Mircea Veroiu – între oglinzi paralele

Inundaţiile din Ardeal, din 1970, au prilejuit unor cineaşti abia ieşiţi de pe băncile şcolii (Mircea Veroiu, Dan Piţa, Iosif Demian, Roxana Pană, Stere Gulea, Dinu Tănase ş.a.) să participe la realizarea unui documentar colectiv, numit metaforic Apa ca un bivol negru - „film grav şi calm – scrie teoreticianul de film George Littera – care asociază exactitatea reportericească cu pasiunea reflecţiei, documentul crud cu vibraţia lirică, descrierea voit rece a faptului cu emoţia copleşitoare a confesiunii, constatarea cu implicarea”.
Unde şi cum l-am descoperit pe Mircea Veroiu, regizor-auteur cu o filmografie – în general - unitară (decupaj riguros, acurateţe stilistică, rafinament filmic) în diversitatea ei? Poate prima întâlnire cu un opus de-al său a fost la TV, prin 1978, când am văzut Dincolo de pod (1976), film apreciat de Eva Sârbu ca „un regal de frumuseţe plastică, o minunată galerie de tablouri vivante, o superbă victorie a imaginii...o tratare romantică nu romanţioasă, tragică nu dramatică” a romanului clasic Mara de Ioan Slavici. Tot pe la sfârşitul anilor 70 (1979, cred) aveam să-l văd – ca actor - în Actorul şi sălbaticii (regia: Manole Marcus), în rolul legionarului pus să-l lichideze pe Caratase (Toma Caragiu), dar şi în ostern-ul rusesc Vooruzhyon i ochen opasen / Înarmat şi foarte periculos (alături de actriţa Maria Ploae). Şi tot atunci, la TV, am văzut – singura data – Şapte zile (1973) – debutul în lung-metraj al regizorului, alături de doi dintre viitorii săi colaboratori de cursă lungă: operatorul Călin Ghibu şi compozitorul Adrian Enescu - aflaţi şi ei, atunci, la primul film. Această opera prima este „un film de bravură regizoral-imagistică, pe o tramă de spionaj industrial” (Bujor Râpeanu), primit cu asprime şi ironie de către critică. I se impută „puţinătatea pretextului dramaturgic”, apreciindu-i-se „investiţia de profesionalism pe care o probează realizarea”. Mânia (1978) s-a dorit o frescă istorică a răscoalei ţărăneşti din 1907, dar – afirma Mircea Veroiu – „a fost singurul meu film cu adevărat nereuşit...în care nu există fond, ci numai formă” şi Hyperion (1976) - o dramă care, scrie Florian Potra, aduce în discuţie „impulsurile mitului şi ipotezele SF” - sunt cele mai puţin închegate filme ale regizorului din perioada ante-1989.
În 1979 Veroiu ecranizează loosely ­câteva teme şi situaţii din opera lui Camil Petrescu (în principal romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), dar pelicula (Între oglinzi paralele) este întâmpinată cu răceală de critică: „Filmul nu are, dincolo de datele factologice, niciun punct de contact cu starea de spirit sau psihologia personajelor şi nici cu genul artistic al operei la care se face trimitere” (Valerian Sava). A urmat, în 1980, Artista, dolarii şi ardelenii - seria a doua a serialului început şi încheiat de Dan Piţa, primul film de Mircea Veroiu cu succes de public. Dacă – scria Eva Sârbu – primul episod al serialului (Profetul, aurul şi ardelenii) „bubuia de viaţă, de haz, de fantezie şi dinamism, cel de-al doilea e conceput într-o dispoziţie mai domoală, mai curând lirică decât dinamică, mai mult atmosferă decât pirosferă”. La Semnul şarpelui (1981) am remarcat atunci – dincolo de evidenţe (interpretările antologice ale Leopoldinei Bălănuţă, Mircea Albulescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Dorel Vişan, Ion Vâlcu), de story (by Mircea Micu, prelucrând teme din romanul său Patima, ce surprinde fair enough o perioadă revolută, aceea de la mijlocul veacului XX: „sfârşitul vremurilor vechi” şi „facerea lumii noi”) - muzica lui Adrian Enescu şi baladele interpretate de Radu Gheorghe. Am reţinut inteligentul remix al piesei „Bine c-a-nfrunzit pădurea”, pe care-o ştiam într-o variantă folk.
Exerciţii de stil construite pe nişte poveşti schematice, conjuncturale, politically correct, aveau să fie Aşteptând un tren (1982) - prima colaborare cu un alt remarcabil director de imagine: Doru Mitran, înnobilată de câteva regaluri interpretative: Răzvan Vasilescu, Mircea Diaconu, Maria Ploae, Petre Gheorghiu - şi Să mori ranit din dragoste de viaţă (1983) – cu acelaşi director de imagine (Doru Mitran) şi câţiva actori buni de pus pe rană: Claudiu Bleonţ, Gheorghe Visu, Mariana Buruiană, Marcel Iureş, Dragoş Pâslaru, Tora Vasilescu. Anul 1983 îl găseşte, iată, pe Mircea Veroiu într-o formă regizorală de zile mari. O nouă premieră poartă îi poartă semnătura: Sfărşitul nopţii – un film pe cât de simplu (dar nu simplist), pe atât de adevărat, cu o excelentă combinaţie de culoare (ultima secvenţă) şi alb-negru (restul filmului), ca în Andrei Rubliov. Un dialog esenţializat, multe personaje secundare ce nu se uită uşor şi datorită actorilor (Mariana Buruiană, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Adriana Şchiopu, Ion Vâlcu). În fine, e demnă de lăudat „acrobaţia” lui Veroiu: pornind de la un subiect care – no doubt about it - ar fi fost povestit cu totul altfel (mai „cinic”, mai „muşcător”, mai „naturalist”) de un regizor sensibil la ritmurile şi umorile balcanice, Veroiu preferă să vorbească despre posibila prietenie dintre un procuror (Mircea Diaconu) şi un vatman (Gheorghe Visu, într-un rol din acelaşi registru cu Puştiul din Faleze de nisip). Amândoi sunt nişte „dezrădăcinaţi”, nişte misfits, tineri veniţi în capitală de undeva de la ţară, iar filmul surprinde strădaniile acestui procuror cumsecade (da, există şi aşa ceva!) de a-l salva pe nefericitul vatman - presupus vinovat, pentru ca a omorât un baiat cu tramvaiul, chiar pe zebră - de la ani grei de puşcărie, deruta vatmanului rămas fără slujbă, fără loc în căminul de nefamilişti şi ajuns la discreţia unui pimp amator de timbre rare (Cornel Patrichi). Aproape orice alt regizor ar fi preferat sau partea moralizator-juridică sau cea „picantă” a poveştii. Veroiu se distanţează de ambele şi bine face. Este atent mai degrabă la nuanţe, izbutind – ca în puţine alte cazuri, în cinematografia românească – personaje adevărate atât din mediul celor care „apără legea”, cât şi din mediul lumii interlope. Resursele poetice ale regizorului Veroiu aveau să mai funcţioneaze – o vreme - din plin.
Din anii 80 datează şi Adela (1985) – inspirat din romanul omonim de Garabet Ibrăileanu, „un film – scrie Eugenia Vodă în Cinema şi nimic altceva - gândit şi împlinit cu fineţea pe care o presupune orice gen miniatural”. Umbrele soarelui (terminat în 1986, dar interzis – pentru că regizorul a rămas în occident – până în 1988) a fost şi el - chiar dacă nu pe deplin (datorită unei prea apăsate tuşe ideologice) – o mare bucurie. A reîntâlnirii cu un plastician de frunte (operatorul Anghel Deca, a cărui imagine combină armonios filtrele de atmosferă, prim-planurile, unghiurile insolite de filmare etc.), cu muzica lui Adrian Enescu (ale cărei sonorităţi electronice sunt parte importantă din sufletul şi emoţiile personajului principal interpretat de Dragoş Păslaru), cu câţiva mari actori: Leopoldina Bălănuţă, Ilarion Ciobanu, Ana Ciontea, Ecaterina Nazare, Valentin Uritescu.
Am văzut – en fin - Nunta de piatră (1972) şi Duhul aurului (1974), regizate de Mircea Veroiu în co-regie cu Dan Piţa şi filmate de Iosif Demian, abia în 1990. Pe atunci, TVR (supranumită, conjunctural, „liberă”) difuza săptămânal opus-uri ce se pot (re)vedea acum numai în cinemateci. Primite cu elogii de critica românească, apreciate şi pe plan internaţional, cele două filme (fiecare în câte două părţi: Fefeleaga şi La o nuntă, respectiv Vâlva băilor şi Lada) inspirate din povestirile lui Ion Agârbiceanu suprind lumea locuitorilor din zona auriferă a Ţării Moţilor, la începutul secolului XX; prezentate (pe la mijlocul anilor 80) într-o retrospectivă a filmului românesc din Canada, ele stârnesc admiraţia criticului Pierre Véroneau: „...două filme de o foarte mare măiestrie, dacă nu cele mai importante, cel puţin două din cele mai personale ale anilor 70 din România: este evident stilul folosit, accentul pus pe frumuseţea vizuală şi delectarea ritmică corespunzătoare dramelor ţărăneşti pe care cei doi regizori le aduc pe ecran sau poate factorilor culturali naţionali, culturii populare pe care o degajă. Sunt două filme despre identitatea culturală românească pe care o cauţi în muzică (Dan Andrei Aldea & Sfinx, Dorin Liviu-Zaharia), în tradiţii, în modul de viaţă, în peisaj. Sunt filme de o mare calitate şi fără compromisuri comerciale.”
Somnul insulei (1994) – film ce se vrea psihologic, însă e prea declarativ, prea retoric - a fost prima dezamăgire de proporţii, augumentată de Craii de Curtea veche (1995) şi Femeia în roşu (1997). Toate trei însumează un deplorabil glissando, următor reîntoarcerii regizorului în ţară, imediat după 1989...Îmi amintesc că l-am întâlnit pe Mircea Veroiu in the flesh de două ori. O dată, prin 1994, pe coridoarele Studioului de Film Solaris. M-a salutat ducându-şi protocolar mâna în dreptul pieptului stâng, aşa cum va fi fost gestul său uzual de salut. L-am revăzut apoi – câţiva ani mai târziu - prin fereastra de la Pizza Hut, în Piaţa Romană. Era la o masă cu soţia lui, actriţa Elena Albu. De atunci, de fiecare dată când ajung în Bucureşti şi merg la o pizza acolo arunc o privire la acea masă de lângă fereastră şi – I just can’t help it - mă gândesc la el, la ei. Păcat că a obosit aşa repede, că s-a stins – ca artist, ca cineast – înainte de a se stinge – biologic - ca om. Că – scrie Iulia Blaga – „şi-a pierdut vîna şi n-a putut rezista schimbării de paradigmă”. Dar – cine ştie - poate că aşa i-a fost lui „bioritmul”...

