Heart

În Jesus of Montreal personajul Daniel Coulombe era un actor care-l interpreta pe Iisus într-o montare comisionată de o biserică romano-catolică. Era totodată regizorul acelei montări a Patimilor aduse la zi. Modernitatea interpretării şi a concepţiei regizorale a şocat pe organizatori. Preotul paroh, de frică să nu fie tras la răspundere, le interzice actorilor să mai joace a treia reprezentaţie. Actorii se opun. Vor să ducă piesa Patimilor până la capăt, deşi – vorba gardianului - toată lumea cunoaşte cum se termină: este răstâgnit pe cruce, moare şi înviază. Reprezentaţia lor se termină tragic. Actorul care-l joacă pe Iisus este rănit grav într-un accident. Este transportat de urgenţă la spital şi, după o scurtă agonie (în care delira pasaje apocaliptice rostite de Hristos în Evanghelii), moare. Doctorul chirurg cere permisiunea celor două actriţe care l-au însoţit la urgenţe pe colegul lor accidentat să-i doneze organele. Ele acceptă. Astfel, în altă parte a lumii, un bărbat suferind de boli cardiace, are o nouă inimă, iar o femeie nevăzătoare îşi recapătă vederea.
Azi mă întâlnesc pe stradă cu un fost elev, un tânăr de vreo 17 ani, care, în urmă cu un an sau doi, a fost operat de inimă. A primit – spune el - o valvă naturală de la o bancă de organe din Franţa. Mi-a mărturisit că, după operaţie, două zile (şi apoi încă una) a fost ca şi mort. L-au ţinut cu perfuzii. Dar totul a decurs bine până la urmă, acum are voie să facă efort şi este sănătos. O bucată de carne din alt om a devenit, printr-o iscusită şi reuşită intervenţie chirurgicală, parte vitală din trupul său.

Simpaticul domn R

Reîntâlnirea cu elevii mei de clasa a XI-a. Am început al treilea an de studiu împreună. Cu cei mai buni („upper intermediate & advanced”) am lucrat un text („The Cult of Celebrity”) despre multe realităţi la ordinea zilei: icons, sitcoms, confessional TV, fly-on-the-wall documentary, voyeurism. Pentru ceilalţi („elementary & pre-intermediate”) am ales alt text: „To be a village boy” – o sensibilă mărturie a unui tip de 29 de ani care s-a dovedit un self-made man şi care a căutat mereu să-şi depăşească frustranta condiţie de provincial. Am discutat cu ei despre diferenţa dintre sinning şi missing the mark şi cred c-au înţeles importanţa celei de-a doua sintagme.
Un blogger simpatic, care se ascunde sub pseudonimul Rubycond, îmi trimite pasionante şi fascinante comentarii pe baza celor scrise de mine zilele trecute despre creştinism – vezi (comments la) Saved by the bell. Aprinde astfel un vechi (şi extrem de delicat) subiect de discuţie care mă preocupă de multă vreme. Şi care nu văd cum şi-ar găsi un „răspuns” vreodată, dat fiind felul în care este formulată întrebarea. „Răspunsul”, „finalitatea” şi „vederea faţă către faţă” sunt în altă parte. Aici trebuie să ne mulţumim cu vederea „în ghicitură” (through a glass darkly), cu împăcarea pe care ţi-o dă (dacă ţi-o dă) participarea la Liturghie, lecturile duhovniceşti, frumuseţea fără seamăn a icoanei. Sigur, există mereu şi „celălalt glas interior”: de ce este nevoie de „bariera” numită religie/creştinism (=dogmă, „contrafacere” a realităţii, „înşelăciune”), de ce nu ajunge ştiinţa? Poate pentru că omul are nevoie mereu de un „joc secund”, de „metaforă”. Fascinantă, always, nebunia personajelor dostoievskiene pricinuită de necredinţă. De fapt, pot pricepe doar acea necredinţă care duce la nebunie, la zdrobire. Necredinţa calmă, împăcată cu sine îmi e cu totul străină.

Tabu

S-a întors din Anglia OB, cu impresii despre zilele petrecute în Londra şi prin împrejurimi (Essex). Ne-a adus un DVD cu trei documentare despre Andrei Tarkovski şi nişte English tea – delicios - din Himalaia. Am luat cina împreună (Thai food), după ce ne-am întors de la concertul susţinut de Trio Contraste, interpretând muzica scrisă de Violeta Dinescu pentru filmul mut al lui Friedrich Murnau (Der Letzte Mann, Sunrise, Faust) & Robert Flaherty (Nanook of the North), Tabu. Pentru două ceasuri videoproiecţia de la Capitol (în prezenţa unui public de aproape 200 de spectatori) mi-a amintit de vechile vizionări de filme (filme de filme) de la Capitol, mai ales înainte de 1989, când sala era şi cinematograf.
În timp ce urmăream povestea din Tabu (pe care, tot cu acompaniament muzical live, l-am văzut prima oară prin 1996, la Aula Magna a UVT), la Bucureşti se desfăşura vernisajul expoziţiei lui Dan Voinea, Urban Capella. Am fost – alături de Raluca şi de Codruţa – cu gândul la Dan şi la primele lui 15 minutes of fame.

P.S. M-am întâlnit, înainte de proiecţia de la Capitol, cu un amic. Mi-a adresat un „Doamne ajută!”, i-am răspuns cu „Salut!” – formula care, mărturisesc, îmi e cel mai la-ndemână s-o folosesc. În general mă feresc pe cât pot de orice înregimentare, iar acest pravoslavnic „Doamne ajută!” îmi aminteşte de „Heil (Hitler)!” Cine ştie, poate dacă aş avea simpatii cazone (şi de aici până la simpatii legionare, deci filonaziste, distanţa nu e aşa mare), mi-ar fi mai uşor, I could swallow it easier. I-am spus amicului meu că „Salut!” vine de la „sănătate” (lat. salus), deci nu mi se pare păgân. Am recunoscut că atâta pot eu să rostesc şi că, atunci când spun „Salut!” o fac cu drag. Situaţia de azi îmi aminteşte de o slujbă funerară orchestrată de o asociaţie de neoprotestanţi care, în interminabila lor vorbărie, amestecată cu reclama agresivă la propria firmă (biserică), ţineau să explice: „Noi nu spunem adio celui/celei care a plecat la ceruri. Noi credem că omul, murind, se întoarce la Dumenzeu. De aceea noi ne adresăm aşa: Ne revedem la Domnul.”...What??!! Hello!! Ca şi cum adio nu vine din franţuzescul à Dieu, care tăt aia înseamnă. Dar, deh, până nu e şi fudul, omul nu e...Pe de altă parte, câţi dintre noi mai sesizează legătura între holiday şi holly day, între breakfast şi break (the) fast, între – iată – adio şi à Dieu...

