Ioan Tasi. Unul dintre acestea (Sad Snowman) surprinde ultimele secunde din viaţa unui om de zăpadă. Câteva grade în plus în atmosferă aveau să-i fie fatale. Mai întâi şi-a plecat, umil, capul, pentru ca apoi, într-o fracţiune de secundă să-i cadă ca după o ghilotinare. Altul (Family) este un fel de recherche du temps perdu, iar camera – printre orologii – înregistrează diverse fotografii „de epocă”. Chipuri şi amintiri dintr-un timp care nu mai este. Fotografiile (în alb-negru) se perindă prin faţa noastră una după alta, până când mai rămân doar trei, apoi două, una şi, atunci când timpul nu mai are răbdare, este şi aceasta din urmă răpită spre a se retrage în cimitirul de amintiri al timpului flămând. Demersul său mi-a amintit de excelentul documentar al lui Mircea Săucan, Casa de pe strada noastră (1957). Acolo, Radu Beligan (din off) comenta despre fiecare obiect ce împodobea acea casă de aristocraţi din vremuri apuse, căci filmul fusese realizat în epoca „măreţelor împliniri socialiste”. Într-un al treilea filmuleţ, Sub(Urban) (Play)Station, vedem o staţie de tramvai. O femeie şi un adolescent. Mamă şi fiu? Poate. Băiatul suflă într-un fel de trompetă şi cineva din off îi răspunde cu acelaşi sunet. În liniştea noncomunicativă a acestui colţ de cetate postmodernă, gestul său pare o încercare de a comunica, de a se comunica. Tot o sinapsă involuntară mi-a activat amintirea vie lăsată de filmul românesc pe care-l socotesc a fi cel mai împlinit, Meandre (1967), tot în regia lui Mircea Săucan. Şi acolo, arhitectul ratat (Petru, interpretat magistral de Mihai Pălădescu) îşi comunică neîmplinirile suflând într-o trompetă. Trompeta din Meandre, ca şi cea din filmul lui Ioan Tasi nu este un simbol, ci o esenţă, un semnal de alarmă, un strigăt al neputinţei.

Implozii

Finalul Oglinzii (1974) lui Tarkovski. În anii 30 ai veacului XX, un bărbat stă tolănit în iarbă, la marginea unei păduri. Deasupra lui şade femeia sa. Vorbele sunt puţine (doar bărbatul îşi întreabă femeia, care e gravidă, ce ar dori să aibe, băiat sau fată), însă semnificaţia e profundă şi încărcată de gravitate. Noi, spectatorii, ştim că – într-o secvenţă anterioară – această femeie (însăşi mama regizorului, căreia îi este închinat filmul) îl vizitase pe doctorul din ţinutul îndepărtat unde locuia, împreună cu cei doi copii ai săi. Nu l-a găsit acasă, dar – cu un minim de „explicitare” - a pus la cale viitorul pruncului împreună cu nevasta doctorului absent. Astfel că n-ar fi exclus ca acel prunc să fi plecat de mult în lumea celor drepţi atunci când mama sa este întrebată de tatăl naiv: „Ce ai vrea să fie, băiat sau fată?” Mai ales că - în aceeaşi secvenţă a vizitei la casa doctorului - la vederea unui bebeluş (copilul doctorului, în vârstă de câţiva anişori, ce dormea nestingherit de urzelile celor două femei) femeii care poartă-n pântece un punc i se face rău. În scena finală, întrebată fiind de bărbat ce şi-ar dori, îşi priveşte soţul o clipă, priveşte apoi spectatorii complice şi chipul îi este răvăşit de o apăsătoare vină. Priveşte acum undeva spre adâncul pădurii, unde o femeie în vârstă (tot ea, peste 50 de ani) îşi ia de mână nepoţeii (care-i închipuie pe Tarkovski şi sora lui, pe când erau copii) şi se îndreaptă spre casa lor din pădure (dacha). Nu auzim implozia din sufletul încărcat de vinovăţie al femeii (ce poate numără-n gând – avant la lettre - vârsta fătului ucis: patru luni, trei săptămâni şi două zile), însă auzim clar ţipătul de bucurie al copilului lipsit de griji, la ceas de seară. Şi îl vedem apoi de mână alături de bunica şi de sora lui, cum se afundă înspre apus în desişul ocrotitor. Printr-un lung travelling, aparatul de filmat – asemenea astrului zilei care, ca un călugăr, cade-n rugăciune îndărătul pădurii - se retrage, astfel că ecranul devine din ce în ce mai negru. Fade in black.
Toată scena aceasta este însoţită muzical de un fragment din Johannes Passion de Johann Sebastian Bach. Aceeaşi temă muzicală avea să fie prelucrată liber de Adrian Enescu în albumul său sympho-pop (versuri: Ioan Alexandru), Basorelief (1977). Sunetele par să ia pulsul unui fluviu care-şi adună apele pentru a se vărsa apoi în mare. Impresia de creştere interioară, de acumulare e copleşitoare. Epilogul exploziv acestui pasaj muzical (Inimi de străbuni, feat. Grupul 5T) conţine o parte vocală în care se cântă: „în focu-ncins din bucuria Ta s-au luminat puterile din jur / şi-n loc de fiare s-au făcut popoare / din vorbe ce sunt ne-om clădi graiuri”. Aici număratoarea se face nu spre zero absolut (4,3,2...), spre nefiinţă, ci întru fiinţă şi ţine seama de inimile de străbuni – fără număr – ce poartă-n ele „focu-ncins de bucuria Lui”, văpaie ce-aduce cu sine o radicală metamorfoză: popoare în loc de fiare, graiuri în loc de „vorbe ce sunt”.