RO Day

Duminică la ora şase am fost – toţi trei + Oana – la un recital de pian şi orchestră, în cadrul Concursului Internaţional de Pian „Ella Philipp” (ediţia a doua). În sala de la Capitol a venit iarna. Cele două radiatoare de pe scenă n-au făcut faţă în ditamai sala de concert. S-a cântat Concertul în sol major de Maurice Ravel (solistă: Fei Ren, Anglia), Concertul nr. 1 în mi bemol major de Fr. Liszt (sol. Ionuţ Alexandru Hergane), Concertul nr.2 în sol minor, op.16 de Serghei Prokofiev (sol. Lukovac Sanja) şi – cireaşa de pe tort: Rapsodia pe o temă de Paganini, op.43 de Rahmaninov. Apoi am plecat toţi patru la pizzeria „Kontiki”.
Luni la prânz am fost – toţi trei + Bunicul şi Buni – la zoo. Impresionante schimbări faţă de ceea ce era acolo prin 1995, când o vizitam destul de des, având serviciul aproape (la Liceul Silvic): penurie de animale, design ambiental zero. Acum însă totul e altfel: spaţiul a fost reamenajat from scratch, s-au zidit ţarcuri pentru diverse animale (urşi, căprioare, canguri, struţi, iepuri, lebede albe şi negre, raţe, păuni etc.), s-a construit (de către unguri) un spaţiu de joacă pentru copii. E altceva. Ca bonus am avut parte de o zi însorita şi cu temperaturi medii, propice plimbării.
Seara, aflu din TV Mania, TVR a programat de ziua românilor două filme româneşti. Pe TVR1, filmul lejer (excelent filmat în culori de Vivi Drăgan Vasile, remarcabil interpretat de „monştri sacri” ai scenei şi ecranului: Tamara Buciuceanu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Tora Vasilescu, Coca Andronescu, Ileana Stana-Ionescu etc., însă regizat fără vlagă, fără viziune de Horia Popescu) Cuibul de viespi (1986). Pe TVR2, filmul lui Lucian Pintilie (magistral gândit şi regizat de Lucian Pintilie, excelent interpretat de George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei, Niki Wolt, George Mihăiţă, Vladimir Găitan, Ileana Popovici etc., admirabil filmat de Sergiu Huzum în alb-negru, viguros scris de Horia Pătraşcu) Reconstituirea (1968), la o oră – culmea! – accesibilă (19.30 aprox.). Este preferinţa no.1 a criticilor români de film, un opus-mărturie pentru o epocă totalitară („era ticăloşilor” – vorba lui Marin Preda), exclusivistă, intolerantă, lipsită de fair play.

Joint celebration

Staurday night (well tempered) fever was the code name for my and Claudiu’s joint birthday celebration (Claudiu’s birthday was on the 28th, and I am about to turn 40 very soon) at „The Oak” restaurant (15-ish km away from Timişoara, on the outskirts of a dendrologic park). The location of our get together was exquisite: furniture, design, services were irreproachable. Some chill out pop songs went on and on, but we didn’t mind that, as they were quite nice and relaxing.
There were 12 of us (Oana said we were some sort of apostles by the number) and we had a big table on the first floor. In fact, the whole floor was ours for about four hours. The eldest presence was my ex-teacher, TG (35 years older than me), who said he was delighted to be among us. Theodor (34 years younger than me) was the youngest one. I happened to be the second eldest one there. So, apart from the three of us, were Claudiu & Tatiana, Michelle & Cornel, Oana & Alex, Octavian & Marius. I was showered with presents as soon as we reached the lounge, so I didn’t have much time to brood the problem of my ageing. I got some nice shirts and a sleeveless pullover (from C&T and M&C), a book on the fabulous theatrical performance of Goethe-Purcărete-Şirli-Manţoc’s Faust we had just seen in Sibiu (from O&A), a book called The Meaning of Icon by Nikolai Tarabukin and a card comprising a sermon in a nutshell, saying that my good wishes be granted so that I will be granted the blessings of salvation (from MM), and a bottle of fine red, red wine stay close to meeee etc. (from OC). We gave some little presents, too. I think I surprised Claudiu with a dictionary of the marine (he later started devouering as he was having supper). Two 2009 calendars reproducing fine Orthodox icons painted by Georgios Kordis went to C&T and M&C respectively.
We couldn’t miss talking a little about politics in the end, as Romanians elect a new parliament on the 30th, the Sunday of St. Andrew, the First-Called Apostle. We admitted that never before have we been so confused about who to vote for.