Back to school

Am plecat – cu Theodor – prea devreme de acasă. A trebuit să ne plimbăm vreo 30’ în curtea şcolii, până a venit una din instructoare/educatoare şi l-a preluat. Eu am mers la şcoală. În tramvai m-am reîntâlnit cu trei din foştii mei elevi. Am făcut cunoştinţă cu două din noile mele clase (elevi de 15 ani). La-nceput de drum (stricto sensu: de an şcolar) totul e mai uşor, răbdarea pare inepuizabilă, bateriile sunt încărcate. Zilele petrecute în Grecia şi în Austria îşi spun cuvântul acum. De-aş putea să păstrez (şi să cultiv) cât mai mult din răbdarea pe care o am acum...
Theodor s-a descurcat bine la prima zi propriu-zisă de şcoală. La ora a patra însă (ultima) a fost un pic agitat şi a fost pus de învăţător să reflecteze - în picioare - la felul în care se cuvine să se poarte. După câteva clipe şi-a revenit. He’ll be fine – this is what I am feeling right now.
De la Bucureşti Dan Voinea îmi trimite un clip promoţional cu expoziţia sa personală (Urban Capella) – acompaniată de sonorităţile industriale purtând marca Adrian Enescu. Astă-seară e vernisajul, la Cărtureşti, iar media e plină de informaţii despre acest eveniment cultural. Să-i fie într-un ceas bun, spre desăvârşire şi bucurie.

Start

A plouat toată noaptea. Anul şcolar n-a mai început printr-o festivitate în curte, ci printr-un „lectorat” cu părinţii în sala de clasă. Deocamdată mai sunt şapte elevi (four blind and for sighted in all) în clasa lui Theodor. It's show time.
Stagiunea de concerte a început – pentru noi – cu recitalul de muzică renascentistă de la Dom (marţea trecută). Astă-seară, la Catedrala Mitropolitană, un concert-eveniment de muzică bizantină (psaltică), susţinut de un cor (Cosma Rapsodul) din Timişoara şi unul din Craiova. Lume puhoi venită să cinstească osemnintele Sf. Iosif cel Nou de la Partoş – our local saint whose memory is celebrated today. După concert am cinat – împreună cu Tatiana şi cu OC (unul din coriştii din seara asta) – la noi. Delicious food cooked by Raluca’s mother.

Crossing

Aseară am fost cu Astrid – for the first time - la cumpărături. Raluca s-a împrietenit cu ea destul de repede. Azi, Astrid ne-a dus la biserică, unde predica viza semnificaţia crucii, valenţele ei vindictive, salvatoare. După slujbă, cu Astrid l-am condus acasă pe OC, apoi am mers şi noi acasă. Pe la 6 au trecut pe la noi Claudiu şi Tatiana, proaspăt întorşi de la mare. După ce-am povestit un pic şi-am răsfoit albumul photo de pe laptop cu snapshots de pe litoralul românesc, având-o ca mega star pe ibovnica lui Claudiu no.1 (Marea), am plecat, cu tot cu Astrid (Raluca la pupitrul de comandă) spre pensiunea Stejarul (cred că aşa se numeşte) de lângă pădurea de la Bazoş. Am găsit acolo o ambianţă cu totul specială şi suntem hotărâţi să revenim.
Doar o noapte ne mai desparte de întâia zi de şcoală a lui Theodor, prima verigă dintr-un lanţ - pe care i-l dorim cât mai lung - de ani de învăţătură şi studiu, într-o ambianţă familială aşa cum noi nici măcar n-am visat. La capătul acestui lanţ formal de (cel puţin) 15 ani de şcoală, nici noi – părinţii lui – nu vom mai fi cei de azi...

Mai e un pas

Ştefan Iordache, cel care – pe ecran – a fost „cel mai iubit dintre pământeni” (într-un film conjunctural, de la începuturile „emancipării” limbajului cinematografic din România – prin 1991) a decedat în urma unei suferinţe de leucemie galopantă, descoperită, pare-se, în februarie a.c. A plecat să-i întâlnească pe colegii săi de teatru şi film (George Constantin, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, Ovidiu Iuliu Moldovan, Adrian Pintea etc.), repatriaţi mai devreme alături de neamul cel fără de număr al actorilor – prin arta lor – nemuritori.
La un moment dat, actorul a cochetat cu muzica uşoară şi, ceva mai recent, cu muzica de petrecere. Îmi amintesc de remarca regizorului Laurenţiu Damian – era prin 1995 – care, vorbind despre talentul actorului pus între paranteze de preocupările sale din zona divertismentului, spunea – cu o nemascată maliţie - că Iordache nu mai ţine-n mână craniul lui Hamlet, ci craniul lui Ladoşi (cântăreaţa de muzică uşoară cu care Ştefan Iordache a imprimat câteva melodii, între care şi piesa lui Dan Iagnov Mai e un pas). Din aceeaşi zonă a entertainment-ului a rămas şi remixul piesei Ce cauţi tu în viaţa mea (muzica: Henri Mălinenau), unde actorul cântă în duet cu Monica Anghel.
Spunea artistul în ultimul interviu (iulie 2008): „Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?”

May he rest in peace.

