Habla con el

Theodor a exersat astăzi la pian – supravegheat şi îndrumat, pe rând, de SJ şi SD - în două reprize. Începe să desluşească bemolii, octavele, acordurile minore şi majore, diezii, să reproducă melodii scurte după o primă audiţie. Claviatura îi e din ce în ce mai prietenă. Pe la prânz a fost urât afară (nori, ploaie, furtună), însă după amiază s-a înseninat. Am mers aproape o oră pe jos, timp în care ne-am conversat neîncetat. La întoarcere, un nou episod din seria: „Vreau să ştiu!” (scenariul, regia şi interpretarea - Theodor). Constat că a reţinut pe de rost citate întregi din slujba Vecerniei şi din Liturghie. E drept, seara la culcare adoarme pe acordurile Vecerniei. Azi a vrut să ştie ce se-ntâmplă dacă ai credinţă. Brusc mi-am aminitit o frântură evanghelică: Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Da, dar celui ce bine crede...Lung şi anevoios va fi drumul aflării acelei credinţe „bune”, „drepte", „roditoare” în acest hăţiş al măştilor înşelătoare ce ne roioesc împrejur... Deunăzi mă întreba ce înseamnă „noi” în sintagma miluieşte-ne pe noi.
Ramona îmi spunea aseară că este nepedagogic să nu îi acorzi atenţie copilului, pentru că igorându-l îşi pierde ireparabil (sau greu reparabil) încrederea în sine. Astfel că se impune metoda habla con el. Lecţia lui Almodovar este folositoare şi necesară.
Acum când scriu Raluca se află într-o pasăre metalică (jumbo jet) ce spintecă văzduhul. Vreo nouă ore e – la propriu - în aer. Urmează o escală de şase ore la Viena şi back home.

Taipei 2 TM

„Misiunea” Ralucăi în Taiwan (Tai Pei) s-a terminat. O aşteptăm să vină acasă. Adică să se întoarcă înapoi din capătul celălalt al acestui imens global village care a ajuns Planeta Pământ. Acum e undeva pe drum. În aeroportul din Bankok a stat, zice ea, vreo treisprezece ore. Îi aşteptăm poveştile despre o lume – pentru noi – exotică şi aproape necunoscută. În afară de câteva stereotipuri (deci prejudecăţi) mai nimic nu ştim. Ne-a trimis nişte poze dintr-un fel de grădină botanică, de pe străzi şi din faţa unor temple etc. A surprins chiar un prânz la restaurant. Gusturile lor sunt - pentru mulţi ne-asiatici - bizare şi chiar scandaloase. Dar, încă o dată se dovedeşte adevărată cugetarea englezilor: One man’s meat is another man’s poison. La bucătărie, ca şi la ospăţul sufletului.

Horia Bernea despre icoană

Găsesc pe net un extrem de interesant interviu – Arta icoanei este o culme a artei (1997) - cu pictorul Horia Bernea. Admirabilă atitudine de artist. Crezul său: „Eu probez cu ceea ce fac: încerc să proiectez tot ce a fost „în faţă", să re-experimentez, să re-trăiesc! Dar eu nu sunt urmat de foarte mulţi, ba chiar de foarte puţini. Pe tot globul, este un grup mic care face acest lucru, iar eu nu îi cunosc pe ceilalţi.” Şi încă (afirmaţie dintr-un alt interviu): „Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze.”
Şi ce nimerit diagnostic pune el – în duhul patristic - poticnelilor „omului recent”: „În fond, dintr-un dat uman imuabil, anume din lene, decade tot. Pentru că omul nu e dornic de efort. Efortul îl vrei numai în momentul în care îţi dai seama de răsplata ce urmează, dar dacă tu nu eşti conştient că există o răsplată şi nu crezi, cum să faci efort?” Care să fie însă calea spre răsplată? O spune tot el: “Omul tradiţional, în mersul său spre Dumnezeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care ne-am tot îndoit, care suntem atât de bruiaţi, suntem pe o cale care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întăarim prin cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură.”
Fără prejudecăţi, fără menajamente despre kitsch-ul bisericesc: „Tot ce este în Biserică trebuie să fie reflex al învăţăturii evanghelice. Or, acum au rămas cuvintele şi tot ce este expresie a acestei învăţături, în Biserică, este bruiat, falsificat.”
Despre umbrele strămoşilor uitaţi: "Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumuseţea, bunătatea şi organicitatea unei culturi tradiţionale, care aproape că nu mai există ca scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent şi inteligibil frumuseţea şi bogăţia unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat".
Despre arta apuseană versus arta răsăriteană: „La acea dată, eram la fel, după care ei au mers în altă direcţie. Este evident: cu cât mergi mai în profunzime în artă, în orice fenomen catolic descoperi creştinii de la început, care erau toţi la fel. Depărtându-se însă, ei au pierdut. Dar ei - după o tristă experienţă - au în jurul Chartres-ului numai magazine cu icoane bizantine, doar bizantine; în schimb, la noi, găseşti o mulţime de kitsch-uri catolice de care ei s-au debarasat, dar pe care le-am preluat noi acum. Este ridicol! De aceea spun că ne poate salva cultura, ne pot salva cei ce cunosc. Doar că cei ce cunosc vorbesc, iar cei ce nu cunosc conduc şi sunt siguri că au dreptate. Mă revoltă când văd ce produce şi ce reproduce Institutul Biblic, lucruri care s-au împrăştiat în toată ţara: la ţărani, la orice maică în chilie, găseşti subprodusul unui pietism ridicol, a unei arte religioase şi nu creştine. Şi continuăm aşa...”
Poate fi redusă icoana la nivelul unei opere de artă? „Depinde de formaţia şi de deformaţia artistului; nu mai spun de privitor. În fond, arta icoanei este o culme a artei. Deci, rămâne şi o culme a artei, dar vizează, în orice caz, dincolo de această condiţie de artă. Cred că întrebarea este pusă prea tranşant: trebuie neaparat să desparţi în alb şi negru. Cine a spus, acum multe secole, că „pictura, este sora mică a misticii" se gândea la pictorul-iconar; deci, prin pictură, se face mistică. Este o cale mai neobişnuită - e sora mică. Nu este mama, care este rugăciunea. Este o subordonare. În orice caz, pentru orice pictor şi pentru orice om de artă, oricum ar privi-o, icoana rămâne un moment de vârf în artă.”

