Friday 16 November 2007

Variaţiuni pe o temă funebră - 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Se poartă de când lumea remake-ul, regândirea, reorchestrarea unor vechi idei, poveşti, muzici, filme etc. Nu cu mult timp înainte, „uzina de vise” de peste ocean a produs o nouă adaptare a romanului Solaris de Stanislav Lem („gest eventual provocator, dar mai curând sinucigaş” – în opinia criticului de film Elena Dulgheru), umbrind considerabil – doar în ceea ce priveşte distribuţia prin main stream şi publicitatea aferentă – capodopera lui Tarkovski din 1972.

Dacă filmul regizat de Steven Soderberg aduce nou doar „punerea pe tapet a ‚musculaturii multimedia’ celei mai sofisticate” (în viziunea aceleiaşi Elenea Dulgheru), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile repovesteşte matur - cu alte date dramaturgice şi printr-o nouă optică cinematografică, dictată (şi) de bugetul derizoriu cu care fost realizat - acţiunea din Ilustrate cu flori de câmp – film scris şi regizat de Andrei Blaier în 1975. Pentru cinefilul familiarizat cu producţiile (bune şi rele) made in Romania în ultimii cincizeci de ani, povestea din 432 nu are cum să nu trimită (involuntar aproape) – ca story, mai puţin ca stil - spre filmul lui Blaier din 1975 (pe nedrept intrat - ca multe altele de altfel - în penumbră). Şi atunci, în „decor real” (nu reconstituit, ca acum, în 432) câţiva talentaţi oameni de film au izbutit să povestească cinematografic (pornind, e drept, de la o comandă socială, însă depăşind cu brio canoanele ideologice ale vremii) despre fenomenul întreruperilor clandestine de sarcină, aspru sancţionat în urma decretului ceauşist ce urmărea să stimuleze creşterea demografică. Drama poveştii – arată Bujor Râpeanu în Filmat în România - vol.2, este proiectată la Blaier „pe descrierea realistă a cotidianului mediilor de periferie provincială, în care evoluează oameni avizi după bani, iresponsabili în raport cu viaţa semenilor lor, mizerabili în întreaga lor existenţă”. La Cristian Mungiu descrierea mediilor este „minimalistă” (personaje puţine, filmări din mână „în priză directă”), în maniera „cinematografului direct” (asemănător celui dezvoltat în jurul mişcării “Dogma ‘95”), cu urmărirea cvasidocumentară şi aparent neimplicată a realităţii necosmetizate. Realitatea este surprinsă cu camera portabilă (director de imagine: Oleg Mutu), în cadre relativ lungi, cu intervenţii minime de montaj, însă în ciuda suflului contemporan („la zi”), filmul său pune în discuţie tot rapacitatea, iresponsabilitatea, şantajul şi manipularea. 432 reprezintă, după cum observa criticul de film Mihnea Columbeanu, „încununarea tuturor căutărilor de până acum ale deja consacratului curent minimalist în cinematografia românească, "domul" edificiului constituit din recentele opere ale lui Puiu, Porumboiu şi Muntean - cu contribuţia lui Radu Jude.” În încheierea comentariului său, criticul mai sus pomenit scrie totuşi că „e cam imposibil ca din minimalism să scoţi ceva maximal”, subliniind însă că filmele „noului val” de cineaşti români, prezente tot mai des cu succes...maximal pe ecranele lumii şi în festivaluri, „au înlăturat o cantitate impresionantă de balast, complexe şi epigonisme, scoţând la iveală filonul veritabil al talentului cinematografic românesc. Avem toate motivele să credem că, pornind de aici, ne vom găsi în sfârşit, pentru prima oară, identitatea.” Poate că de la o astfel de aserţiune s-ar cuveni să pornim şi noi atunci când (re)analizăm şi dorim să înţelegem raţiunea succesului reputat de multipremiatul – şi, de ce n-am recunoaşte-o, tulburătorul - film al lui Cristian Mungiu. 432 este, într-adevăr, tulburător şi invită la meditaţie mai cu seamă prin detalii naturaliste care în Ilustrate cu flori de câmp erau doar sugerate. Memorabilă este, în acest sens, scena împachetării fetusului de patru luni, trei săptămâni şi două zile (ce a mai rămas din el) pe gresia de la baie în camera de hotel, urmată de aruncarea lui cu prosop cu tot la ghena de gunoi de la etajul zece. Aceeaşi temă funebră enunţată în filmul lui Blaier capătă acum sonorităţi de recviem.