Inscripţie

Deunăzi, un elev de clasa a XII-a îmi mărturisea că are colegi care sunt dispuşi să reclame la un număr telefonic de hotline orice discriminare făcută de dascălii rigizi împotriva elevilor, băieţi sau fete. Şi are dreptate, acum nu mai este politically correct să pretinzi băieţilor să nu poarte podoabe (cercei, brăţări etc.). Cu siguranţă - mi-am spus - lumea de mâine va avea alte principii, alt cod de bună purtare şi, desigur, alte prejudecăţi.
Remember, recenta premieră a TNT, mi-a reactivat câteva gânduri vizavi de toleranţa pe care societatea o nutreşte faţă de anumite comportamente la femei, în timp ce manifestă repulsie dacă aceleaşi comportamente sunt întâlnite la bărbaţi. Şi viceversa. Bunăoară, purtarea de podoabe la femei este acceptată (deşi Pavel, în I Timotei 2, 9-l0, învăţa altfel: „Nu cu aur sau mărgăritare sau cu haine scumpe, ci cu ceea ce se cuvine femeilor care au făgăduit să vieţuiască în cinstire de Dumnezeu, prin fapte bune”), în timp ce podoabele purtate de bărbaţi (cercei, inele, ghiuluri etc.) sunt considerate o dezonoare. Şi poate că rezolvarea o dă tot aplicarea îndemnului paulin. Iar dacă nu va fi o rezolvare absolută, o schimbare în bine tot ar fi dacă mai multe femei ar renunţa, de bună voie şi nesilite de nimeni, la podoabele exterioare pentru a se concentra asupra adevăratelor podoabe, acelea care nu aduc vătămare niciunei părţi. Dar cine să mai ştie de toate acestea când societatea modernă e antrenată într-o cursă infernală ce urmăreşte achiziţionarea de cât mai multe podoabe şi veşminte la modă, în timp ce inima continuă să stârnească cel mult un interes strict anatomic?
Îmi amintesc de finalul din La dolce vita, în care nişte petrecăreţi din high life se întâlnesc, pe ţărmul unei mări, cu o fată de o frumuseţe angelică. Personajul lui Marcello Mastroianni, în stare avansată de ebrietate, se uită la ea buimac şi, la chemarea ei de a se apropia de ea, îi spune - prin semne – că, deşi ar vrea (dar nu îndeajuns, totuşi) nu se poate rupe de grupul său de cheflii. Resemnat, dă din umeri şi-şi continuă drumul alături de ceilalţi mondeni, spre o altă orgie, poate. Revedem apoi, în close up, chipul fetei ce pare să înţeleagă, nicidecum să judece pentru „imoralitate”. Privirea ei pare să scrie pe nisipul de pe ţărm acelaşi mesaj încifrat pe care – potrivit Evangheliei lui Ioan – l-a inscripţionat Iisus, în scena judecăţii femeii adulterine. În numele acestei frumuseţi simple (şi nu altfel!) extravaganţa şi exagerările celor doi dandy ¬(personajele din Remember) pot fi considerate o formă de „deviaţie” şi o întinare a ideii de cuminţenie. Din păcate însă, moralitatea şi cucernicia sunt folosite prea des ca acoperământ al răutăţii. Astfel că, fenomenele opuse de tip rampant gay parades şi altele asemenea sunt îndreptate (vezi filmul lui Milos Forman, People vs. Larry Flynt) nu împotriva purităţii şi cuminţeniei pe care o întruchipează fata blândă şi curată din La dolce vita - „Biserica cred, a cărei chemare – comentează Nicolae Steinhardt în cartea sa Dumnezeu în Care spui că nu crezi - Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi”, ci împotriva lupilor moralişti şi a puritanilor agresivi, indiferent de religie sau ideologie.