Filarmonica Banatul redux

Auzisem de mai multe ori aria Odă bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven până s-o regăsesc (prin 1981) în neuitata secvenţă de final al Călăuzei (Stalker). Acolo însă aveam s-o „contextualizez” pentru prima oară, datorită coloanei sonore, scenografiei etc.: fetiţa Călăuzei, infirmă (nu poate merge) stă la o masă şi citeşte dintr-o carte groasă, plină de bookmarks. Nu deschide gura, însă îi putem auzi vocea recitând versurile pe care, probabil, le citeşte în gând: Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito / Cu jocul de lumini şi umbre / Când ridici pleoapa din senin / Şi cuprinzi totul cu privirea / Ca fulgerul căzut din cer. / Dar mă încântă şi mai mult / Pleoapele sfielnic coborâte / Într-un sărut înflăcărat / Şi pe sub gene simt atunci / Mistuitoarea ta dorinţă. În camera unde se află cade parcă un puf alb şi se aude lent, progresiv zgomotul unui tren ce trece prin apropiere. Zguduitura garniturii de tren mişcă două pahare goale aflate pe masă. (Sau este puterea „paranormală” a fetiţei?) Unul cade jos, fără să se spargă. La un moment dat se aude aria Odă bucuriei cântată forte de cor. Armoniile beethoveniene sunt în cele din urmă înghiţite de zgomotul trenului. Fata – după ce a urmărit cu capul întins pe masă deplasarea misterioasă a paharelor – rămâne nemişcată, în timp ce ecranul se întunecă. Konec filma.

La un an de la deschiderea oficială a Filarmonicii la Capitol am fost (cu Theodor şi Ramona) să ascultăm corul şi orchestra Filarmonicii interpretând Simfonia a IX-a - partea întâi (de dinainte de pauză) a programului fiind rezervată Concertului nr.1 pentru pian şi orchestră de Franz Liszt (la pian: Naoko Anzai). Dirijor a fost Nicolae Moldoveanu - cu un palmares (aflu din caietul program) impresionant, în prezent fiind prim dirijor la English Symphonia Orchestra din Londra. Liszt a fost - şi el - impresionant şi maiestuos, iar a IX-a de Beethoven este o încântare de fiecare dată. Şi, tot ca de fiecare dată, momentul în care – cor şi orchestră – încep să cânte Odă bucuriei mi se pare overwhelming. It always gives me goose bumps. Versurile lui Schiller sunt aublime. Se vorbeşte (se cântă) acolo despre împăcarea celor ce au fost despărţiţi de tradiţii şi obiceiuri rigide, despre bucuria celui care a găsit un prieten sau o nevastă de nădejde, despre frăţie şi unitate – cuvinte atât de mesmerizing (prin universalitatea lor presupusă) şi totodată atât de terrifying (prin dependenţa lor de un context anume). În lumea individualistă şi grăbită de azi este tot mai greu să le pui în practică, în ciuda politicii „democratice” şi „inclusiviste” la modă. La urma urmei, deşi fiecare trib poartă pe buze Odă bucuriei fredonându-i refrenul, continuă să rămână „vigilent” şi suspicios în ceea ce îi priveşte pe „ceilalţi” din alte triburi, cluburi, partide, secte, religii, confesiuni, rase, naţionalităţi etc. O dată mai mult se dovedeşte că textul în sine nu înseamnă nimic. Sensul textului se află – avea dreptate Constantin Noica – în context.