His name was Bond. James Bond

Cu 20 de ani în urmă – era tot pe la mijlocul lui septembrie - îmi pregăteam valiza de lemn (luată cu împrumut) pentru armată: era albastră şi avea imprimat pe ea, cu vopsea neagră, o puma. Acum când mă gândesc la timpul irosit acolo (un an, patru luni şi vreo două săptămâni) nici nu mai ştiu cum a trecut. În orice caz, lentoarea acelor zile o port încă în amintire. Uneori mă visez soldat, îngrozit că mai am de stat câteva luni de zile în cazarmă. Ţin minte că nea Costel (a train mechanic at the time, and a friend of the family) mi-a dus valiza la gară. Mătuşă-mea a ţinut să mă instruiască, spunându-mi: „Capul plecat de sabie nu-i tăiat”.
Am plecat din Timişoara seara târziu şi am ajuns la Craiova abia dimineaţa pe la trei. De acolo am plecat mai departe spre Moţăţei. Ne-a aşteptat un locotenent pe toţi cei care am „incorporat” şi am ajuns, într-un final, la Pleniţa. Acolo am primit uniforme verzi (n-am fost tuns zero niciodată, pe toată durata stagiului militar) şi ne-am cazat. După trei zile m-am numărat printre cei care au plecat la muncile agricole („o plăcere şi o onoare” – dacă ar fi s­ă-l cred pe primarul jucat de Victor Rebengiuc în Balanţa lui Pintilie). Astfel, am stat undeva lângă Botoşeşti-Paia (a God forsaken village somewhere in Dolj county) vreo trei săptămâni. Am dormit în corturi uriaşe (care adăposteau câte 60 de soldaţi fiecare), am mâncat – evident – cu o poftă nebună tot ce prindeam în blid - plimbările zi-lumină prin lanurile de porumb erau epuizante şi am învăţat repede să nu mai fiu fussy. Am primit – o singură dată - un pachet cu mâncare şi atunci am făcut cinste amicilor cu bunătăţile – care-au trecut de cenzură – din el. Spre sfârşitul şederii noastre acolo am obţinut (printre ultimii) o scurtă permisie ca să merg în cel mai apropiat sat. Când am intrat în alimentară şi am văzut borcane cu gem, zacuscă etc., mi s-a părut c-am ajuns în rai. Uitasem cum arată copacii - pe câmpurile de porumb (unde apusurile şi răsăriturile de soare erau întotdeauna superbe) ce nu se mai sfârşeau, nici urmă de copaci. Ne-am întors la Pleniţa şi, în urma unui telefon „de sus”, am fost mutat – împreună cu un coleg „pilos” cu care mă împrietenisem – la Caransebeş. Am ajuns dimineaţa devreme la unitatea din Caransebeş, unde mi-am petrecut un an şi aproape patru luni. Este situată pe marginea şoselei, la intrarea în oraş, cum vii dinspre Timişoara şi de atunci, ori de câte ori se nimereşte să trec cu maşina pe lângă ea, îmi îndrept involuntar privirea spre ruinele cazarmei ce fusese cândva populată. Azi e în ruine, devastată de bălării. Când am ajuns, ofiţer de serviciu la poartă era maiorul care avea s­ă-mi fie ca un tată în toate acele luni. Şi-a dat seama imediat că suntem „piloşi”, locuind amândoi în Timişoara (aprox. 100 km. de Caransebeş). După două zile am fost chemat să fiu furier la Biroul Front (de evidenţă gradaţi-soldaţi), unde şef era acel maior ale cărui iniţiale sunt S.S. (nicio legătură cu serviciile SS germane însă :) şi furier în biroul Comandantului. Am ajuns, cum ar veni, un fel de funcţionar, cu program de lucru 9 to 5, ca-n civilie. Trai neneacă!... Dacă rămâneam în Pleniţa, aş fi ajuns - în scurtă vreme - să muncesc la „dilibau”, asta însemnând fie mină, Casa Poporului sau metroul bucureştean.
Destul de vag îmi amintesc că acest maior (acum pensionat şi retras la el în Maramureş, o data cu „pensionarea” înainte de termen a unitaţii militare unde lucra) mi-a spus ca voi fi – „inevitabil” – recrutat de „băiatul cu ochii albaştri” din unitate pentru ca să fiu „omul lui” - de fapt, aveam să aflu după aceea, unul dintre „oamenii lui”. Pentru a fi acceptaţi sa lucreze ca furieri/telefonişti etc. toţi soldaţii/gradaţii trebuia să joace un dublu rol, să fie – mascat – un fel de Sherlock Holmes. Aşa îmi va fi spus - fără ca să bag la cap însă – maiorul meu. Şi a mai adăugat că nu trebuie să mă sperie asta, că eu urma să pasez doar informaţii pe care el deja le are din altă parte, că urma să-mi spună el, maiorul şi şeful meu direct (devenit „tatăl meu adoptiv din armată”), ce şi cât anume să spun şi mai ales ce să nu spun, ca să fie bine pentru toata lumea... Au trecut căteva săptămâni (aproape două luni) şi, nătâng, am uitat de povaţa lui la fel de repede cum am auzit-o. În acest timp îmi făceam ucenicia la Biroul Front, fiind numit de ceilalţi soldaţi (cu o uşoară ironie) P.M.C.-ist (care s-ar traduce: „personal muncitor civil”) datorită asemănării atribuţiilor şi privilegiilor mele cu cele ale angajaţilor civili din unitate. Ca furier la B.F. am putut sări peste programul obişnuit de instrucţie, am reuşit să procur uşor bilete de voie pentru alţi soldaţi, am avut acces gratuit la telefon, la o masă mai „speciala” (oferită de soldaţii-bucătari de la popota cazărmii) etc.
...Şi a venit luna februarie 1989. Pe atunci nu rezistam să rămân weekend-urile în unitate. Îmi făceam rost de bilet de voie şi dispăream la Timişoara sâmbăta şi duminica. În acei ani circula frecvent prin Timişoara – evident, „la negru” - programul televiziunii iugoslave (dactilografiat şi tradus în română) – infinit mai variat şi mai entertaining decât cele trei ore de program oferite de TVR, cu „odiosul cuplu” pe post de star-uri evergreen. Aşa am descoperit, în pagina cu programul TV al săptămânii în curs, filmul cu titlul Passo Doble, producţie România. Ăsta nu poate fi decât Pas în doi, mi-am zis. Filmul era programat într-o marţi. N-am avut linişte până când, în marţea următoare, nu mi-am făcut rost de un bilet excepţional de voie şi am şters-o, semi-clandestin, acasă la Timişoara. La ieşirea din unitate mă întâlnesc cu James Bond, care mă opreşte şi-mi spune să trec numaidecât pe la el, dorind totodată să ştie unde merg. Eu îi spun că am învoire în oraş. Trag o minciună, îi spun că merg la bibliotecă. Oarecum satisfăcut de scuza mea, îmi spune să-l caut a doua zi. Neştiind despre ce e vorba, plec spre gară cu inima îndoită. Ajung acasă, trec cu bine peste cele două ore fără electricitate („economie de curent”, după cum se obişnuia în acei ani) – curentul a venit cu puţin înainte de ora 23.00 (ora programării filmului la TV) -şi încep sa urmăresc – nu mai ştiu a câta oară – Passo Doble aka Pas în doi - pe atunci aflat pe primul loc în preferinţele mele cinefile. Este difuzat necenzurat bineînţeles, spre deosebire de copiile care circulau pe ecranele româneşti (imediat după premiera din vara lui 1985, câteva secvenţe „suprarealiste”, onirice sau considerate prea steamy de cenzura vremii au fost scoase arbitrar din filmul lui Dan Piţa). Bucurie maaaare să revăd acest film! Până la următorul tren înapoi, în puţinele minute de stat acasă, apuc totuşi să mă sfădesc cu mama (situaţia mea incertă – eram „pe dinafară”, nu reuşisem la facultate, asemenea personajului „neaşezat” din Filip cel bun, film regizat de acelaşi Dan Piţa - fiind principalul motiv). Ajung cu bine la