432 reprezintă, fără îndoială, o victorie – simţi în fiecare fotogramă cum interpreţii, directorul de imagine şi scenograful spun aceeaşi poveste şi ascultă de voinţa regizorului-scenarist, care a imprimat filmului său un ton şi un stil mai aproape de Moartea domnului Lăzărescu decât de Occident. Locul său este alături de izbânzile trecutului recent sau mai îndepărtat ale cinematografului românesc. Din păcate însă, felul în care se difuzează acum filmele româneşti de dinainte de 1989 (la TV ori prin DVD) lasă de crezut că, în afară de producţiile „nemuritorului” Sergiu Nicolaescu (ce invadau ecranul televizorului din Zapping, un extrem de interesant apolog de scurt-metraj al lui Cristian Mungiu din 2000), puţine alte filme se mai făceau în acei ani „de tristă amintire”. De aceea, copleşiţi de euforia succeselor înregistrate în toată lumea de filmul lui Mungiu, de alte filme ale tinerilor regizori români, ne mulţumim să le comparăm doar cu producţiile încărcate de „balast, complexe şi epigonisme” ale regizorilor „veterani” care, aşa cum arăta Elena Dulgheru (într-un studiu aplicat regizorului Dan Piţa), „după ce au cunoscut consacrarea, se simt obligaţi să continue să creeze, indiferent dacă mai au sau nu ceva de spus, pentru că le e ruşine să nu mai creeze.” De bună seamă că, raportate la majoritatea producţiilor româneşti de după 1990 ale lui Dan Piţa, Mircea Veroiu, Radu Gabrea, Andrei Blaier (să nu uităm: cândva ei înşişi vedete ale „noului val”), Sergiu Nicolaescu, Şerban Marinescu, Ioan Cărmăzan etc., filmele lui Mungiu, Puiu, Porumboiu şi Muntean – cu împlinirile şi neîmplinirile „prizei directe” şi ciné-vérité”-ului - sunt de preferat pentru că, odată cu ele, simţi că este abandonat indubitabil un anume tip de cinema anchilozat, cu false pretenţii şi artificios – le cinéma de papa de ieri, de azi, din totdeauna. Pentru că memoria noastră afectivă recentă este încă iritată de zgura şi balastul acestui tip de cinema obosit (sau „expirat”, după exprimarea jurnaliştilor de la un cotidian binecunoscut), atunci când apar pe ecrane filme proaspete ca ale tinerilor regizori, acum pe val, ne lăsăm furaţi de peisaj. Iar dacă peisajul e însuşi Cannes-ul (cum se întâmplă azi cu 432, cum s-a întâmplat în anii trecuţi cu filmele lui Puiu, Nemescu şi Porumboiu), orbirea noastră e şi mai mare. Şi e păcat, pentru că ne refuzăm să vedem the big picture. Ori, la o privire mai atentă asupra ansamblului, vom înţelege până la urmă că primul Palme d’Or obţinut de un film românesc (la care se mai adaugă importantul premiu FIPRESCI) nu echivalează neapărat cu certificatul de naştere al filmului românesc. Mai mult chiar, succesele de acum nu au apărut nici ele out of the blue, ex nihilo. Ele vin în continuarea firească a unor momente bune – atâtea câte au fost - din istoria cinematografiei româneşti (chiar dacă răsplătite parcimonios cu lauri la Cannes ori Veneţia şi unele – vezi Meandre şi Suta de lei de Mircea Săucan, Reconstituirea şi De ce trag clopotele, Mitică de Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa - chiar puse sub obroc), iar acele momente au fost punctate – dar cine mai stă acum să-şi amintească ori să judece diacronic? – de Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea, Ada Pistiner sau Constantin Vaeni – pentru a numi doar pe câţiva din cei care au trecut şi ei, la vremea lor, prin euforia „noului val”.