Zile fierbinţi

Zile fierbinţi, de final de campanie electorală în România. Altminteri, mercurul din termometre se face mic, uneori sub valoarea zero. Pe străzi, afişe peste tot. Portrete cu politicieni ce râvnesc să ajungă la ciolan, lozinci, zâmbete false, degete îndreptate spre tine, cel care le priveşti mutrele în posterele-icoane. Mă gândesc, involuntar, la un alt „afiş electoral”: patetica reprezentare din aproape toate bisericile cu un Iisus în culori glamour, cu faţa melodramatic întristată şi mâna-i întreptată spre piept. Piept care e seethrough, astfel că-i vezi inima sângerândă, înconjurată de o coroniţă de spini. Unul dintre afişele electorale din această campanie (mai posacă decât toate de până acum) mi se pare chiar agresiv. Un anume domn îşi face reclamă cu următoarele atribute: naţionalist, ortodox (of course), heterosexual, alb. E dintre aceia care-şi revendică iubirea de moşie mai abitir ca toţi. Şi – pentru că e hotărât - va ajunge „acolo sus” dacă perseverează...
Cu câteva săptămâni în urmă ne aflam în Bucureşti cu ocazia concertului susţinut de Jean Michel Jarre. Ne plimbam printr-un parc din centrul capitalei. Una din fostele case ale protipendadei şi elitei politice din perioada interbelică – azi achiziţionată de un cuc (aflu, ieri, în troleibuz, de la un domn ce făcea politică în gura mare, că – asemenea păsării ce-şi cântă numele - se numeşte cuc acela care nu-şi face casă pe pământ, ci dă pe alţii afară din casă pentru a locui unde aceia, prin muncă, îşi făcuseră cuib) – are o curte cât un stadion ce dă în bulevard. La câţiva metri de trotuar tronează o cruce imensă şi un Hrist răstâgnit...
E Post. Ispitele – ne comunică printr-un scurt şi pedagogic SMS Pr. Valerian – sunt multe. Credinţa şi dorul de ţară (nostalgia aceea – vorba lui Tarkovski – pe care o resimţi şi când eşti at home şi când eşti abroad) sunt două din cele mai înalte piscuri la care poate ajunge sufletul unui om. Şi trebuie păstrate neprihănite, neotrăvite de resentimentele cu care naţionaliştii şi impostorii - de ieri, de azi, din totdeauna - ne pot contamina.

Ikon

Cartea Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement, enunţă (a câta oară?) şi apără teza pur ortodoxă a semnificaţiei icoanelor in ecclesia: obiecte de cult, „intermediar” (unul dintre) ce face legătura între om şi prototipul după care – conform textului din Cartea Facerii – omul a fost creat (in the image and likeness of God). Icoana, mai spune autorul, trebuie să respecte (cu stricteţe!) anumite canoane, pentru a fi cu adevărat ceea ce este menită să fie: Scriptura în culori. Până aici totul e perfect, sublim...doar că, în practică – aici mintea mea se opreşte şi se declară neputincioasă a pricepe: cum e posibil, ca ortodox supărat pe Apus ce te afli, să „creşti la sân” (să cultivi, să propagi) taman ceea ce, în teorie, condamni mai abitir: umanismul şi renascentismul păgân, pictura romantic-naturalistă, evlavia exacerbată, legalismul – lucrurile stau rar, foarte rar astfel (ca în cartea lui Puhalo &co.) şi un asemenea ortopraxis lipseşte – vorba lui Caţavencu – cu desăvârşire. În bisericile ce se vor ortodoxe, desigur. Cel mult întâlneşti un melanj de artă autentică („transfiguratoare”, „ca la carte”) şi de kitsch, cu mult inferior reprezentărilor picturale necanonice (dar mai rafinate, totuşi) din bisericile occidentale. (Iar excepţiile – vezi mănăstirea Şinca Veche, de exemplu - confirmă regula.) Prin urmare, cui se adresează o astfel de carte ca aceea numită mai sus? Celor care ştiu să „facă diferenţa” în orice caz? Celor cărora nu le pasă de nuanţe, de accentuarea sau – dimpotrivă – minimalizarea detaliilor „realiste”, „naturaliste” (aşa cum se întâmplă în iconografia bizantină)? Celor cărora, au contraire, le pasă, dar vor decât şi numai reprezentări edulcorate, ochi daţi pios peste cap, inimi sângerânde şi înconjurate de un gărduleţ de spini, un deşt îndreptat înspre aceea inimă sângerândă chiar de către protagonistul tabloului cu pricina? (Scandalul mediatic stârnit în România (datorită, se înţelege, unor presiuni politice) de acel dascăl de filosofie (pare-mi-se) pe tema icoanelor din şcoli pune problema greşit din capul locului. În şcolile româneşti nu sunt numai icoane. Pe pereţii sălilor de clasă atârnă mai ales kitschuri, reprezentări dulcege ale unei arte bisericeşti „populare”, „evlavioase”. Ori gustul pentru astfel de imagini, filme (vezi telenovelele, sau producţiile glamour), sau muzici (vezi manelele aici la noi, sau muzica de tip country prin alte părţi) e greu de dezrădăcinat din sufletul maselor.
După toate teoretizările, dilema rămâne: Ce este o icoană? Cine are nevoie de icoane? Totul e să nu devenim iremediabil (filo-)statisticieni, că altfel ne-am lăsa de meserie într-o clipită: ce decide vox populi (şi, îndrăznesc să spun, chiar şi – nu puţini - păstori ai poporului) indică, hoplessly, spre un peisaj grim.

Evrika!

De câteva zile mă tot gândesc la cum – în calitate de DJ sau de VJ sau, şi mai bine, de DVDJ – voi prezenta Pas în doi publicului cinefil adus de A.S.C.O.R. într-un amfiteatru al UVT la cinematecă. Mai ales că vine imediat după Ostrov ­– filmul cult al spectatorilor pravoslavnici (pentru că aşa au decis duhovnici, monahi, preoţi etc. - more or less illiterate în materie de cinema – iar „fiii lor duhovniceşti” fac ascultare şi se conformează, uitând ori neştiind - că înainte de Ostrov există – chiar există! – multe bucurii cinematografice). Stăteam de dimineaţă cuminte pe scaunul dintr-o frizerie foarte cosy când – asemenea lui Arhimede în cada sa din abie – îmi venea şi mie să strig: Evrika! atunci când mi-a venit ideea, sper, salvatoare. Firul (firicelul) de legătură cu moralizatorul şi educativul film al lui Pavel Lunghin (prezentat la UVT acum şapte zile) ar fi trimiterea biblică la Abel şi Cain. Nu întreba cu subtext – în Ostrov - monahul Anatolie pe iconomul mănăstirii de ce l-a ucis Cain pe Abel?
Pas în doi propune, e drept, această paralelă (a kind of loose reference) cu binecunoscutele personaje biblice. Este un film – ambiguu şi tulburător - despre prietenie, despre dorinţa aprigă – dar şi teama paralizantă - de a forma un cuplu, despre încercările dintr-o prietenie şi dintr-o căsnicie (filmul se chema, în perioada de lucru, Nefamiliştii). Despre – în fine – a fi dintr-o bucată şi „ţăran” (curat sufleteşte) pe dinăuntru (dar a te întemeia astfel şi a-ţi găsi rostul în viaţă) şi a fi prefăcut, sofisticat, „intelectual” (risipindu-te şi zdrobindu-te astfel). Este, nu mai puţin, filmul unei uzine din România anilor 80, când libertatea de exprimare (vezi coşmarul personajului Ghiţă, vezi mărturisirile sale de sub duş – secvenţe cenzurate înainte de 1989) era ca şi inexistentă, iar oportuniştii – vezi personajul magazionerului Iulian - făceau (atunci ca întotdeauna) carieră. Filmul lui Piţa mai propune o muzică de o gravitate copleşitoare (dar şi – în secvenţa discotecii - de o frenezie electrizantă), scrisă şi interpretată la synthesizer de Adrian Enescu, căreia îi sunt suprapuse câteva citate muzicale din oratoriul Creaţiunea de Joseph Haydn. Imaginea lui Marian Stanciu este mereu surprinzătoare: unghiuri de filmare insolite, filtre de imagine, lentile deformatoare etc. provoacă spectatorul să descifreze starea şi nuanţele fiecărui cadru. Secvenţa de la final este apoteotică. Personajul (prăbuşit şi învins de propria nehotărâre) este scăldat de lumina formată din luminiţele aflate deasupra fiecărei uşi, pe un întunecat hol de cămin de nefamilişti. Ceea ce se vede este ca un ocrotitor înger de lumină în formă de cruce şi, în centrul lui, personajul îngenunchiat de neputinţa de a alege o cale în dragoste.