unitate a doua zi dimineaţa şi, obosit fiind, sunt învoit de maiorul meu ca să mă mai odihnesc şi să recuperez astfel din orele de somn pierdute. Pe la ora 10.00 sunt trezit de un alt soldat şi mi se spune să mă prezint neîntârziat la „biroul oval”, unde Mr. Vigilance mă chema. Convins că e vorba despre plecarea mea clandestină din ajun, aştept să fiu luat la rost şi chiar pedepsit. Dar - surpriză! - obiectul convocării mele este cu totul altul. Îmi comunică exact ceea ce am aflat de la maiorul meu (ar fi trebuit, poate, să-mi amintesc la timp de povaţa lui, dar o uitasem cu desăvârşire): ca soldat-furier, va trebui sa „colaborez” (acesta a fost cuvântul pe care l-a folosit) cu el. Mi-a cerut să semnez un act de colaborare. Ca să mă aibe la mână, fireşte. Mi-a mai spus, în linii mari, ce atribuţiuni urma să am: să-i prezint rapoarte săptămânale cu informaţii despre soldaţi şi ofiţeri, să-i torn pe cei care aveau prin valize câte-o Biblie, sau pe cei care care comentau „tendenţios” situaţia politica internă – situaţie care stătea să explodeze. Îi răspund că am nevoie de timp să mă gândesc. Mi se părea – aşa mi se pare şi acum - josnic să lucrez „pe la spate”, fie că e vorba de oameni pe care-i agream sau pe care îi dispreţuiam. Şi-apoi ideea de a putea fi şantajat oricând (în numele acordului scris pe care mi-l cerea) nu mă înânta deloc. Mr. Fox nu e mulţumit cu răspunsul meu şi îmi cere să-i dau răspunsul pe loc. Dacă-i pe-aşa, zic eu, atunci să ştie că nu putem colabora. Chiar aşa m-am exprimat. A părut surprins (probabil că nu mulţi ar fi refuzat o astfel de ofertă ce aducea o groază de avantaje) şi a spus că în cazul ăsta o să zbor de la Biroul Front. Mi-a cerut să nu spun nimănui ce am vorbit cu el, că altfel o să ajung să înfund minele. Apoi mi-a dat undă verde să plec. În naivitatea mea, credeam că el e un biet locotenent-major, iar eu am „pile” mai mari (maiorul şi comandantul unităţii), care o să mă scape şi o să pot rămâne în continuare la Biroul Front. Mama, saraca, s-a zbătut să-mi fie bine (şi) în armată, ca-n cântecul Mariei Tănase, Maine toţi recruţii pleacă, unde mama unui recrut vrea să vorbească cu colonelul „să nu-i certe puişorul / să nu-l puie de plantoane / că e mititel şi-adoarme”...Amarnic aveam să mă înşel subestimându-l pe James Bond şi necunoscându-i puterea de influenţă. Atunci am înţeles că (şi) în armată funcţia bate gradul.
A doua zi, maiorul meu (şi acasă, mult mai aprins, mama) m-a dojenit pentru, spuneau ei, netrebnicia mea, pentru prostia mea. Maiorul mi-a amintit de instrucţia pe care – avea dreptate! – mi-o făcuse. Ce mai, în trei săptămâni avea să primească - de la the moles’ headquarters of Timişoara - hârtia pe care sta scris: „soldatul X [numele meu] nu corespunde pentru funcţia de furier la Biroul Front”. No comment. Maiorul însă nu m-a lăsat să ajung să ajung chiar un rain man (sau, mai pe româneşte: fiul ploii) la compania de infanterie unde am fost iniţial primit, să fiu veşnic la cheremul sergenţilor majori, al vreunui ofiţer maniac ori al soldaţilor / gradaţilor cinici şi, nu o dată, sadici. Chiar într-una din zilele următoare m-a mutat la o alta companie. Care nu era doar o „altă companie”, ci chiar „sânul lui Avram”. Astfel că, de la Infanterie (unde urma să bag instrucţie la greu) m-a trecut la compania ATS (adică Aprovizionare-Transporturi-Servicii), unde am ajuns tot furier, însă cu o funcţie la nivel de companie, nu de unitate. Refuzul meu de a „colabora” l-am plătit cu retrogradarea. Pentru mulţi însă eram, o vreme cel puţin, un fel de spion, trimis acolo cu un fel de „misiune” spre a-i turna „acolo sus”. Am continuat să fiu furierul comandantului, zilnic făcându-i curat în birou după ce pleca. Un alt ofiţer de mare omenie (rara avis) cu care m-am împrietenit (may he rest in peace – he died a few years ago) mă întreabă într-o zi din vara lui 1989: „Este adevărat ca Mr. Mole te-a chemat să fii spionul lui?” Îi zic: „Da, e adevărat.” „Şi tu l-ai refuzat?” Îi confirm: „Da.” Zice: „Bravo! Bine-ai făcut.” Şi îmi întinde mâna să mă felicite. A fost singurul care nu m-a dojenit pentru lipsa mea de „viziune” şi de „orientare”. Acolo, la ATS, am rămas până la sfârşit, când m-am „liberat”. Tot acolo, într-o seară de plantoane (aveam să execut plantoane doar după „coborârea din rang”, nu şi în timpul cât eram furier la Biroul Front) l-am întalnit pe unul din cei mai longevivi prieteni ai mei: Dan Voinea (astăzi artist plastic şi vajnic mânuitor al tehnicilor de grafică pe calculator). Ne-am apropriat – inevitabil – datorită lui...Adrian Enescu. Dan i-a zărit numele compozitorului într-un articol scris de Lucian Avramescu în revista pe care acesta din urmă o conducea: S.L.A.S.T. Poetul şi autorul versurilor de pe albumele pop (Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri) care - în acel an - erau pe val, îmi răspundea în acea revistă la o scrisoare pe care i-o trimisesem (L.A. era şi autorul rubricii „Poşta ne-secretă a redacţiei”) şi în care descriam starea nefericită în care mă aflam, în urma nereuşitei la admiterea în facultate. Pur şi simplu admiraţia noastră – a mea şi a lui Dan - pentru brand-ul Adrian Enescu ne-a unit for good.
Nouă luni mai târziu. 17 decembrie 1989. Mă întorc, seara târziu, de la Timişoara (oraş care tocmai fusese devastat de lupte de stradă, cu sute de morţi şi de cadavre măsluite, cu valuri de sânge pe caldarâmul spălat - miraculos - peste noapte de o ploaie „cu spume”) unde - tot fictiv, tot cvasi-clandestin - am dus (sâmbătă 16 decembrie) doi brazi de Crăciun plocon la doi colonei de la Garnizoana timişoreană – pretext ca să obţin permisie pentru două zile. Mare agitaţie în unitate datorită evenimentelor petrecute pe străzile Timişoarei. „Amicul” meu (care, de când m-a înlăturat de la B.F. îmi purta mereu sâmbetele, fără să-mi facă totuşi vreun rău) mă întreabă cum e la Timişoara. Îi spun, cu parcimonie, câte ceva. „Lasă, lasă, o să vadă ei!...” („Ei” fiind „huliganii” care au protestat în Timişoara.) Şi într-adevar, colegii lui „cu ochii albaştri” din Timişoara aveau să regizeze in cold blood ceea ce se întâmpla în acele zile fierbinţi în primul oraş liber al României. Peste o săptămână, în noaptea de Revelion (pe care l-am făcut la Statul Major, alături de ofiţeri - asta tot datorită maiorului meu, care a vrut să mă ştie în siguranţă): la miezul nopţii, Mr. James Bond – purtând de data asta o mască democrată (o „faţă umană”), în ton cu vremurile în schimbare - a trecut pe la fiecare dintre cei prezenţi în sala de consiliu a Comandamentului (unde am petrecut noaptea dintre ani) să ne strângă mâna şi să ne ureze „La multi ani”. A trecut şi pe la mine şi, spunându-mi pe nume, m-a felicitat şi m-a pupat pe obraz...Nu mai ştiu nimic de el, am aflat doar că nu a fost linşat. Nu e exclus să fi ajuns un prosper om de afaceri sau, cine ştie, chiar un politician de succes. În România sau, de ce nu, pe Coasta de Azur.