Datorită momentului aniversar, primarul Timişoarei a înmânat nişte diplome de excelenţă unor şefi de instituţii şi oameni de afaceri (directorul Centrului Cultural Francez, preşedintele clubului Lyons etc.) care au contribuit la succesele Filarmonicii în ultimul an. Astfel, primul premiat a fost ÎPS Nicolae, care a felicitat orchestra şi pe director pentru programul – ce-i drept, bogat şi variat – din ultimul an. Şi-a amintit totodată că în tinereţea lui a venit regulat la concertele Filarmonicii. A mai zis de una, de alta şi s-a pregătit să paseze microfonul primarului Ciuhandu (un fel de master of ceremony astă seară), când aud în ceafă, printre dinţi, de la o spectatoare uşor iritată: De sărbătoarea pascală nu zici nimic?...O clipă mai târziu, directorul Gârboni îi şopteşte ceva lui ÎPS şi înalta faţă bisericească mai adaugă câteva cuvinte despre Sărbătoarea Învierii ce se apropie (pentru ortodocşi, fiindcă pentru catolici şi protestanţi Hristos a înviat deja). A little awkward, isn’t it? But people forget things, especially when they have aged. No big deal. (What if he did not forget to address his Easter wishes to the orthodox part of the audience, but he deliberately omitted them for fear he might offend the non-orthodox?) Situaţia cu pricina este – pentru mine (cel puţin) - un semn că pe aici, prin Banat, ortodoxia este în curs de a deveni (şi mai) politically correct. Iată, miercurea viitoare, în loc de Vecernie, Catedrala Mitropolitană din Timişoara va prezenta la sediul ei – spre scandalizarea enoriaşilor conservatori - un concert pentru cor şi orchestră (cu lucrări de: Rimski-Korsakov, Sibelius, Fauré), iar în ultima vreme se vorbeşte despre implicarea BOR (prin Mitropolia Banatului) în invitarea pastorului baptist Billy Graham în Timişoara, unde va susţine – în iulie, se pare - câteva reprezentaţii de evanghelizare en masse pe stadion şi, probabil, prin alte părţi. Brrrr! Rămâne de văzut cât de mult vor mai fi forţate limitele acceptabilităţii în ortodoxie. Şi teamă mi-e că, o dată deschis robinetul „deschiderii”, viitorul va mai oferi surprize, surprize...

Înainte de concert, dna Ernst (proaspăt întoarsă de la Roma, unde – spune ea – a colindat prin biserici şi muzee) a venit să-i dăruiască lui Theodor nişte dulciuri. Very kind of her. L-am revăzut şi pr dl. Gabor, care a absentat motivat de la concerte în ultimele două săptămâni pentru că fiul şi nepotul din Canada l-au vizitat. Au venit pe la noi în pauză dna Alexandra Guţu şi dl. Sorin Dogariu. Şi, ca neaşteptat bonus de simpatie, o doamnă din sală (pe care n-am mai întâlnit-o până acum) a venit pe la noi să ne întrebe dacă Theodor a fost cel care a cântat în decembrie, la TNT - pesemne îl văzuse atunci live pe scenă. Şi să îi ureze mânuţelor lui să îl poarte pe nebănuite căi de bucurii muzicale. Nice. Mi-am aminitit fără să vreau reacţia noastră – total nepedagogică şi mult prea exagerată - la ţipetele sale de bucurie când a auzit aplauzele. Îmi impun să fiu mult mai răbdător, mai ales că văd roadele tactului – atunci când am liniştea puterea şi lăuntrică necesară să îl aplic...

Lazarus Eve

Săptămâna aceasta e sâmbăta în care se evocă episodul învierii lui Lazăr. În Crimă şi pedeapsă, Raskolnikov îi cere Soniei să îi citească acest pasaj din Evanghelie. Poate că aici se cuvine să îi căutăm sensul: omul copleşit de vinovăţie (în cazul lui Raskolnikov, dubla crimă săvârşită pentru a-şi dovedi – nietzschean - că este „un om ieşit din comun” şi nu „un vierme”) tânjeşte după înviere. Se sufocă în pielea „omului vechi” şi doreşte disperat să se schimbe, să respire „noul”, manifestându-şi astfel nevoia acută de mărturisire, de metanoia, de curăţire. În acest sens, Cioran avea dreptate: Hristos a venit pentru cei mai nefericiţi. Două mii de ani mai târziu, Călăuza (Stalker) din filmul lui Tarkovski, avea să spună acelaşi lucru (referindu-se la Zonă ca spaţiu taboric): „Din clipa când păşeşte omul aici totul se pune în mişcare, ca prin farmec. Capcanele vechi dispar şi apar altele noi. Locuri cunoscute devin capcane înspăimântătoare. Drumul este uneori simplu, alteori îngrozitor. Asta este Zona. S-ar părea că este capricioasă. De fapt, ea corespunde cu starea noastră de spirit. Au fost cazuri când oamenii s-au întors din drum. Alţii au pierit în pragul acelei camere. Totul depinde de noi, nu de Zonă...Cred că îi lasă să intre numai pe cei care nu mai au nicio speranţă, pe cei nenorociţi...Dar şi ei vor pieri dacă nu ştiu să se poarte”.
Învierea lui Lazăr este un prilej de reflexie asupra necesarei noastre învieri – primenire ce, iată, ar putea rima fericit cu emanciparea generală a naturii de sub dictatul iernii.

A farewell to violence

Am trecut pe la Mall. Obiectivele vizitate au fost: secţia de poliţie (pentru a afla ce documente trebuie să pregătim ca să-i facem paşaport lui Theodor – vara trecută n-am putut să trecem graniţa la unguri pentru că paşaportul lui era expirat), la reprezentanţa RDS (unde urmează să clarificăm o neînţelegere), la Diverta (mi-am luat, la ofertă, DVD-ul cu miniseria Angels in America: două discuri de câte 3h fiecare, la un preţ modic de 29 RON) şi la Cărtureşti, unde am stat de vorbă cu librarul cinefil de acolo. L-am ascultat cum vorbeşte admirativ despre câteva filme americane contemporane - pe care mi-am propus să le văd, cel devreme peste...o sută de ani (sau într-o altă viaţă) - fără să se gândească măcar că în câţiva ani vor fi uitate sau, oricum, nu vor mai avea statutul de filme-cult pe care încă îl mai au.