O seară la operă

De dimineaţă am trecut pe la dl. prof. Cornel Ungureanu, la redacţia Orizont. L-am găsit neschimbat şi la fel de tânăr la suflet, după aproape 15 ani în care ne-am văzut doar cu intermitenţe. Mi-a dăruit un volum (Despre regi, saltimbanci şi maimuţe) în care adună diverse amintiri cu mai mulţi prieteni. Printre ele, şi episodul numit „Trident” – un proiect din 1993, eşuat datorită dispariţiei neaşteptate a celui care se dădea drept nabab local, interesat să pună pe picioare un fel de Cinecitta în Timişoara. Ţin minte că mi-a propus şi mie să colaborez atunci (pomeneşte despre asta şi-n cartea d-sale), când aveam să-i întâlnesc pe Geta Medinschi (azi, scenograf la TNT) şi pe Dorin Davideanu (fan de literatură SF) – ei urmau să se ocupe de grafica şi tehnoredactarea unei revistei de film ce n-a mai apărut.
Seara am fost toţi trei (alături de mama şi de my in-laws, de Oana şi Tatiana) la opera Gianni Schicchi de Puccini (în montarea-eveniment a regizorului Silviu Purcărete), cu trupa Operei Maghiare din Cluj. Purcărete în sine este un eveniment ce nu putea fi ratat. Pur şi simplu it won’t do to miss such an event. Cu câteva săptămâni în urmă mi-a atras atenţia afişul spectacolului şi am decis că trebuie să-l vedem neapărat. Cele (aprox.) 75 de minute de show au fost un adevărat treat. They’ve been worth every minute. Subiectul mi-a amintit de Enigma Otiliei (lupta pentru moştenire în urma decesului unui VIP), dar (pentru că Silviu Purcărete este deja - şi nu de ieri, de azi - un brand; în regia lui am mai văzut: Danaidele, Fedra, Orestia, Cumnata lui Pantagruel, iar mai recent Faust) ceea ce a impresionat a fost tocmai limbajul – excesiv de fluid, pe alocuri grotesc – pe care regizorul l-a găsit pentru a-l povesti (cu ajutorul coregrafiei, costumelor, decorurilor, muzicii lui Puccini) cu un ritm foarte entertaining (în sensul bun), foarte amusing. Ne-am bucurat să-i întâlnim pe Lucian & Anca Mircu (cu două rânduri în faţa noastră), pe dl. prof. GT, pe Ioana & Jorge. Tuturor le-a plăcut ce-au văzut. Pe toţi – puteam citi asta pe feţele lor – i-a bucurat. Ceea ce – dat fiind bâlciul derizoriului în care se trăieşte azi - nu e puţin lucru.

Ploua infernal

Azi a plouat non-stop. De dimineaţă ne-a dus Raluca la şcoală şi, după ce ne-a lăsat pe fiecare la locul său, a pornit-o (pe o ploaie năprasnică şi pe o vizibilitate redusă, pentru că, la 07.30 încă nu se luminase de ziuă) singură la volan (în premieră!) spre serviciul ei. Seara am fost toţi trei la un recital cu Sonatele nr. 6, 7, 8 pentru pian (Petr Limonov – Rusia) şi vioară (Andrei Gocan) de Beethoven. Cu noi în lojă a stat Maria. Theodor a identificat, încă de la primele note, gama fiecărei sonate (la major, do minor, sol major). De la librăria din holul Filarmonicii am luat un calendar superb cu icoane (din acelea care – vorba lui Serghei Bulgakov – „seduc, nu conving”) pictate de Georgios Kordis. Din păcate însă, bisericile ortodoxe (locul care s-ar cuveni să adăpostească aceste comori de artă bizantină) sunt într-o proporţie covârşitoare zugrăvite cu picturi (romantice, zaharisite, „realiste” şi pestriţe) desprinse dintr-un cu totul alt film. Un film ca o interminabilă telenovelă, căruia refuz să-i fiu părtaş.

Virtually impossible

Nietzsche, mereu preocupat de ideea puterii / slăbiciunii fiinţei omeneşti, de prăpastia dintre credinţa (ideologia) trâmbiţată-n public şi vocea lăuntrică, mărturisitoare de adevăr, a pus în slove dilema – tăind nodul gordian - astfel: „Whoever aims publicly at great things and at length perceives secretly that he is too weak to achieve them, has usually also insufficient strength to renounce his aims publicly, and then inevitably becomes a hypocrite.” Nu mă refer acum la discursul bisericesc, religios, ci la – vai! – mult asemănătorul discurs politic. Într-un regim totalitar (deci străin de liberalismul gândirii, de pluralism, de toleranţă) ce propovăduia uniformizarea gândirii (vezi Orwell’s 1984, Animal Farm) nu se admitea existenţa ipocriţilor, aşa cum nu existau – în acte – şomerii. Nu exista „abatere”, „deviere”, îndoială, nu era loc pentru nuanţe, pentru nimic atipic, insolit. Pe de altă parte, are şi Nietzsche dreptate: ce greu, ce virtually impossible e să nu fii ipocrit, să fii – au contraire – transparent, curat pe dinăuntru şi dintr-o bucată. Şi atunci intervine (sau nu) pneuma (anima) ecclesiastica.