A letter from a rocker

Recent primesc pe mail o Scrisoare către liceeni, semnată Tudor Chirilă. Simpaticul rocker-actor a conceput o enciclică pentru cei a căror putere stă „în curăţenie”. Prin epistola sa făcută publică doreşte să-i trezească din „somnul cel de moarte” pe cei aflaţi la vârsta anilor de liceu, când – vorba cântecului – „te crezi legendar Prometeu”. Le-am citit-o şi eu elevilor mei de clasa a XI-a. Cei mai sclipitori dintre ei (atinşi însă de flagelul imaginilor tembelizante în detrimentul şi împotriva cuvântului scris) consideră că demersul „revoluţionar” al leader-ului de la Vama (ex-Vama Veche) este greu de realizat şi idealist. Ceilalţi (majoritari) s-au purtat copilăreşte şi au ascultat ce le-am citit doar „pe diagonală”. De remarcat că nu se pomeneşte nimic despre cele nevăzute, despre sufletul acestor copii/adolescenţi. Îi îndeamnă să-i citească pe Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Dickens, Thomas Mann etc. însă fără nicio referire la importanţa de a cunoaşte background-ul (cultural-politic-religios) operelor lor şi de a se pregăti sufleteşte pentru astfel de întâlniri.
Patetică pe alocuri, încercarea lui TC de a le administra adolescenţilor de azi, mult prea blazaţi, o infuzie de optimism (gen „voi mai aveţi o şansă, voi aveţi şansa!”) de a le spune să nu se gândească la furat când tocmai hoţii, găinarii şi impostorii sunt idolii acestor generaţii, când ei, aceşti idoli, se află în orice clipă – datorită răspândirii internetului - at a click distance mi se pare naivă, neaplicabilă, inutilă. Ce urmări poate să aibe în rândurile acestor tineri îndemnul „Citiţi. Citiţi mult. Citiţi tot ce vă pică în mână.” când niciun elev nu şi-a format, până la vârsta de licean, deprinderea de a citi un text (orice text), de a-l gândi, de a încerca să-l înţeleagă? Când toţi au în cap sau numai filme americane de ultimă oră sau telenovele sau manele şi cele asemenea? „Căutaţi-vă între voi. Vedeti care citiţi aceleaşi lucruri şi înhăitaţi-vă. Numai în haită de oameni deştepţi o să reuşiţi.” – zice el, însă înhăitarea se face, de când lumea, în jurul prostiilor şi bravării, niciodată în numele unor idei, al unul ideal de cuminţenie sau în numele Frumosului, Binelui, Adevărului. „Trebuie să-i dominaţi. Dar nu cu gândul că veţi fura mai mult ca ei.” Ba chiar cu gândul ăsta vor tinerii săi domine pe „ei”, cei aflaţi acum pe val!
Poate cel mai adevărat pasaj din scrisoarea către liceeni al lui TC e acesta: „E timp şi pentru iarbă, e timp şi pentru tequilla. Acum însă trebuie să învăţaţi, pentru că în curând nu va mai fi timp pentru asta, căci veţi intra în viaţă adânc de tot, şi e mai rau ca în junglă. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.” Îmi amintesc şi de îndemnurile mamei şi de ceea ce ne spunea la clasă profesoara de istorie din liceu, cu peste 20 de ani în urmă. Avea dreptate: dragostea pentru lectură trebuie deprinsă înainte de terminarea liceului. După aceea e prea târziu.
În fine, sunt de acord că puterea liceenilor „stă în curăţenie” – de aceea sunt bucuros să fiu printre ei. Iar ofensiva prin bine împotriva răului mi se pare cea mai de bun simţ. Nu mai rămâne decât ca „adrisantul necunoscut” – sutele de mii de elevi - să privească în jur, cu multă luare aminte, şi să vadă unde i-a adus pe „oamenii mari” setea de bani. Exemple se găsesc peste tot.
„Nu vă resemnaţi, asta nu duce nicaieri.” Dar majoritatea covârşitoare sunt fie resemnaţi, fie nepăsători şi aproape toţi spun că acum e momentul să-şi trăiască viaţa. Dacă acum nu, atunci când? De învăţat – mi-a spus una din elevele cele mai dezgheţate – mai pot să înveţe şi mai târziu, dar când să se distreze dacă nu la vârsta asta?
Lăudabilă iniţiativa lui Tudor Chirilă de a se adresa liceenilor, de a încerca să le transmită din experienţa lui de viaţă, însă mă tem că lectura acestei scrisori ar trebui precedată obligatoriu de o cură intensă de dezintoxicare sau, oricum, de o pregătire temeinică a sufletului lor de adolescent – curat, însă răvăşit de atâţia idoli şi falşi dumnezei mass media – pentru a putea nu doar privi, ci şi înţelege.