Saved by the bell

Aseara am jucat ping-pong cu Cornel, acasă la socrii lui (părinţii Graţielei). El crede că fundamentaliştii protestanţi şi neoprotetanţi (majoritatea – at best – semidocţi în materie de fizică) au lansat zvonistica (neo)milenaristă cu scopul de a-şi lărgi cifra de afaceri şi de a face noi convertiţi înainte de „apocalipsă”. Din vorbă-n vorbă am ajuns iar la tema din Stalker (cu referinţe colaterale: Solyaris şi Blade Runner): nevoia disperată de credinţă în lumea „post-creştină”, aşa cum – cu o scenografie şi cu tonalităţi pe măsură - o prezintă filmul lui Tarkovski. „Religiile mai mor...” a spus, la un moment dat Cornel. Dar este creştinismul o religie? Back to wording. Ce e aceea o religie? În privinţa creştinismului, putem vorbi despre dogmele şi pretenţiile lui cu privire la statutul de religie supremă. (Dar nu asta râvnesc toate celelalte religii şi confesiuni creştine, în măsura în care nu şi-au făcut din relativism un almighty god?) Pe de altă parte, e cumplit de anevoios (dacă nu cumva imposibil) să vezi în creştinism altceva decât o religie bizară atunci când l-ai rupt de viaţa bisericească, de ritmul trăirii liturgice, de minima rânduială creştină a omului. Într-un fel, personajele tarkovskiene chiar astfel (în acest context liturgic) încearcă să-şi lucreze salvarea, lipindu-şi existenţa zbucuimată de tainele cele mai presus de priceperea omenească: mai construind un clopot, mai pictând o icoană, mai călăuzind scepticii până în pragul Camerei Dorinţelor, alegând mereu calea ocolită, nu distanţa cea mai scurtă dintre două puncte, care e linia dreaptă.
I-am cunoscut aseară, la Cornel & Graţiela, pe câinii lor: Beni (a golden retriever), Neil (a huskie) şi Nero (a hunting dog) – jucăuşi din cale-afară. Mie mi-au precipitat alergia de seară (by the way: I have been on my „period” since the beginning of August): strănuturi, mâncărimi la ochi, nas înfundat etc. Sunt obişnuit – de vreo şapte ani din august până prin octombrie sunt la cheremul alergiei mele (pricinuită de praf, de păr de animale, de polen etc.).

Father & son

15 Septembrie 1975. Prima mea zi de şcoală. Locuiam pe atunci cu mama, în internatul de fete al Liceului de industrie alimentară, unde mama era pedagogă. Când am ieşit pe poarta liceului pentru a mă îndrepta, emoţionat, spre şcoala mea (Generală 19), directorul (îl chema Dogaru şi era şchiop) mi-a urat ceva frumos, să am parte de succese etc.
Puţin a mai rămas (un weekend) până la prima zi de şcoală a lui Theodor. Noi emoţii, dublate de acel Δx - semn al neputinţei noastre de a ne încrede şi de a accepta rânduiala Providenţei, generat de orbirea noastră ce ne împiedică să vedem „lumina cea adevărată”, aşa cum Theodor - spre deosebire de noi - deja o vede.

(Ne)fan de Ştefan

Pe Ştefan Iordache l-am revăzut de curând în Bună seara, Irina şi în Concurs. Juca acolo – foarte convingător – un marinar de curse lungi şi, respectiv, un fel de securist al grupului, un spion şi un cinic. N-am fost niciodată un fan al său, însă – mai ales acum – îl asociez cu generaţiile de aur ale teatrului românesc (anii 60-70-80), cu filme şi spectacole de teatru ce nu se pot uita. Poate primul film în care l-am văzut e Ediţie specială (1978). Tot pe atunci juca un rol episodic (de oportunist politic) în Doctorul Poenaru. Prin 1980 l-am văzut în Bietul Ioanide – juca un „pozitiv”, comunistul Butoescu, unul din personajele cele mai contrafăcute. În Pruncul, petrolul şi ardelenii era un „negativ” – un afacerist fără scrupule, care, deşi însurat, era atras mai mult de unul din pistolarii săi - Colins (Dragoş Pâslaru), cel cu cerceluş în ureche, devansând moda cerceilor în ureche la bărbaţi. În 1990, când au scos de sub obroc filmul lui Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică), l-am văzut în rolul lui Mitică. Prin 1984 juca un gambler în Glissando (inspirat din nuvela lui Cezar Petrescu, Omul din vis). Prin 1985 era doctorul din Ciuleandra şi cam tot pe-atunci avea să-şi găsească fericirea alături de Ecaterina Nazare în Clipa de răgaz. În 1988 juca (alături de Maia Morgenstern, Adrian Pintea, Gheorghe Visu) în Cei care plătesc cu viaţa (adaptare liberă după Jocul ielelor, Patul lui Procust şi alte scrieri de Camil Petrescu, admirabil filmată de Vlad Păunescu). Era Sineşti. Dan Piţa avea să-l distribuie în câteva din filmele din perioada tăvălugului său artistic (post Pas în doi): Noiembrie, ultimul bal, Hotel de lux, Omul zilei, Eu sunt Adam. În fine, rolul său antologic (după 1990) pour moi rămâne Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni. În teatru l-am văzut doar în Amurgul burghez (montat de Dan Piţa la Teatrul Mic, în 1987) şi în Nişte ţărani (adaptarea Cătălinei Buzoianu după romanul lui Dinu Săraru).

Presa de ieri scrie despre internarea lui Ştefan Iordache în spital, niciun cuvânt despre suferinţa sa. Discreţie totală asupra diagnosticului. La fel ca în cazul lui Adrian Pintea sau al lui Florian Pittiş (pe care nu i-am simpatizat în mod special), am primit cu mare tristeţe vestea despre starea de sănătate a lui Ştefan Iordache.

Holy shower

Seara am trecut toţi trei – împreună cu OC – pe la pr. RN & family. Am sărbătorit rămânerea sa – much to our delight - la capelă (Yes !!!) şi botezul lui Astrid (by sprinkling). Primele song-uri pe care, prin mp3 player-ul incorporat şi ale sale multiple speakers, le-a gângurit juna noastră au fost – cum altfel? – repertoriul cunoscut deja şi de Theodor (pop music by Adrian Enescu). Apoi am povestit în curtea lor (încă verde, însă nu pentru multă vreme, căci frunzele au început să rugineească) over a glass of white wine, some juice and delicious chocolate cake. La întoarcere a condus Ovidiu şi, de la Depoul de tramvaie, Raluca, assisted by OC. Ne-am culcat târziu – am povestit, acasă la noi împreună cu Ovidiu (over a tasty vegetable stew, rice, cheese, and a cup of English tea), am răsfoit nişte albume foto şi la urmă, towards midnight, am vizionat – doar eu şi OC – filmul Concurs (Dan Piţa, 1982), care (la fel ca şi Winter Light de Bergman sau Offret de Tarkovski, ca alte filme a căror tematică abordează chestiuni escatologice) surprinde (şi anticipează?) „Marea Explozie, următor căreia – scrie inspirat Nicolae Steinhardt în cronica sa pentru Concurs - nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ”.