Amintire cu haiduci

Lui Dan Piţa i-au trebuit vreo 13 ani să ajungă să polemizeze – inteligent, stâpân pe meserie - cu filmele populare (patriotarde şi schematice) cu haiduci, de la mijlocul anilor 60. Povestea haiducului Pantelimon (personajul principal din Dreptate în lanţuri) datează de prin 1970, când Piţa ieşea de pe băncile IATC-ului.
În 1983, filmul său Faleze de nisip, avea să işte mare vâlvă. A fost ciuntit imediat după lansarea sa pe ecrane şi apoi - precum Meandre şi 100 lei (de Mircea Săucan), Reconstituirea şi De ce trag clopotele, Mitică (de Lucian Pintilie) - trecut la categoria forever banned, până în 1990. Regizorul – în mod surprinzător – a intrat în producţie (imediat după interzicerea Falezelor...) cu această poveste retro despre haiduci, cu un titlu care – inevitabil – amintea de nedreptatea ce i se făcuse filmului său precedent. De parc-ar fi vrut să rostească revoltat, într-un glas cu menestrelul Vali Sterian: „În codrul verde nu se mai pierde / Nu se mai vede urmă de cal / Pe la izvoare nu mai apare / Umbra călare-a vreunui haiduc. / Unde s-au dus, când au apus / Anii de sus ai gloriei lor? / Unde-s pistoalele? Unde-s pumnalele? / Caii şi flintele haiducilor? / La drumul mare nu mai apare / Să mai omoare câte-un ciocoi / Să ia toţi banii pentru ţăranii, / Pentru sărmanii plini de nevoi etc.”
Genul de aventuri părea – atunci, ca şi acum - ultrafolosit. Personajul (un justiţiar) trimitea, la o primă privire, la eroii istoricelor filme istorice ori la cele cu comisari. Dar Piţa - ajutat de o echipă de zile mari: directorul de imagine Vlad Păunescu (poezia imaginii sale – scria Eva Sârbu în revista Cinema – „arde chiar şi în alb-negru”) şi compozitorul Adrian Enescu (a cărui muzică – arată aceeaşi Eva Sârbu – „este gravă, majestuoasă, ea nu însoţeşte, ci precede, sugerează sensul imaginilor (...) şi poate că nici nu este muzică, ci un univers de sunete armonioase”) fiind principalii colaboratori, alături de admirabilii actori: Ovidiu-Iuliu Moldovan, Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae, Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Vasile Niţulescu, Patricia Grigoriu, Ana-Maria Călinescu – a ştiut să se ferească de capcanele şi poncifele filmelor „de acţiune”, ce mizează pe spectacol exterior.
Dreptate în lanţuri - realizat, la fel ca filmul lui Mircea Veroiu (cu care a fost comparat), Să mori rănit din dragoste de viaţă, în black & white - îşi propune, aşadar, să radiografieze „jocul secund” şi plin de nuanţe din existenţa unui mit - un personaj sortit să intre în legendă. Filmul lui Piţa e astfel un film nu atât despre un outlaw care omoară ciocoii şi ia de la bogaţi ca să dea la săraci, despre eternul haiduc „frate cu codrul verde”, cât despre ideea de dreptate, care smulge lanţurile de ieri, de azi, dintotdeauna.

2B or not 2B theatrically illiterate?

O dimineaţă aproape geroasă (ou sont les neiges d'antan?), iar seara, primii fulgi de nea din toamna-iarna asta. Ca spectatori de provincie ce suntem (asta e: trebuie să ne asumăm statutul de provincie culturală al Timişoarei în raport nu numai cu Bucureştiul, dar şi cu Iaşiul, Clujul şi - iată! – Sibiul) am devorat versiunea scenică a lui Radu-Alexandru Nica (montată la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu) a tragediei shakespeariene, Hamlet. Ne-a plăcut scenografia lui Dragoş Buhagiar, muzica lui Vlaicu Golcea, interpretarea Ofeliei Popii (Ofelia) şi a întregii echipe: Ciprian Scurtea (Hamlet), Mariana Presecan (Gertrude), Cătălin Pătru (Claudius), Adrian Matioc (Polonius), Vlad Robaş (Horaţio), Adrian Neacşu (Laertes), Codruţa Vasiu (Gropar), Pali Vecsei (Gropar). De bună seamă că întâlnirea cu o dramatizare nu se face pentru a afla ce se întâmplă în piesă („discursul” propriu zis, subiectul), ci pentru a vedea cum este ea pusă în scenă şi care sunt elementele de limbaj scenic folosite de regizor („reprezentarea”). Dar – trebuie să recunoaştem! - puţini spectatori sunt alfabetizaţi în acest sens, în ciuda familiarizării lor cu mediul audio-vizual. (Alfabetizarea, în fond, ţine acum nu de abilitatea de a recunoaşte literele alfabetului, ci de a alege şi discerne informaţia, de a prelucra mesajul audio-vizual transmis de media vremurilor moderne. So: to be or not to be...theatrically illiterate?) Pe de altă parte însă, câţi dintre noi ştiu să decupeze din programele TV sau din filmele de la cinema acele programe şi filme care folosesc un limbaj – matur, articulat –, care nu se mulţumesc să ilustreze - pueril, livresc - o situaţie, un scenariu? Hamlet-ul lui Alexandru Nica este cool, are prospeţime şi viziune, folosind un limbaj modern în care îmbină - fericit şi armonios - „libretul” shakespearian arhicunoscut cu mijloacele de expresie ale zilelor noastre. După spectacol am mers pentru un follow up (noi doi, împreună cu Oana şi Octavian, însoţiţi de seniorul meu ex-profesor de geografie, TG) la cofetăria din subsolul „Casei cu flori” – de departe restaurantul cel mai cosy, cel mai smart din urbe.

Homo homini lupus

Sâmbătă dimineaţa - după o seară petrecută la Oana&Alex, unde i-am întâlnit pe Maria, Dragoş şi Cezara (fina lor), pe Claudiu şi Tatiana (finii noştri), iar Oana a gătit o cină gustoasă – l-am însoţit pe Theodor la activităţile de scouting ale „lupişorilor” (Maria, Dan şi Costi were watching them over) din Parcul Botanic. „Lupişorii” (viitorii cercetaşi) ascultă, ni se spune, de câteva principii: caută apropierea de Dumnezeu, de semeni, de natură. N-au voie să fie niciodată altfel decât veseli şi trebuie să nu asculte de voia proprie, ci doar de „lupii bătrâni” (de elders, cum ar veni). Cine spunea homo homini lupus nu s-a gândit cu siguranţă la valenţele pozitiv-educative, duhovniceşti pe care Maria şi grupul ei de cercetaşi le asociază cu aceste animale. De altfel şi lupii din Jungle Book (despre care, la sfârşitul activităţilor, au cântat o cântare-imn) erau tare simpatici.
Spre seară am ajuns pe la mama (după o scurtă vizită la străbunica lui Theodor) şi la TV am urmărit câteva imagini dintr-un film românesc care, în 1983, era un blockbuster local: comedia Buletin de Bucureşti. Am văzut avest film de nenumărate ori în anul premierei şi în anii imediat următori, l-am revăzut şi în ultima vreme. Practic, după 25 de ani de la premieră, tot muzica lui Anton Şuteu (end titles song: Nu uita, vântule, cântat de Mirabela Dauer / versuri: Eugen Rotaru) îmi pare partea cea mai curată, mai evergreen, a acestui film popular.

A.I.

„De când cu introducerea calculatoarelor în toate domeniile de activitate, trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit mâna cu ajutorul uneltei, apoi cu al maşinii, omul măreşte cu ajutorul maşinii electronice însăşi eficienţa minţii sale.
Dar asta nu poate duce la tăgada supremaţiei spiritului; şi nici la trecerea cu vederea a faptului că avem o conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că ştie, îşi gândeşte gândirea.
Acestea toate le spun înşişi ciberneticienii, mai raţionali decât comentatorii din afară.
Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că ştim; ştim prea bine că suntem fiinţe conştiente. N-ar fi nici serios şi nici corect (fair) să pretindem că nu realizăm complexitatea situaţiei noastre de fiinţe roase de remuşcări, obsedate de ideea dumnezeirii (tot argumentul sfântului Anselm rămâne cel mai puternic), nevoite să facă eforturi pentru a-şi dovedi că nu sunt decât materie. Iar dacă n-ar fi decât maşini, ce dovadă mai bună decât calculatoarele că au fost create de un programator cu veleităţi teleologice?” (Nicolae Steinhardt, 1970)