Mă gândesc la A Clockwork Orange (adevărat fenomen social, la vremea premierei, cu o mediatizare exagerată şi datorită interdicţiei de difuzare în cinematografele main stream), pe care l-am zărit pe raft. Astăzi, nebunia lui Alex este (încă) chic, cool, însă „şcoala” pe care a generat-o această năzdrăvănie a lui Stanley Kubrick (punctată de operele unor regizori precum Tarantino, Stone, Lynch, von Trier) face ca „prototipul” să pară – prin comparaţie – desuet şi „moale”. Probabil că următoarele decenii vor demonstra cum un clasic al genului – îmi place să cred: (încă) extremely disturbing pentru spectatorul average - precum Natural Born Killers va fi considerat inofensiv şi difuzat la televizor la ore de maximă audienţă.

Dar poate că ţine de vârsta adolescenţei şi a primei tinereţi să nu cuantifici, să trăieşti dionisiac on the edge fără să judeci diacronic, să te laşi bombardat de imagini shocking. Altele sunt datele aztăzi faţă de anii adolescenţei mele. Poate avea dreptate ieri Vincenţiu: contextul social îşi spune cuvântul. Dar şi aluatul sufletului fiecăruia. Şi întâlnirile cu oameni de calitate.

Nu de puţine ori mă gândesc că, however hard I may have tried to avoid violent movies, mesajele lor subliminale - violente şi agresive – vor fi ajuns şi la mine, în urma expunerilor repetate la filme cu potenţial de violenţă ridicat. Suntem într-un fel dependenţi (more or less) de acest tip de imagini. Dezlipirea de ele este dureroasă, iar pentru mulţi extrem de dificilă. Totuşi – mă încăpăţânez să cred – nu imposibilă. Să spui farewell to violence este greu mai ales atunci când nu ai un liman şi nu te (mai) regăseşti niciunde altundeva decât în acest imaginar horror. Când crezi că nu se mai poate fără violenţă explicită (devenită, evident, entertainment).

Răspunsul vine tot de la Tarkovski: cu cât este mai mult rău în lume, cu atât este nevoie mai mare de frumosul artistic. Frumos artistic, trebuie precizat, de tip „apolinic”, „iconic”, „filocalic”, dătător de ideal – aşa cum odinioară (Tarkovski dixit) găseam în Biserică.

Romanian films in New York

Aflu din presă că zilele acestea, la New York, în cadrul Film Society of Lincoln Center, se organizează – sub titlul Shining Through a Long, Dark Night: Romanian Cinema, Then and Now – zilele filmului românesc, retrospectivă ce cuprinde filme de ieri şi de azi: Adela, Saltimbancii, Concurs, Moartea dlui Lăzărescu, È pericoloso sporgersi, Pădurea spânzuraţilor, O lacrimă de fată, Legături bolnăvicioase, Maria, Probă de microfon, Occident, Lumina palidă a durerii, Hârtia va fi albastră, Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, Ryna, Secvenţe, Duminică la ora şase, A fost sau n-a fost?. Un motiv în plus să mă bucur pentru laurii care au copleşit filmele „noului val” şi care, iată, au efect de magnet şi pentru filmele altor „noi valuri” de altădată – opere de referinţă care nu au avut şansa lansării internaţionale. Un regret: lipsa lui Mircea Săucan din program – Meandre sau Suta de lei (cel puţin) ar fi onorat retrospectiva.

Abel & Cain

Citesc, în Evenimentul zilei, un editorial semnat Horia Roman Patapievici. Subiectul („O tânără de 20 de ani a fost accidentată mortal în timp ce traversa strada pe o trecere de pietoni. Există imagini de la locul accidentului, care arată că tânăra, lovită la cap şi plină de sânge, s-a zbătut minute în şir între viaţă şi moarte, fără ca vreo persoană să îi sară în ajutor: nici autoarea accidentului, nici poliţiştii (aflaţi în număr mare la faţa locului, deoarece asigurau fluenţa deplasării coloanei oficiale a primului-ministru), nici trecătorii, nici autorul (sau autoarea) filmului. Salvarea a venit după douăzeci de minute, iar tânăra a murit în drum spre spital.”) mi-a amintit involuntar de două din filmele-bornă româneşti: Suta de lei (1973, Mircea Săucan) şi Concurs (1982, Dan Piţa) - şi acolo tot despre indiferenţă era vorba. După ce se întreabă pe rând ce motive anume va fi avut fiecare din cei care puteau ajuta victima (autoarea accidentului, poliţiştii, trecătorii sau autorul/autoarea filmului), HRP conchide: „Răul românesc nu este metafizic (cum ne place să credem, ca să ne flatăm): este lipsa noastră endemică de grijă, respect, interes şi atenţie faţă de aproapele nostru român. Noi toţi suntem Cain pentru Abel-ul naţional.”

...In spite of all injustice and indifference life goes on for the ones - good or bad, innocent or guilty - who haven’t yet taken off for the skies.

Fools & holy fools

Nebunia fascinează. Aşa a fost mereu. Dar nu cumva are şi ea, nebunia, un vector, o direcţie, un sens? Iar sensurile pot fi atât de diferite...S-ar putea să greşesc, dar acum îşi trăieşte clipa nebunia fără sens. Sau nebunia cu o mie de sensuri, asemenea Omului-Indicator din desenul animat The Point / Oblio care arăta simultan înspre mai multe direcţii. Nebunia lui Don Quijote nu mai e la modă. Are prea mult ideal şi este un perdant. E vremea lui Sancho, cel de dinainte de mirajul final, când idealismul stăpânului său l-a cucerit. Din Dostoievski se reţine mai cu seamă picanteria „demonilor necredinţei”, „viciul”, acţiunile extreme, componenta „dionisiacă”. Se uită nebunia credinţei pe care-au cunoscut-o Raskolnikov, Alioşa, Mâşkin – adevăraţi holy fools. Se uită şi sfârşitul (căinţa, ruşinea) lui Stavroghin („Vreau să mă-nchid singur. Dacă s-ar putea sub pământ.”)