Another final countdown

Aud la ştirile Kiss FM că facultatea de litere este pe ultimul loc în preferinţele tinerilor absolvenţi de liceu care au optat pentru studii universitare (favorite fiind ştiinţele economice, dreptul), tot aşa cum cititul – care presupune concentrare, exerciţiu, linişte - a ajuns Cenuşăreasa ocupaţiunilor mintale de loisir ale românilor în general. Modern times echivalează cu fast times. Era cuvântului scris a apus. Acum trăim din plin era cuvintelor vorbite (words, words, words), adesea într-o limbă incertă, care nu mai are funcţia de a comunica. Epoca reading s-a sfârşit, învinsă de epoca zapping.
Zappând printre ştiri, dau peste o ştire-bombă: omenirea – vestesc gazetele de pe tot globul - e din nou cuprinsă de strechea Armaghedonului. Noua sabie a lui Damocles se numeşte acum experimentul (seria de experimente) de fizică nucleară fără precedent, in progress at the moment în Elveţia, într-un tunel de aproape 30 km construit la 100 de km sub Alpi. Ziua Z a fost amânată (spune o ştire de ultimă oră) pentru data de 21 octombrie a.c.. Măcar dacă tot acest fuss despre „cele de pe urmă” ne-ar pune pe gânduri şi ne-ar strecura în suflet un început de metanoie...La şcoală, două dăscăliţe de matematică au mărturisit că le e frică de ce s-ar putea întâmpla. Soarta planetei se joacă – iar – pe-o carte mare. It’s show time for another final countdown.

Uhvati ritam

Am fost la un concert de muzică veche (viola de gamba, violoncel, lăută, flaut, voce) la Dom. Full house and at least half of the audience was under 35. La ieşire ne-am întâlnit cu amicul nostru, MP şi n-am scăpat ocazia să ne înţepăm pe seama apartenenţei la „the true catholic church”. I-a scăpat chiar şi o profeţie, avertizându-ne că nu mult va trece şi poporul român se va converti şi va deveni – urmând, zice el half-jokingly, exemplul mitropolitului Nicolae - catolic (adică romano-catolic). A amintit iar de rolul progresist al greco-catolicilor în istoria românilor. După ce ne-am despărţit de el m-am gândit o clipă cum ar fi dacă...Mi-am amintit însă de nenumăratele cazuri când cei care apărau ortodoxia (mai ales monahi precum Maxim Mărturisitorul, pentru care rămânerea în Biserica Ortodoxă era însuşi sensul vieţii) nu se dădeau la o parte să plătească preţul suprem pentru asta. Deşi e astăzi ignorată sau (încă) necunoscută în frumuseţea ei restauratoare, ortodoxia a fost mereu apărată. Una peste alta, nu mor caii – vorba populară - când vor câinii. Pe de altă parte, are şi MP dreptate: halul în care arată bisericile ortodoxe azi e jalnic, iar influenţele reprezentărilor plastice (excesiv de pietiste, de dulcege) numai bizantine (ortodoxe) nu sunt. Din foarte multe puncte de vedere terenul pentru apropierea şi contopirea cu Roma e cam pregătit, astfel că e nevoie de argumente serioase şi care se bazează, în orice caz, pe altceva decât ceea ce oferă la vedere bisericile ortodoxe de azi, pentru ca să te mulţumeşti cu statutul de catolic (în crezul ortodox, rostit în engleză, se spune: „I believe in one Catholic and Apostolic Church”) pentru a nu râvni la cea de romano-catolic. Pentru ca să nu mai vorbim de contextul şi mentalitatea politically correct în favoarea Romei. Whatever, în astfel de dispute pe tema ortodoxiei şi catolicismului (chiar cu pravoslavnici) prefer să mă declar ateu şi să ies din joc. N-am stofă (diplomaţie) de politician.

Înspre casă a condus Raluca, assisted by her dad. Mai trebuie să intre-n ritm în ce priveşte ambreiajul, schimbătorul de viteză, celelalte pedale etc. Vorba unui hit sârbesc (mă rog, din fosta Iugoslavie) de prin anii 80: Uhvati ritam!

Somewhere in time

Există – pentru cei mai mulţi necunoscută – o comoară de mare preţ ascunsă în spatele numelor mici. Haina nu întotdeauna îl face pe om. Appearances can be deceiving. Complexul Cinderella never dies, Caragiale e evergreen: „Dacă uneori un nume mare poate salva o minciună, un nume mic poate compromite un adevăr”. Importanţa factorului PR: Spielberg & comp. vs. Tarkovski, Sergiu Nicolaescu & comp. vs. Mircea Săucan, creştinismul apusean (în varianta sa papistă sau sola Scriptura) vs. creştinismul răsăritean, Leonardo & comp. vs. Rubliov, Michelangelo vs. Brâncuşi etc. Cândva (cu nu mult timp în urmă) puteam spune, de aici din Românica: fruit & vegetables din Apus, tratate cu chimicale, arătoase şi fără gust vs. roadele noastre imperfecte estetic, dar întotdeauna delicioase şi naturale; muzica „lor” vs. doinele şi cântările noastre. Azi, fructele şi legumele noastre au ajuns ca ale „lor”, iar cântările noastre trebuie să fie musai cu sound turcesc sau house.
Dar, cine ştie, poate că – somewhere in time – oamenii vor trăi un timp al cernerii valorilor, al deosebirii grâului de neghină. Este, până una-alta, timpul subiectiv în care evadează fiecare cum poate, măcar atunci când oboseşte să slujească „duhului acestei lumi”. Poate unele din nestematele de frumos şi adevăr peste care azi şade, în strat gros, praful uitării, vor fi aduse cândva la lumină. Poate că vine o zi când se va găsi un loc şi pentru gîndul pur ce acum se stinge sub blestem, pentru cinstirea ce-i acum împărtită grosolan, pentru desăvârşirea frântă de urgie, pentru orice sublim elan,a zi îngenunchiat. Asta spera Shakespeare cu 500 de ani în urmă, când îşi vărsa amarul în admirabilul său Sonet 66. Asta mai speră unii din noi care n-au obosit – încă – să-l urmeze pe Cavalerul Tristei Figuri.