Misticism à la Reader’s Digest

Am văzut, până la urmă, Ostrov, filmul lui Pavel Lunghin. Pe regizor şi pe interpretul rolului principal (Piotr Mamonov) îi ştiam din 1990, când Lunghin obţinea la Cannes Premiul pentru regie şi Premiul Juriului Ecumenic pentru electrizantul Taxi Blues. Am tot amânat vizionarea Ostrov-ului (devenit repede un film cult în rândul publicului evlavios, din spaţiul ortodox mai ales) pentru că îi bănuiam stilul explicit şi propagandistic, simplist şi informativ.
Aşadar, în 1942, un matelot fricos se predă trupelor naziste şi nu se dă înapoi de la crimă pentru a-şi salva pielea. Îl împuşcă, la somaţia nemţilor, pe căpitanul de vas şi scapă. Este salvat, în urma unei explozii, de nişte călugări. 34 de ani mai târziu, matelotul care – crede el – şi-a ucis camaradul în război este acum un excentric „nebun întru Hristos”. Trăieşte într-o mănăstire izolată şi – prin lucrarea mâinilor, post şi rugăciune - încearcă să-şi ispăşească vina. Neavând pace-n suflet, reuşeşte – prin puterea rugăciunii neîncetate – să dăruiască pace altora, care-l vizitează din depărtări şi văd în el un făcător de minuni. Dăruind altora ceea ce el nu are, va dobândi până la urmă şi el pacea lăuntrică, după întâlnirea neaşteptată (oare?) cu cel pe care credea că l-a ucis.
Până aici toate bune şi frumoase, numai că prea adesea Ostrov e un film care se comunică mai cu seamă prin dialog şi printr-o naraţiune de ordin livresc, nu cinematografic. Ori filmul (ca artă, spre deosebire de filmul propagandistic) presupune altceva, presupune un limbaj propriu, cinematografic. Altminteri – pentru predici, de exemplu - ne-am duce la biserică sau am citi (ori asculta audio books). Imaginea Ostrov-ului (exotică şi simplistă, declamativ cucernică), ce poartă marca Discovery Channel, dă senzaţia că – într-un mod străin de apofatismul ortodox, de simplitatea şi măreţia icoanelor bizantine (care l-au inspirat cândva în chip strălucit pe un regizor nepereche precum Andrei Tarkovski) - îţi oferă totul pe tavă. Nici un „joc secund”, niciun tâlc ascuns nu te seduce.
Literal, filmul lui Pavel Lunghin este fidel – prin ilustrarea repetată a unor tipicuri de rugăciune pravoslavnică, prin punerea pe tapet a unor frequently asked questions în mediul ortodox (avortul, spovedania, iertarea, exorcizarea, despătimirea, moartea etc.) - tradiţiei ortodoxe. În acest sens au poate dreptate cei care spun că, într-o formă sau alta, l-ar folosi ca „material didactic-moralizator”, ca „instrument de catehizare”. Totul este direct, „la vedere”, ca-n basmele pentru copii. Să transformi însă Ostrov-ul în film-etalon pentru duhovnicia ortodoxă - aşa cum îl recomandă nu puţine feţe bisericeşti, zeloşi enoriaşi, ori diverse publicaţii aferente - sau să te raportezi la el de parcă istoria cinematografului (chiar şi a „filmului ca rugăciune”) ar începe cu el (ca şi când n-ar mai exista, în lumea mare, şi alte filme care merită toată atenţia – remarcabile nu doar ca idee, ci şi ca formă, la limbaj cinematografic: Pământ (Zemlia), Nazarin, Simion al Deşertului (Simón del desierto), Viridiana, Evanghelia după Matei (Il vangelo secondo Matteo), Fragii sălbatici (Smuntrostället), A şaptea pecete (Det sjunde inseglet), Lumină de iarnă (Nattvardsgästerna), Persona, Pather Panchali, Povestirile lunii palide după ploaie (Ugetsu Monogatari), Cei şapte samurai (Shichinin no samurai), A trăi (Ikiru), Rashomon, Poveste din Tokyo (Tokyo Monogatari), întreaga creaţie cinematografică a lui Andrei Tarkovski şi încă altele - despre condiţia omului, despre despătimire), mi se pare cam câş.
Dar – cine ştie? – fiecare epocă îşi are poate operele şi capodoperele pe care le merită. Se poartă, iată, genul concis-descriptiv (uşor de urmărit şi de digerat, fără niciun efort intelectual, fără nicun apel la tezaurul culturii universale) şi în filme ce se vor „duhovniceşti”, cu „respiraţie spirituală” şi teme escatologice.

TOP RO VIDEO HITS

18 ani (Vama Veche)

Dacă ai şti (Direcţia 5)

Dorul (Vasile Vasilache jr. / Van Noizz feat. Maria Radu)

Invisible Movies (Adrian Enescu)

Într-o zi (Class)

La tine aşa vrea să vin (Bere Gratis)

Pas cu pas (Van Noizz feat. Maria Radu)

Ridică-mă la cer (B.U.G. Mafia feat. Loredana Groza)

Şpriţ de vară (Sarmaelele reci)

Tata (Timpuri Noi)