Se uită, în general, personajele literare. La modă sunt personajele de film şi filmele cult. E cool să vezi torturi pe ecran. Iar dacă regizorul reuşeşte să-şi facă personajele asasine (Hanibal Lecter, eroii din filmele lui Tarantino sau David Lynch – toţi posibili candidaţi la titlul de fools) agreabile şi simpatice, cu atât mai bine. De unde această revanşă a bestialităţii, a depravării şi perversiunii? Să fie ea rezultatul desacralizării actuale (alungarea termenului de holy dinaintea celui de fool), al unor vremuri puritane (de după Reformă) apuse? Diabolicul personaj interpretat de Hopkins în Fracture încearcă să fie sarcastic atunci când face referire la Biblie ori la bunătatea procurorului: „Nu-mi spune, dă-mi voie sã ghicesc. Ai devenit religios sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa? L-ai găsit pe Dumnezeu.” De unde se poate deduce că pentru el – om care a câştigat o lume, pierzânu-şi sufletul - termenul „religios” are o conotaţie cel puţin desuetă, dacă nu e respingător cu totul. Nici nu e de mirare, la cât de individualist (şi obositor-plictisitor) a devenit discursul religios după Reformă.

Există însă şi un „duh al blândeţii”, un duh înnoitor şi cu adevărat cool pe care l-au găsit (sau care i-a găsit pe) Mâşkin, Raskolnikov, Alioşa. „Dar – vorba lui Dostoievski, cel de la finalul romanului Crimă şi pedeapsă - aici începe o altă poveste - povestea regenerării treptate a unui om, a renaşterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimţite dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.” O fărâmă din acest duh învăluie – preţ de o clipă – şi eroii lui Aronofsky la sfârşitul primelor sale filme, Pi şi Requiem for a Dream. Chemării sale rămâne să îi răspundem şi noi.

Generation gap

M-au vizitat mai tinerii şi simpaticii mei amici cinefili Ionuţ şi Vincenţiu (în vârstă de aprox. 24 de ani). Am stat la poveşti şi am vizionat Bobby Deerfield (deşi l-am revăzut şi duminica trecută cu Manuela şi Oana) – admirabil film despre trezire şi iubire (sau trezire prin iubire), o poveste inteligentă şi foarte chic, unde „reţeta” - preluată dintr-un block buster soppy ca Love Story - este prelucrată, rafinată, nuanţată de viziunea lui Sydney Pollack. Marthe Keller şi Al Pacino sunt adorabili, muzica lui Dave Grusin e fabuloasă, iar imaginea lui Henry Decaë te poartă prin prin Elveţia, Paris, Florenţa.
M-am eschivat cum am putut de amicii mei, motivând rezervele mele faţă de cinematografia (şi critica de film) contemporană prin dorinţa de a cunoaşte – selectiv – (capod)operele trecutului pentru a-i putea înţelege mai bine pe contemporani. De fapt, chiar cred asta. Pe de altă parte, mă văd silit să recunosc: prefer cărările bătătorite ale înaintaşilor şi nu experimentele actuale, atunci când mi se pare că, în loc de substanţă, oferă doar mostre de teribilism. O posibilă explicaţie ar fi şi faptul că – prin structură – aparţin unui secol romantic, umanist, renascentist, baroc, iar eforturile pe care - at any cost - le depun ca să mă cunosc îşi găsesc un mediu mai potrivit în alte epoci decât în anii aceştia dominaţi de minimalism şi simplificări.
Am vorbit – inevitabil – şi despre filmele lui Tarkovski, despre responsabilitatea artistului – subiect atât de delicat şi de...evitat nowadays, când – afirmă Jacques Derrida în Donner la mort - „le démonique se définit originairement par l’irresponsabilité ou, si l’on veut, par la non-résponsabilité.” Vincenţiu spune că în acele vremuri totalitariste nu aveai cum să nu fi responsabil. Dar – am adăugat – nu cumva era vorba atunci (Tarkovski şi cei – puţini – asemenea lui fiind excepţia) de mimarea responsabilităţii (aşa cum un coleg profesor încă mai spune când ne vedem, în pauze: Mimez activitatea), de o responsabilitate de paradă, triumfalistă şi lozincardă? Ideea lui era (dacă-am înţeles bine) că societatea egalitară socialistă conferea un cadru mult mai propice formării (şi manifestării) unui artist ca Tarkovski. Că, altfel spus, lipsa de substanţă şi de sens a operelor actuale s-ar justifica prin contextul social-politic actual - pluralist, anarhic, individualist şi tot mai pragmatic.
Oricum, timpul petrecut cu ei a trecut - ca prin minune - formidabil de repede. Entuziasmul lor (şi al altora ca ei – prieteni sau apropiaţi) de a ajunge la „aurul filmului” şi de a se bucura de el (în parte „provocat” şi de vizionările de la cinemateca Joc secund pe care am organizat-o acum câţiva ani) îmi spune că lupta pentru pasiunea mea nu este în zadar. Că am mijlocit şi eu – după cum stăruitor mă îndemna într-o epistolă monahul Dragoş Valerian Păslaru de la Frăsinei – întălnirea acestor tineri (la care i-aş adăuga pe elevii mei de la ET, şi nu numai) cu câteva filme de referinţă, că au înţeles astfel (şi eu împreună cu ei) care este „diferenţa dintre filme şi clipurile imbecilizante ale acestui sfârşit”. Exprimarea este puţin dură, exclusivistă şi ursuză, însă la ce altceva îmbie aceste clipuri (dacă, voyeur, le acorzi atenţie şi le iei în serios) decât la dezintegrare, deprimare şi – horrible dictu – depravare – semne dintotdeauna ale „sfârşitului”?