Peacock

O ştire de azi anunţă că tot mai mulţi timişoreni au permis de port armă. Printr-o sinapsă involuntară îmi amintesc de admirabilul film al lui Paradjanov, Umbrele strămoşilor uitaţi, în care nişte ţărani – fără să stea prea mult pe gânduri - îşi făceau dreptate nu folosindu-se de arme sofisticate, ci de câte un topor, un baltag, mă rog, de ceea ce aveau la-ndemână. Tot involuntar îmi amintesc de un tânăr ortodox (convertit la Ortodoxie după ce fusese crescut în diferite confesiuni Protestante) din Noua Zeelandă. L-am cunoscut acum zece ani în Belfast şi, pentru o vreme, s-a arătat interesat de world cinema. I-am împrumutat nişte casete (integrala Tarkovski, Zorba the Greek şi Umbrele strămoşilor...). Entuziasmul său n-a durat prea mult. A decis pur şi simplu să nu mai vadă filme. Niciun fel de filme. De ce? Pentru că, spunea el, filmele sunt prea challenging, prea tempting (adică necuviincioase şi, în ultimă instanţă, a waste of time), prea amestecate (impure). M-am întrebat dacă scenele din filmul lui Paradjanov (asemănătoare, într-un fel, antologicei situaţii din Baltagul sadovenian) nu erau şi ele „smintitoare” şi „impure”, therefore condamnabile şi, evident, „necreştine”, adică „neortodoxe”. Tot acum vreo zece ani, un popă ortodox ultra-progresist, cu un pas înaintea avangardei, îmi scria din România (iar observaţia lui mi se pare încă valabilă) că Ortodoxia contemporană suferă de două boli grave: „Aici, la ea acasă, suferă de simptomul „calului răpciugos” al lui Harap Alb; acolo la voi (în Occident), unde trebuie să îmbrace o „faţă umană”, suferă de împăunare de sine „pietisto-misticoidă” (îndeosebi pe linia pravoslavnică)”. Despre împăunarea de sine „pietisto-misticoidă” – aceea care cenzurează şi respinge până şi Biblia, considerând-o „a profane oddity, filled with sexual and violent images” – scrie, cu vervă şi fără menajamente, Franky Schaeffer, în cartea sa Sham Pearls for Real Swine. Într-o surprinzătoare unitate de gând cu regizorul Călăuzei (care, cu durere afirma, în anii 80, că arta adevărată a murit, că arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede), FS afirma: „Art tears sown, builds up, and redefines. Art is uncomfortable. Good art (which, among other things, means truth-telling art) is good in itself, even when it is about bad things. The idea of art being an expression of eternal, common, ageless, human themes is being lost. Therefore art is being lost, pounded to death by the political-religious moralizers. Good art expresses an interest in everything. Art, like The Bible, is not defined by one period of history. Art explores immorality and immortality. There are no taboo subjects for good art because art is unafraid of the truth. Art, like Christ, comes to sinners in an imperfect world. People who imagine themselves to be perfect do not like art. Art is fleshy yet eternal. Art is human. Art is a mirror to the world. Art is the bridge between flesh and soul.” Astfel, ucigaşii artei (“the killers of art”) nu sunt numai americanii evanghelişti, excesiv (şi penibil) de sentimentali, de pioşi-puritani (cristalofili), de rigizi în evlavia lor (vezi clipul Jesus He Knows Me al lui Genesis), ci toţi fariseii - de aici sau de aiurea - atinşi de acest duh al împăunării, de această râvnă greşit direcţionată. Sunt toţi cei care, americani sau nu, strivesc - indiferent de umbrela confesională care-i adăposteşte - „corola de minuni a lumii” şi „ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc” în „flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Uneori suntem americani (cu toată încărcătura peiorativă pe care ne grăbim să o atribuim cuvântului) fără să ştim.
Există la noi un exemplu de mărturisitor creştin neatins de împăunarea „pietisto-misticoidă”? (Sau, oricum, conştient de slăbiciunea omului şi gata mereu să reziste ispitei pietismului şi evlaviei edulcorate.) Or fi mai mulţi, însă pentru mine – by far – reper continuă să rămână cel care, în opinia aceluiaşi popă năstruşnic, e autorul par excellence al Filocaliei contemporane: Nicolae Steinhardt.

Micile ironii ale vieţii

Actorul Dan Nuţu revine din când în când în România, ţara din care a fugit spre a găsi the promissed land, prin 1980. Zilele acestea este mediatizat local datorită incidentului rutier căruia i-a fost victimă. Potrivit gazetelor, în urma unei depăşiri, asupra lui DN – care conducea pe autostrada Bucureşti-Piteşti – un şofer (dintr-un BMW) a tras cu gloanţe oarbe. S-a ales doar cu o sperietură, iar pistolarul cu o amendă.

Recitesc un interviu al Iuliei Blaga din 2004 cu DN, pe atunci invitat la Festivalul de Film Transilvania, de la Cluj. Recitesc rândurile scrise de DN pentru cartea Iuliei Blaga despre Săucan, Fantasme şi adevăruri – o carte cu Mircea săucan. Dacă atât la Meandre cât şi la Suta de lei Nuţu avea aere de vedetă prematură şi – mărturiseşte el peste ani – a acceptat rolurile doar pentru că brânza e pe bani, la judecata de apoi (când este în continuare extrem de parcimonios cu recunoştinţa faţă de regizorul care i-a oferit – ce ironică este viaţa – rolurile pe care, peste ani, le va aprecia cel mai mult) spune aşa: „...după un anumit număr de ani, când le-am văzut pe amândouă, şi cu o aproximativă maturitate, am realizat că m-am supărat ca măgarul...şi că de fapt nu erau rele deloc, ba chiar mai bune decât ... Cum se spune pe aici, a definite cut above.” În 2004 declara că a fost întru totul de acord cu alegerea organizatorilor de la Festivalul Transilvania, care, din toată filmografia lui DN, au selectat...Suta de lei de Mircea Săucan (despre care DN declara nonşalant că nu avea nimic frumos de spus în cartea Iuliei Blaga, atunci când autoarea l-a rugat să scrie câteva rânduri despre amintirile legate de cele două filme). Actorul nu le-a arătat niciodată copiilor săi filmele în care a jucat în România, dar – zice el – „după Cluj, mi-a dispărut teama. Ştiu că acel Belmondo & Tom Courtney din Meandre este OK. Nu mă face de rîs”.