Cu moartea pe moarte călcând

O vorbă din popor spune: Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. O înregistrare video neprofesionistă a unuia din cele mai izbutite spectacole de teatru din anii 80 – Karamazovii, în regia lui Dan Micu – mă face să cred, o dată mai mult, că omul poartă cu sine mereu ceea ce va deveni. Că, în chip tainic, întâmplările (cel mai adesea dramatice şi violente) îl pot ajuta să se descopere în chip nebănuit. M-aş opri acum la o singură secvenţă din acest spectacol. Karamazov-tatăl (George Constantin) îi întreabă pe doi dintre fiii săi dacă există nemurire. Îl întreabă mai întâi pe nihilistul Ivan (Alexandru Repan), care-i răspunde sec: „Nu!” „Dar diavolul?” „Nici el”. Se întoarce atunci asupra fiului său mai mic, neprihănitul Alioşa (Dragoş Pâslaru), care, drept răspuns, strigă: „Există! Există!”.
Nici prin cap nu-mi trecea că îl voi întâlni cândva in the flesh pe interpretul miliţianului din O lacrimă de fată (1980) – debutul în regia de film al operatorului Iosif Demian (Nunta de piatră, Duhul aurului) – şi că vom ţine apoi legătura pentru mulţi ani. N-am mai revăzut acest opus de referinţă (pentru cinematograful românesc de avangardă al anilor 80) până nu de mult, însă gesturile de gazdă ale personajului jucat acolo de Dragoş Păslaru mi-au rămas întipărite-n memorie. În primele minute ale filmului avea menirea să ghideze (de pe o bicicletă, asemenea Puştiului din Concurs) echipa de procurori sosiţi undeva la ţară să investigheze decesul unei fete. Eram astfel invitaţi şi noi, spectatorii, să pătrundem în poveste. L-am revăzut apoi în 1981, în Pruncul, petrolul şi ardelenii (regia Dan Piţa), unde era un bandit (Collins) antipatic, purtător de cercel în ureche. În acei ani asta nu se putea trece uşor cu vederea şi detaliul avea să-i asigure popularitatea. L-am revăzut apoi în rolul unui tânăr stingher, tocmai externat dintr-un spital, care caută cu disperare (şi zadarnic) să petreacă Revelionul cu un prieten. Este o secvenţă din Secvenţe – tripticul lui Alexandru Tatos din 1982. Când filmarea încetează, îl vedem pe interpretul acestui tânăr cum încearcă să smulgă o apreciere pozitivă de la regizor (era de fapt o filmare cu camera ascunsă pentru un plus de ciné vérité): „Cum a fost? A fost mişto?” În Concurs Dragoş Pâslaru era şeful Echipei de Intervenţie, care avertiza participanţii la concursul de orientare turistică să părăsească pădurea înainte de lăsarea serii. Toţi membrii acelei Echipe erau îmbrăcaţi în negru şi aveau imprimat un I mare, alb, pe piept. Într-un cadru îl vedem cum mimează dirijarea unei arii de operă ce se aude la tranzistorul Puştiului jucat de Claudiu Bleonţ. Toţi concurenţii stăteau cuminţi şi ascultau fără să crâcnească. Aluzia la mecanismele statului poliţienesc era evidentă. Din familia personajelor singuratice interpretate de Dragoş Pâslaru face parte şi Pavel (din Singur de cart al lui Tudor Mărăscu), tânărul ce încearcă să pună punct trecutului său (făcuse – ca şofer - un grav accident de maşină, în care şi-au pierdut viaţa chiar părinţii săi) şi s-o ia de la capăt. Tineri surprinşi în plin proces de recuperare morală sunt şi Culi din Ochi de urs (regia Stere Gulea, 1983) şi Veanu din Umbrele soarelui (regia Mircea Veroiu, 1986). Amândoi şi-au pierdut soţiile şi, pentru că încă le iubeau, traversau clipe de nostalgie proustiană.
Rolul din Să mori rănit din dragoste de viaţă (1983) – un legionar – avea să-l pregătească pentru întâlnirea crucială cu personajul Horia Sima din Drumeţ în calea lupilor (1988). Filmul lui Constantin Vaeni a ieşit pe ecrane abia în primăvara lui 1990, în preajma primelor alegeri de după 1989. Era perioada mitingurilor de protest din Piaţa Universităţii, iar Dragoş Pâslaru juca un rol important în acele manifestaţii. Era una din figurile cele mai respectate. A urmat celebra mineriadă, în 13-15 iunie 1990. Apariţia sa în rolul lui Horia Sima avea să fie transformată în capital politic. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost o experienţă-limită, o coborăre în infern. În documentarul lui Stere Gulea (produs de Lucian Pintilie), Piaţa Universităţii (1991) actorul avea să spună că nu şi-a putut imagina niciodată că oamenii pot înmagazina atâta ură şi barbarie. Deja circulau peste tot afişe cu actorul îmbrăcat (pentru rolul din filmul lui Vaeni) în Horia Sima. Se referea la un bătrân (aprig apărător al acalmiei la care făcea apel noul regim) care îl lovea până la desfigurare pentru vina, imaginară, de a fi...legionar. „A fost prins şi bătut cu bestialitate de mineri în dimineaţa zilei de 14 iunie. Atunci, în acele momente – scrie Răzvan Bucuroiu în Lumea credinţei - a văzut moartea cu ochii, fiind adus în moarte clinică în urma loviturilor de ciomag primite în faţa Universităţii. După ce a ieşit de la Spitalul de Urgenţă, întrebat fiind de un jurnalist despre suferinţa şi jertfa sa civică, Dragoş Pâslaru a răspuns din toată sinceritatea inimii: Erou, eu?! Adevăraţii eroi sunt doar cei de sub iarbă...” Zguduitoarea experienţă din acea vară fierbinte a fost urmată de o înviere. A fost preţul pe care actorul l-a plătit pentru a lăsa să se nască în el „făptura cea nouă”.
Oscar Wilde (citat de Nicolae Steinhardt în Primejdia mărturisirii) spunea că „iureşul vieţii cotidiene ne împiedică să intrăm în contact cu realitatea” şi că „i-au fost necesari ani de închisoare, de izolare si singurătate pentru a putea să stea faţă către faţă cu realitatea. Se întâmplă în relaţia dintre ins şi realitate ceea ce se întâmplă cu oricare dintre noi când într-o mulţime de oameni zărim figura unui prieten. Îmbulzeala cea mare ne împiedică să ne apropiem de el şi piere din raza noastră vizuală, se pierde în mulţime, ni se ascunde”. Pentru actorul Dragoş Pâslaru vara anului 1990 a fost, poate, adevăratul contact „faţă către faţă” (atât cât e omeneşte posibil în această viaţă) cu realitatea. A mai jucat în câteva filme (A unsprezecea poruncă de Mircea Daneliuc, Balanţa şi O vară de neuitat de Lucian Pintilie, Şobolanii roşii de Florin Codre, Femeia în roşu de Mircea Veroiu) şi piese de teatru (...au pus cătuşe florilor în regia lui Alexander Hausvater, Teatrul seminar în regia lui Dragoş Galgoţiu), iar apoi – cu filmul lui Alexandru Maftei, Fii cu ochii pe fericire - şi-a luat adio (adică à Dieu) de la platourile de filmare şi de la scenă pentru a răscumpăra timpul prin rugăciune la mănăstire şi, mai recent, la schit. Într-un fel, a aplicat soluţia lui Soljeniţân (citat de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) pentru ieşirea dintr-un spaţiu totalitar: individul se salvează prin „moartea consimţită”, prin „luarea unei hotărâri ce implică ruperea definitivă cu trecutul”.
Culi Ursache, personajul pe care Dragoş Pâslaru l-a jucat în filmul lui Stere Gulea, a ales izolarea la o cabană. Acolo îşi înţelegea, ierta şi – prin înduhovnicirea sa progresivă - exorciza viaţa. Atunci şi acolo, la porunca Pustnicului, răul („ochiul de urs = dracul” – spune Monahul) era biruit. Schitul unde vieţuieşte acum Dragoş Pâslaru aka Monahul Valerian este în mijlocul naturii. Codrii care cândva erau platou de filmare (la Ochi de urs) i-au devenit casă şi prieten nedespărţit. Aici, în chilia sa izolată din Munţii Căpăţânii, a ales să se cureţe de păcate prin post şi rugăciune, să caute comoara cea mai de preţ pentru un om: împăcarea cu sine.

Recurs la top ten

Ei, da. Era vremea să aibe şi România un clasament al celor mai bune filme autohtone. Ca în orice top, intervin – inevitabil - şi preferinţele personale, aşa-zisele „plăceri vinovate”, jocurile de culise. Imaginea pe care o închipuie primele zece titluri din pluton este – nu se poate altfel – tributară, mai mult sau mai puţin, conjuncturii şi, în ultimă instanţă, slăbiciunilor omeneşti.
Vârf de lance în această primă ierarhie oficială a producţiilor româneşti e Reconstituirea. Niciun alt film românesc de dinainte de 1989 nu a reuşit să surprindă mai atent, mai fără menajamente (dar şi mai acid, mai caustic) viaţa şi relaţiile umane dintr-un stat poliţienesc. Prin urmare, recunoaşterea valorii sale reprezintă un necesar şi târziu act de dreptate pentru filmul lui Pintilie. De asemenea, cu greu ar fi putut fi omise din primele zece titluri şi clasicele („prăfuite antichităţi”, după unii) Pădurea spânzuraţilor, Nunta de piatră şi Moara cu noroc. Celelalte trei filme ante-1989 (Secvenţe, Proba de microfon şi Croaziera) au fost alese parcă anume spre a justifica frenezia cu care sunt întâmpinate şi răsfăţate de critică filmele post-2000 ale tinerilor regizori. Trei dintre ele sunt prezente (conjunctural, îndrăznesc să cred, în cazul filmului lui Porumboiu) în actualul clasament: Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi A fost sau n-a fost?. Selecţia – arată Cristina Corciovescu – stabileşte „unele filiaţii şi verifică ideea că rădăcinile „neorealismului" românesc actual, cu succesele lui internaţionale, se află în cele mai bune filme româneşti ale deceniilor anterioare”, iar „vocaţia pentru realism, pentru prelucrarea artistică a informaţiilor primite din viaţa cotidiană (în contrast cu pseudorealismul impus) nu mai trebuie demonstrată”. Până aici, toate bune şi frumoase. Totuşi, o mică nedumerire parc-aş avea. Era neapărat nevoie de două filme de Mircea Daneliuc? Să fie, de exemplu, Concurs-ul lui Dan Piţa, Imposibila iubire de Constantin Vaeni (surclasat în top-ul lărgit de filme ca Dacii, Capcana mercenarilor sau Păcală) şi mai ales filmele lui Mircea Săucan (Meandre şi 100 lei) – prezenţe cu totul aparte în cinematografia românească (cel puţin) prin apropierea de zone superioare ale permanenţei umane, prin proiecţia obişnuitului, firescului, realului în divin, prin descifrarea unui contur mitic în adâncurile poveştii - mostre de „pseudorealism impus”? Aşa stând lucrurile trebuie să ne mulţumim – for the time being ­– doar cu poezia şi eleganţa „apolinică” a filmelor clasice (Pădurea, Nunta, Moara) inspirate din realităţile sfârşitului de secol XIX sau începutului de secol XX. Din filmele generaţiei 60-70 (cu subiecte din realităţile contemporane ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX) trebuie să acceptăm că – în prezentul top ten - nu există loc decât şi numai pentru poezia frustă, „minimalistă” din „prelucrările artistice” ale lui Pintilie, Daneliuc şi Tatos.
Motive de speranţă (pentru un plus de fair play) însă există. Critica de film este în curs de dezmeticire, pentru că, iată, 100 lei de Mircea Săucan – difuzat exclusiv în regim de cinematecă, aproape necunoscut până şi pentru connoiseuri – e pe locul 25, iar poziţia a 11-a revine (surprinzător şi îmbucurător totodată) insolitelor Meandre. Film difuzat cu extremă parcimonie (deşi a marcat, la vremea sa, o adevărată revoluţie estetică în cinematograful românesc), Meandre – scria cândva eminentul teoretician şi estetician al filmului care a fost George Littera – este „unul din cele mai iconoclaste filme pe care le-a produs Buftea (fără să aibe aerul unei polemici declarative) şi sunt convins că îşi va relua locul în ierarhia reală a valorilor atunci când critica – în curs de dezmeticire – va proceda la reexaminarea lucrurilor.”