Beautifully shallow

La recomandarea Mirunei am văzut, aşa cum i-am promis, Fracture – un thriller american din 2007 bine jucat (de Anthony Hopkins, Ryan Gosling), cu o punere în scenă glamour, trimiteri evidente la hit-ul The Silence of the Lambs şi muuuulte clişee melodramatice. Găsesc pe net comentariul unui spectator sceptic şi – zic eu – obiectiv, care îşi intitulează rândurile despre acest film Absolutely Unremarkable. Parcurg şi alte cronici ale acestui comentator şi constat că – spre onoarea lui – e cârcotaş. Atâta doar că nu prea îi înţeleg perseverenţa cu care vizionează şi comentează filme despre care în final va scrie: Guilty pleasure, Uninteresting and forgettable, An unconvincing thriller that proves to be more ridiculous than thrilling, It's pretty harmless yet also fairly forgettable, A sloppy and unnecessary film, It's pretty slick looking but largely generic and silly...


Cu o zi înainte am vizionat cu câţiva din elevii mei de-a XII-a Chaplin’s Modern Times – proaspăt şi adorabil şi în mileniul 3, ca în 1936. Încăpăţânarea mea de a evita producţiile americane recente – schematice, glamorous ori horrid, adesea orbitor de appealing datorită bzaei tehnice sofisticate de care dispune echipa de filmare – este motivată de convingerea că life is too short indeed therefore I can’t afford wasting my time indulging in guilty pleasures. Pentru că – at best – asta oferă – now more than ever – Hollywood-ul: junk movies beautifully wrapped and aggressively advertised. Ce-i drept, film american de serie - filmul-conservă servit în mall-uri şi programat de televiziunile comerciale – are totuşi o calitate (pe care-o recunoaşte mai ales spectatorul care ştie că mai există şi world cinema pe lumea asta, cu diversele sale şcoli de film): provoacă brusc o imensă nostalgie după marile filme din lumea mare pe care studiourile americane le îngroapă cu cinism o dată cu fiecare nouă producţie scoasă pe piaţă. Dar – vorba cântecului – mai avem nevoie şi de iarbă, mai avem nevoie şi de iarbă...

La concert, prin librărie

Zi ploioasă şi rece. Vremea a fost cu siguranţă un obstacol pentru amatorii concertului de azi. Mulţi nu l-au trecut, astfel că sala a fost aproape goală (sub 100 de persoane). În program: Uvertura „Hebridele” de Bartholdy; Concertul nr. 1 pentru clarinet şi orchestră, op.73 (Allegro, Adagio ma non troppo, Rondo: Allegretto) de Weber, la clarinet: Gabor Varga; Simfonia nr.9 de Schubert. Dirijor: Ivan Ungar. În holul de bilete al sălii Capitol s-a deschis o librărie selectă ce-şi propune să promoveze – printre altele – muzica interpretată live pe scena filarmonicii. Marius (ex-Humanitas) era la datorie, înconjurat de cărţi, albume şi nişte boxe din care se auzeau tot armonii clasice. Apariţia unui magazin (select!) de carte este o bucurie şi o infuzie de frumos în hărmălaia cotidiană. Să aibe viaţă lungă şi un management eficient.

Darwin rules

Am dorit să ajung la spectacolul de balet (coregrafia: Francis Valkay) pe muzica lui Vangelis, Andante-Allegro. Am luat cu mine trei elevi (Gabriela, Andrei şi Robert) şi, pe o ploaie englezească, am pornit-o spre TNT. Bilete n-am găsit la casă, ci, după o aşteptare de un sfert de oră (timp în care elevii mei s-au încălzit cu un ceai la cofetăria Casa cu flori), femeia care împărţea bilete unor profesoare venite cu elevii lor de gimnaziu (spectacolul, aveam să aflu, a fost contractat de Ispectoratul Şcolar TM) la balet s-a hotărât să ne dea şi nouă patru bilete. Pe tot cuprinsul programului s-a şuşotit, s-au făcut poze cu celularul, s-a vorbit, s-a huiduit, s-a aruncat cu gumă de mestecat pe scenă. Sala – plină ochi de elevi – s-a purtat mitocăneşte. O parte din vină o poartă, negreşit, profesoarele care trebuia să-i supravegheze. Elevii - la cheremul lor - au ţinut morţiş să demonstreze că omul din maimuţă se trage. Cum să fie ei şi numai ei de vină? Acasă părinţii nu-i bagă în seamă (şi pe mulţi i-au scăpat deja din mână), la şcoală dascălii chiulesc şi ei cum pot (being underpaid - but is this an excuse for not doing their job?) şi nu pun suflet. Astfel că nu m-am putut bucura cum aş fi dorit de fragmentele de muzică electronică – excepţionale toate - din Blade Runner (Love Theme, End Titles) , Chariots of Fire (Titles), The City (Red Lights), Oceanic (Spanish Harbour), Antarctica (Memory of Antarctica), piesele Dervish, Ballad sau Pulstar pe care, desigur, le-am ascultat de nenumărate ori acasă.