Patimile după Mateiu

Vineri seara le-am revăzut pe muzicienele franţuzoaice din Duo Harpéole (Marion Ralincourt & Lucie Marical) interpretând Concertul în do major pt. flaut, harpă şi orchestră K.V. 299 de W.A. Mozart, precedat de Uvertura Leonora nr.3, op.72 de Beethoven şi urmat de Simfonia a IV-a op.90, „Italiana” de F.M. Bartholdy (a cărei temă din prima parte, Allegro vivace, am recunoscut-o imediat: o folosea Iosif Sava ca generic la una din emisiunile sale TV consacrate muzicii simfonice).
Sâmbătă am mers toţi trei (plus Codruţa) la, credeam eu, un balet pe muzica lui Wagner. Am dorit să profit de ocazie pentru a-l familiariza pe Theodor cu câteva arii celebre din creaţia celebrului (şi tumultuosului) compozitor. Şi într-adevăr, câteva arii am auzit (vreo trei): uverturile de la Tannhäuser, Die Walküre, Tristan und Isolde, la care se adaugă prologul şi epilogul muzical compus de Vlaicu Golcea (responsabil pentru sound design). DAR: gândind că ne vom întâlni doar cu armoniile furtunoase, colpeşitoare, sublime ale lui Wagner, am avut surpriza (well, nu tocmai fericită, dar nici total neplăcută) de a da peste Oscar Wilde & co. Şi asta pentru că Remember, spectacolul neobaroc interpretat de Ion Rizea şi Răzvan Mazilu (care e şi autorul regiei, coregrafiei şi costumelor) se vrea un fel de omagiu adus dandy-ismului, excentricităţii, cultului de sine exacerbat (în varianta camp), orgoliului luciferic, artificiului şi iluziei. Acest two men show inspirat din nuvela omonimă de Mateiu Caragiale (cu trimiteri la Baudelaire, Mallarmé şi la Narcis-ul din mitologia greacă) se vrea (încă) o căutare a timpului pierdut. În jurul anului 1910, domnul M. (Rizea) încearcă să-şi facă ordine în gânduri şi-n corespondenţa de peste ani. Scotocind printre scrisori şi cărţi poştale este copleşit de amintirea lui Aubrey de Vere, personajul care l-a sedus în capitala decadenţei care era Berlinul începutului de veac XX. Până la un punct, acest spectacol este mini-cronica unui self-destructive life style. Câteva minute de videoproiecţie ni-l prezintă pe acest dandy (Mazilu) într-o încăpătoare salle de bains, printre oglinzi şi cu faţa prinsă-n o mulţime de foarfeci, pensete şi cu gura astupată de câteva seringi şi alte ustensile tip cilindru cu piston. Apoi, îl vedem într-o stare jalnică, în persoana unui paralitic susţinut de două cârje. În fine, după noaptea de vis (fost-a realitate? fost-a aievea?) domnul M. citeşte într-o gazetă despre moartea şocantă a unui tânăr excentric (după toate datele, e vorba despre Aubery), al cărui cadavru (masacrat, vandalizat, desfigurat) a fost găsit plutind pe râul din urbe. Epilog: misteriosul dandy trece, pentru ultima oară, pe lângă domnul M. şi – simbolic - îi dăruieşte o pană de gâscă (în loc de un toc cu cerneală sau de un pix) şi, mult mai important, inspiraţia de a scrie despre povestea lor. Şi-l vedem pe îndureratul amorez rămas fără partener cum începe să aştearnă pe hârtie filmul fascinaţiei stârnite de acest Narcis modern.

Happening

Un Steinhard revoltat: „Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. (...) Nenorocirea este – continuă el - că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.” Dar „creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz la minte” şi mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).
Ce e creştinismul, după Steinhardt? O „transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinităţii - , ci transformarea făpturii.” Creştinismul „e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning - e cel mai formidabil hapenning. Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de herionă).
Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare înălţime – şi nici o plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută.”...Poate pentru că aici, mai mult ca-n alte părţi, e valabil dictonul latin per aspera ad astra? Căci ni se cere a crede „în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău de atât – scenariul se desfăşoară ca şi cum am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că – pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place - zice s-ar - să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate”. Iar drumul – care, pentru Steinhardt, „pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios.” - e cât se poate de palpitant, cu toate provocările sale: „Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun. (...) Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.”
Condiţia creştinului: „la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.”