După cum se vede, fiecare epocă îşi are „furioşii” săi şi „valurile” sale – fermenţi de primenire atât de necesari. Bine ar fi ca breşa făcută de filmele tinerilor regizori români să stârnească în continuare interesul cinefililor şi oamenilor de film din lumea mare pentru cinematograful românesc contemporan şi, de ce nu, pentru cultura românească. Poate că 432 (mai mult decât Occident, Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, California dreamin’) va fi locomotiva mult aşteptată spre universalitate pentru acele filme româneşti devenite clasice, de referinţă, dar rămase încă pe linie moartă şi necunoscute (sau prea puţin cunoscute) în afară şi chiar acasă.

4 comments:

neacsu said...

nu sunt critic de film, dar imi place sa comentez filme, mai ales ca am vazut jdemii de filme. Cred ca abia acum, la maturitate, l-am descoperit pe Andrei Blaier, regizor cu care am avut placerea sa discut la un eveniment monden acum cativa ani. Cred regizorii de astazi nu mai au - unii - o viziune ampla, adica nu pot sa exprime si altceva, asa cum a facut-o Blaier in "Prin cenusa imperiului" - calatoria initiatica, tema sarpelui, etc... O sa iti vizitez cat pot de des blogul, e f interesant. O zi buna!

saskiul said...

Nici eu nu sunt critic de film 'cu patalama' (asta nu-mi da complexe, daca ma uit la cronicile apodictice si, vai, teribilieste - pe care le scriu foarte multi dintre criticii 'de profesie'), si mie imi place sa comentez filme, si eu am vazut 'jdemii de filme', am organizat cinemateci etc.
Pe Andrei Blaier l-am descoperit, prin 1977, cu Prin cenusa imperiului (difuzat de TVR atunci pentru prima oara), l-am regasit in Ilustrate cu flori de camp prin 1981 (la cinema), in altele (tot) mai subtiri. Imi pare un regizor foarte inegal, a facut multe - sorry - ineptii. L-am intalnit si eu prin 1994-1995 la sediul Casei de film 'Solaris' (condusa atunci de Dan Pita) si am vorbit putin despre unul din compozitorii de muzica de film cu care (la Urgia si Batalia din umbra) a colaborat si el (Blaier) si pe care il admir foarte mult: Adrian Enescu. Pe blog (http://saskiul.blogspot.com/) se gasesc foarte multe secvente sonore decupate din soundtrack-uri, muzici jazz, electronice, pentru scena, pop etc. semnate Adrian Enescu (si nu numai) - feel free to visit. In rest, cu totul de acord cand scrii despre dimensiunea ampla a unor filme romanesti pre-1989, neregasita in productiile post-1989. Mie unul imi plac filmele lui Mircea Saucan (Meandre si 100 de lei), Dan Pita (pana la Noiembrie, ultimul bal - 1988), Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Constantin Vaeni si Mircea Daneliuc au filme interesante, la fel - in alt registru - Lucian Pintilie. Despre cateva chiar am scris pe blog (si pe Liternet).
So: thanks for your reply and for your kind remarks. Te mai astept.
Marian

neacsu said...

eh, avand aceeasi varsta, 39, pot spune ca si eu tot in 77 am vazut Prin cenusa imperiului prima data, si in afara de replicile care ating usor memoria unui pusti, m-a uimit Calatoria. Calatoria cu trenul, un altfel de sarpe... Oare cati privesc acum acum filmele vechi, redate pe procinema, de exemplu, prin prisma timpurilor de atunci, de dinainte de 89? Am vazut cateva filme cu secvente care m-au uimit prin curajul lor... in fine... Keep up de good work. Ma gasesti pe eneacsu@yahoo.com. Salutari din Bucuresti!

saskiul said...

Da, 39 going to 40...Time flies.
Replicile, actorii, imaginea (Dinu Tanase), muzica (Radu Serban) si 'libretul' (dupa Zaharia Stancu) sunt ingredientele acestui reusit road movie. De buna seama ca foarte putini spectatori judeca 'filmele vechi' prin prisma timpurilor 'de atunci'. Din pacate. Si mie mi s-au parut curajoase si foarte reusite multe secvente din filmele acelor ani. De la noi sau - mai ales - din alte parti ale Europei sovietizate (Rusia, Polonia, Cehia, Ungaria etc. ). Keep in touch.