Gloria nu cântă

Ce dezamăgire să revăd Gloria nu cântă – debutul în filmul de ficţiune al popularului regizor de televiziune, Alexandru Bocăneţ, autor al multor momente muzical-coregrafice reuşite – adevărata lui perioadă de glorie. Bocăneţ şi-a dat obştescul sfârşit la fel e violent ca Toma Caragiu (care joacă în Gloria... unul din ultimele sale roluri), ca Doina Badea, ca atâţia alţii care au căzut victimă cutremurului din 4 martie 1977 şi au avut aceeaşi soartă cu victimele cutremurelor şi calamităţilor naturale (sau man made) din toate timpurile. În această opera prima reuşite sunt doar momentele muzical-coregrafice, marcă inconfundabilă a talentului celui care a fost Alexandru Bocăneţ, secondat de pictoriţa de costume (şi autoare a decorurilor) Doina Levinţa. Pentru interpreţi însă (Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Margareta Pogonat, Mihai Pălădescu, Tora Vasilescu, Horaţiu Mălăele) e valabilă zicala: Noi cu braţe ca oţelul vom culege muşeţelul. Ce distanţă între apariţiile întâmplătoare şi penible prin cadru ale Margaretei Pogonat & Mihai Pălădescu de aici şi interpretarea lor de zile mari din Meandre, între subţirimea dramaturgică (scenariul: Dumitru Solomon) a rolului jucat de Tora Vasilescu şi partiturile „grase” din Cursa, Proba de microfon, Croaziera, Casa dintre câmpuri, Glissando, Imposibila iubire. Toma (pur şi simplu nu mă pot obişnui cu gândul că a murit!), avea să-şi dea adevărata măsură a talentului său în Actorul şi sălbaticii şi în Singurătatea florilor. Reuşit e şi momentul muzical (voce: Daniela Vlădescu, muzică: Radu Şerban; coregrafia: Cornel Patrichi) „E soare în sufletul meu”, unde Tora (de neuitat, totuşi, peruca ei creaţă) face playback.

O2

La slujba duminicală ne întâlnim cu OC – proaspăt întors din Anglia, unde – ţine să precizeze – a vizitat numai ceea ce este legat de Ortodoxie – în principal mănăstirea ortodoxă St. John the Baptist din Essex. Nu prea înţeleg, dar mă rog... Oricât am dori să ne rupem de „non-ortodocşi” ca de nişte ciumaţi (valabil pentru oricine se împăunează cu ortodoxia lui), un lucru (cel puţin) tot rămâne pe share: aerul pe care-l respirăm. Respirăm, believe it or not, acelaşi aer. Încă n-am auzit de un aer „ortodox” şi unul „non-ortodox”, deşi... Whatever.

După-amiaza am citit broşurica pe care Ovidiu – very kind of him - s-a gândit să ne-o aducă (souvenir) de la Essex: Words of Life, de Arhimandritul Sofronie Saharov. În legătură cu literatura duhovnicească, consider că rămâne valabilă istorisirea din Pateric, în care un tânăr frate de mănăstire se duce la un avvă să-l roage să-i citească din Scripturi. Acesta îi face voia şi începe a citi din Psalmi: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi pune stăpânire asupra gândurilor mele!” Tânărul monah se pregăteşte atunci să plece la el în chilie. „Hei, unde-ai plecat?” – îl întreabă mirat avva. „Părinte, plec la mine-n chilie să petrec acolo cu post şi rugăciune pentru ca Domnul să ajungă a pune El pază gurii şi gândurilor mele. După aceea o să vin să continuăm citirea Psalmilor.” Arhimandritul Sofronie (şi nu numai el) are dreptate în privinţa teologiei academice, „din cărţi” – e o înşelăciune şi o sminteală. Teologia trăită este cea adevărată. Ori în cuprinsul teologiei trăite intră – la modul cât se poate de practic, de concret – relaţiile pe care le avem cu „non-ortodocşii”. Mulţi dintre noi au - chiar în familie - „non-ortodocşi” (părinţi, cumnaţi, socri, bunici etc.) cărora suntem chemaţi a le sluji. Pe ei suntem chemaţi a-i iubi ca pe noi înşine. Şi, ca lucrurile să fie şi mai încâlcite, adesea trebuie să ne exersăm discernământul şi toleranţa faţă de – culmea! – lupii în blană de oaie din stâna pravoslavnică.

Un nou 15 septembrie se apropie...Ca dascăl – mă povăţuieşte Monahul Valerian de la Frăsinei - am mare nevoie de discernământ şi răbdare în lupta cu elevii mei...români. Prima oară n-am ştiut ce să înţeleg din această sintagmă: „copii români”. Cineva mi-a dat atunci o mână de ajutor (oare?), explicându-mi că 99 % sunt cetăţeni români. So what? S-ar putea să înceapă chiar să le placă şcoala – mă încurajează actorul-monah. Pe ei, pe „copiii români” se cuvine ca noi, dascălii, să-i ajutăm să-şi afle şi să-şi dezvolte identitatea. Indeed. Oricum, se cuvine să găsim înţelegere pentru psihicul lor extrem de zdruncinat de zgomotele în care trăiesc, de bombardarea cu tot felul de clipuri & filme & computer games, care de care mai violente şi mai pline de deşertăciuni. În plus – şi aici chiar că trebuie să meditez mai mult – există printre ei – şi nu puţini! – copii care nu mai au familie sau au o familie făcută cioburi. Iar separarea părinţilor, răutăţile pe care le aud şi văd n-au cum să nu-i vatăme. De aici, de la condiţia familială căzută a tinerilor în ziua de azi se cuvine să pornesc un nou an şcolar. Este unul din multele motive care cheamă la mai multă înţelegere şi toleranţă, la aplicarea neîntârziată a iconomiei faţă de aceşti tineri cu familii dezmembrate, în fond nevinovaţi. Şi fondul contează. El este miezul la care trebuie să ajungem, ca dascăli. De fapt, e vorba despre acel răspuns evanghelic: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” sau, mai aproape de zilele noastre, de replica filosofului Constantin Noica pentru fratele său mult (de celulă) mai tânăr, cu referire precisă la torţionarii din închisorile comuniste: „Ei nu sunt ei.”

„Ce cauţi, mă, în munţii noştri?”

Încă un actor român s-a prăpădit: Ilarion Ciobanu. Pe lângă apariţiile sale în serialul Mâinilor curate (comisarul Roman) şi în alte filme de aventuri (alături de comisarul Colonescu), în Toate pânzele sus! (Gherasim) şi în seria Ardelenilor (Traian Brad of Poplaca), pe lângă neuitatele sale roluri (Petre Petre din Răscoala, Gerula din Columna) şi mai puţin cunoscuta apariţie din la fel de puţin cunoscutul film al lui Mircea Veroiu, Umbrele soarelui, a mai jucat şi în filme ca: O vară cu Mara, Omul care ne trebuie, Din nou împreună, Oraşul văzut de sus. Legendară e anecdota povestită în repetate rânduri de Florin Piersic: după terminarea filmărilor la Columna (coproducţie internaţională, continuare a filmului Dacii), unde Ilarion Ciobanu juca rolul unui dac vajnic şi dintr-o bucată, actorii participă la un wrap party. Richard Johnson (care-n film joacă un roman, pe Tiberius) e însoţit de verişoara lui, o engleză – spune Piersic - cu mult sex appeal. Ciobanu - în ciuda avertismentului dat de Florin, care l-a prevenit: „E periculos!” - vrea s-o invite la dans: „Dancing?” îi zâmbeşte el englezoaicei. Johnson i-o taie brusc: „No!” Ilarion mormăie ceva unfriendly în barbă, după care îi aruncă-n faţă: „Ce cauţi, mă, în munţii noştri?”