TV sine Teo

Unul din subiectele pe val zilele astea e retragerea din televiziune a lui Teo – vedetă autohtonă fabricată de mass media ultimilor 10-15 ani. Ţi se rupe inima când citeşti mesajele de solidaritate (venite din partea unor colegi de breaslă, altminteri simpatici, precum Cârcotaşii sau Alin Ionescu de la Cotidianul) şi regretele patetice pentru – vezi Doamne – perioada nefastă prin care trece ea. Comentatorii on line îşi spun părerea la obiect, fără politeţuri şi menajamente: „Slavă Domnului că am scăpat de acest monstru, vector al greţosului fenomen numit manelism. Păcat că nu a dispărut de pe sticlă înainte de a fi promovat toate non-valorile pe sticla tv a canalelor pe care s-a produs. Ce privelişte grotescă a putut să fie de-a lungul acestor ani! Bleah!” sau „…Regrete, regrete, dar să nu facem abstracţie de cuvintele cheie ale diverstismentului practicat de măreaţa doamnă Teo: vulgaritate, mitocănie, umor grosolan, show-uri de două parale, interlocutori cu IQ minim. Eu cred că merită o foaie în istoria diverstismentului de doi lei.”

Ce e val ca valul trece, dar - chiar dacă Teo pleacă - vulgaritatea, mitocănia şi umorul grosolan continuă să domnească în presa audio-vizuală şi scrisă. Pentru că, nu-i aşa, asta face rating în România.

ONCE UPON A TIME IN THE CINEMA & more: Tăcerea lui Alioşa

ONCE UPON A TIME IN THE CINEMA & more: Tăcerea lui Alioşa
http://www.esnips.com/doc/7c5739d5-790c-4c0d-aa2e-d00cd26e2592/Cor

Tăcerea lui Alioşa

Dodeskaden

Fiind copil, îmi doream – spre disperarea mamei – să mă fac vatman, atunci când voi fi mare. Dodeskaden, filmul lui Kurosawa din 1971, mi-a amintit (când, prin 1986, l-am văzut prima oară) de teribila pasiune din copilărie pentru tramvaie. Îmi plăcea să călătoresc cu ele (pe singurele linii existente pe-atunci: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8) ore-n şir, să intru-n vorbă cu vatmanii şi vatmaniţele, să le botez (Mioru, Bosumflatu etc.), să trasez cu creta imaginare linii de tramvai şi macazuri pe linoleumul internatului de fete unde locuiam – între 1974-1977 – cu mama, să mă transform în neobosit vatman al acelor machete de jucărie. Recent am descoperit nişte fotografii vechi (trimise de Raluca pe mail) cu diverse tramvaie timişorene, răscolitoare de amintiri...Tramvaiele trec, amintirile – câte mai sunt – rămân.

Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!

Încă un maraton de vizite. Pe scurt: vineri am ajuns la Sibiu (pentru Faust-ul tulburător, montat de Silviu Purcărete pe muzica lui Vasile Şirli într-un spaţiu neconvenţional: imensa hală Balanţa, cu Ofelia Popii - Mephisto), iar seara am înnoptat la Pensiunea Maria din Gura Râului (unde – spune IL – Lucian Blaga ar fi scris versiunea sa a Faust-ului goethean), un loc foarte primitor în care am servit o cină şi-un mic dejun pe cinste (hrană delicioasă – meatfree - la discreţie, din produse naturale, iar ca bonus un mini-concert ad-hoc de colinde tradiţionale ardeleneşti, interpretate de hâtra gazdă şi de Ionuţ); sâmbătă am trecut pe la Muzeul „Astra” al Civilizaţiei Tradiţionale din Sibiu (unde IL e curator), apoi am mers la mănăstirea Şinca Veche (click pe sferele galbene) pentru rugăciunea de opt zile (în prezenţa naşilor şi finilor) de la cununia lui Claudiu cu Tatiana; am înnoptat la Academia de la Mănăstirea Sâmbăta (unde am întâlnit un grup zgomotos de liceeni din Bucureşti, care au nimerit în acel loc de parc-ar fi picat din lună); duminică am pornit spre schitul Pătrunsa.
Distanţele n-au fost tocmai scurte, însă a meritat efortul. Cu Pr. Valerian ne-am întâlnit duminică, după Sf. Liturghie. Cum afară a fost soare şi cald, ne-am plimbat puţin (noi trei, Oana şi Marius, Claudiu şi Tatiana) cu Pr.V prin împrejurimile Pătrunsei - moment în care îmi venea să strig (ca Faust): Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă! Din tot discursul apologetico-dogmatic al Pr. reţin – ca aftertaste – gândul că, în ciuda a ceea ce credem în clipele de tulburare, nu suntem singuri. Că nu suntem cu totul stăpâni pe viaţa noastră, ci altcineva ne ocroteşte sau pur şi simplu se retrage şi ne lasă în voia patimilor noastre, iar atunci nici nu mai e nevoie să ne pedepsească. Că, în fine, problema care se pune este – folosind cuvintele Părintelui – spargerea buboiului (despătimirea), asumarea drumului înapoi înspre izvoarele de gând şi simţire când – asemenea copiilor nepervertiţi încă – nu ştim ce-i făţărnicia, vicleşugul, ţinerea de minte a răului, mânia sau ura.
La întoarcere am oprit într-o benzinărie să cinăm. Pentru că localul numit Viva (prezent în majoritatea benzinăriilor) nu avea mese şi scaune, am intrat alături într-un Mc Donald’s. Am revenit în acest fast food, emblematic pentru lumea contemporană, cu durerea de a fi simţit că am lăsat în urmă clipele de taină de la Pătrunsa. Cu nevoia de a recompune din memorie cea din urmă întâlnire (de până acum) cu Părintele.