NBK

Înainte de revelaţia cinematografică numită Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream), în anii 90 aveam să mai descopăr un film absolutely disturbing and astonishing: Natural Born Killers by Oliver Stone. La vremea premierei l-am văzut în repetate rânduri. Inclus (de Premiere) în top-ul cu the most dangerous 25 movies of all time, interzis în câteva ţări occidentale (şi prin asta mai dorit şi mai rentabil underground), filmul ultraviolent al lui Stone este, cred, o lecţie – imperfectă, deşi uluitoare tehnic – de cinema. Fanii lui Tarantino (autorul poveştii care i-a vândut povestea lui Stone) l-au acuzat pe regizor că a denaturat sensul naraţiunii. Eu cred însă că atâta inventivitate tehnică – but I can't help wondering all the same: what for? – nu a mai încăput într-un singur film (cel puţin american) niciodată. Din punct de vedere cromatic (directorul de imagine Robert Richardson a folosit o combinaţie de peliculă de 35mm, imagine alb-negru, super 8 şi video la diferite viteze) şi muzical, ca ritm de povestire (ce alternează între stilul clipurilor muzicale şi transmisiunile TV live) şi casting, felul în care sunt folosite colajele de cartoons (Japanimation) etc. conferă NBK un stil de neegalat. Dorind să demaşte, chipurile, manipularea publicului de către mass media, Stone reuşeşte, la rându-i să manipuleze. O parte a mesajului este – cum să spun? – reală. Chiar prea reală: imaginile violente de la TV, din ziare ne copleşesc şi ne pătrund în suflet până într-acolo că devin parte din viaţa noastră mentală. Rezultatul: cupluri de natural born killers (ca Mickey & Mallory Knox) – transformate în megastaruri de cinismul mediatic - şi un public tot mai înfomentat de ştiri senzaţionale.

Este ceva putred în acest film sau mai degrabă este ceva putred în omenire? – pare să ne întrebe cu cinism acest NBK. Viziunea lui Stone e mai degrabă una apocaliptică, incontestabil diabolică. Omenirea (sau ce a mai rămas din ea) a pierit ucisă accidental (asemenea indianului) de furia genetic-dezlănţuită a acestor doi „ucigaşi în serie”. Şi, ce vedem la final? Cei doi „născuţi asasini” cu familia lor (doi copilaşi plus un al treilea pe drum) bine-mersi într-un caravan, pe o autostradă. Ca doi ordinary americans. Pe genericul final, un ultim colaj de fotografii ale (anti)eroilor la vârsta copilăriei, flash-uri cu câteva (doar!) din cele 50 de „victime nevinovate” de pe unde-au trecut şi vocea catifelată a lui Leonard Cohen ce cântă – tulburător-profetic - despre „ce va fi” (song-ul se numeşte The Future) – o expresivă imagine a acestei brave new world gone mad:

Give me back my broken night
my mirrored room, my secret life
it's lonely here,
there's no one left to torture
Give me absolute control
over every living soul
And lie beside me, baby,
that's an order!
Give me crack and anal sex
Take the only tree that's left
and stuff it up the hole
in your culture
Give me back the Berlin wall
give me Stalin and St Paul
I've seen the future, brother:
it is murder.

Things are going to slide, slide in all directions
Won't be nothing
Nothing you can measure anymore
The blizzard, the blizzard of the world
has crossed the threshold
and it has overturned
the order of the soul
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant

You don't know me from the wind
you never will, you never did
I'm the little jew
who wrote the Bible
I've seen the nations rise and fall
I've heard their stories, heard them all
but love's the only engine of survival
Your servant here, he has been told
to say it clear, to say it cold:
It's over, it ain't going
any further
And now the wheels of heaven stop
you feel the devil's riding crop
Get ready for the future:
it is murder

Things are going to slide ...

There'll be the breaking of the ancient
western code
Your private life will suddenly explode
There'll be phantoms
There'll be fires on the road
and the white man dancing
You'll see a woman
hanging upside down
her features covered by her fallen gown
and all the lousy little poets
coming round
tryin' to sound like Charlie Manson
and the white man dancin'

Give me back the Berlin wall
Give me Stalin and St Paul
Give me Christ
or give me Hiroshima
Destroy another fetus now
We don't like children anyhow
I've seen the future, baby:
it is murder

Things are going to slide ...

When they said REPENT REPENT ...

Post scriptum: De ce, de ce, de ce mă-ntreb, cum a fost posibil şi prin ce minune, ca Răsăritul european (Mama Rusia) cotropit de Stalin (pomenit de Cohen) să dea nume strigătelor sale (cinematografice) de revoltă: Andrei Rubliov, Pokaianjie / Căinţa, Meandre, Stalker / Călăuza, în vreme ce Apusul extrem (Europa occidentală şi America) îşi botează protestele sale: Nattvardsgasterna / Lumină de iarnă, A Clockwork Orange / Portocala mecanică, Elephant, Natural Born Killers...Să fi fost Calvin şi inchizitorii asemenea lui (cei care îi vor fi înnebunit pe apuseni cu al lor REPENT, REPENT, REPENT) mai fioroşi decât Stalin şi dictatorii săi? Ori să existe cu adevărat ceva tonic şi dătător de nădejde în aerul de la Răsărit, ceva ce nu se (mai) poate respira în Apus?

To be or not to be a voyeur

Cu Mihail Neamţu – autorul remarcabilului studiu Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate (Ed.Polirom - Iaşi, 2007) – m-am întâlnit prima oară în paginile cărţii traduse de el din engleză, Discerning the Mystery. An Essay on the Nature of Theology / Desluşirea Tainei de Andrew Louth (Ed. Deisis, Sibiu, 1999). Autorul englez vorbeşte acolo despre „cele trei mistere sau taine fundamentale din inima teologiei creştine: taina Treimii, taina Întrupării şi taina îndumnezeirii omului prin har şi în slavă” (Louth, 91-129). Traducătorul său român îi duce mai departe ideea în Gramatica Ortodoxiei, unde se referă la obstacolele desluşirii tainelor într-o lume în care „incoruptiblilul”, nemaivăzut de la luneta lui Galilei încoace, este înregistrat – spune filozoful Constantin Noica, citat de Neamţu - doar în matematici. Ambele volume ne pun în legătură cu o tradiţie a „incoruptibilului” înţeleasă nu ca „povară a unei desuetudini”, ci ca o „limitare care deschide” – aserţiune cutezătoare, dacă ne gândim că ne aflăm în plină postmoderintate relativistă (fenomen definit ca o „paradigmă politică făcută să tolereze varietatea şi amestecul, incapabil de sinteze majore”, „timp ce distilează cocktailuri”). Aventura „drumului înapoi”, întru recuperarea „minţii simţitoare” (Wordsworth) şi întoarcerea la alegorie şi la imaginea-arhetip se duce în vederea calităţii, deşi – notează Mihail Neamţu - ceea ce contează acum este „consumul brut, iar nu neapărat calitatea digestiei”.

Timpurile vechi (pre-moderne) sunt cu neputinţă de imaginat azi, de către „omul recent”. Dacă atunci conta rezonanţa binomului parte-întreg („structura holografică”) - ordonare ierarhică a unui univers în acelaşi timp organic şi diferenţiat - astăzi acest paradox este imposibil de explicat altfel decât prin apelul la „fantasmele puterii” (persecuţie, control, manipulare): „...Ceea ce postmodernii numesc astăzi probe de libertate ar fi fost privit de antici şi medievali ca o subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni; invers: ceea ce medievalii găseau a fi un exerciţiu de libertate interioară (rugăciunea, de pildă) modernii îl tratează ca pe un „efect al îndoctrinării”. Diferenţa între cele două hermeneutici ale suspiciunii constă în faptul că postmodernii declară de jure relativitatea oricăror forme de cunoaştere umană, în timp ce medievalii recunosc de facto această presupoziţie la care adaugă un relativism vertical: dacă fiecare paradigmă de cunoaştere este relativă într-un raport individual, toate paradigmele sunt relative în raport cu Revelaţia divină.” (Neamţu, 227)
Prin 1993 am văzut filmul lui Oliver Stone, Natural Born Killers / Născuţi asasini – sardonică ars poetica de tip hardcore, un eseu cinematografic dedicat violenţei şi manipulării. La ieşirea din cinematograf m-am întâlnit cu un dascăl (ce predă limbi clasice) ce ştiam că are afinităţi teologice, de la UVT. Văzuse şi el filmul. Mi-a spus aşa: Menirea filmului este să trimită la icoană. Până atunci nicio clipă nu am considerat că între film şi icoana bizantină ar putea fi vreo legătură. Ulterior, filmele lui Andrei Tarkovski şi ale altor câţiva regizori atenţi la personajul-imagine (Dovjenko, Chaplin, Murnau, Bergman, Buñuel, Mizoguchi, Fellini, Kurosawa, Ozu, Dreyer, Paradjanov, Bresson, Săucan, Piţa, Veroiu, Aronofsky etc.) aveau să mă ajute să înţeleg enigmatica afirmaţie a distinsului profesor şi nevoia de icoană. Cartea lui Jean-Luc Marion - La croisée du visible / Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică, apărută în traducerea lui Mihai Neamţu la Ed. Deisis, Sibiu, în 1999 - vorbeşte tocmai despre accesul imaginii (adesea blocat) la un original, despre „suficienţa imaginii” şi dezvoltarea ei televizuală, despre „eliberarea imaginii de orice original”, despre – în fine – comunicarea care „nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i – dar contrazice orice comuniune” (Marion, 89). Ce atent surprinde Mihail Neamţu în Gramatica Ortodoxiei starea de „cădere” a culturii imaginii din vremurile noastre, în care imaginea televizuală – contrar vizionarului (voyant), care vede ceea ce este indisponibil şi indivizibil - are drept măsură voyeur-ul: „Tandreţea e izgonită mai întâi. Frivolitatea avangardistă alungă misterul, masochismul meschin ia locul gingăşiei, pentru ca demonul profanării să primească un nou titlu de proprietate. Trăit în această variantă, erosul e lipsit de orice arhitectură şi demnitate. Faptul de a-ţi fi refuzat dreptul la unicitate nu mai contează. Microbii poftei insidoase omoară visele aerisite ale oricărei purităţi. Proximitatea dobândită printr-un rapt ieftin comercial coincide cu maxima distanţare de celălalt. Scursurile de neant refuză spectrul întregirii conştiinţei şi al lărgirii sinelui. Fiinţa nu are nici paznic, nici stăpân. Libertăţi defrişate bezmetic otrăvesc credinţa, speranţa şi iubirea.” (Neamţu, 264) Acesta este universul dominat de voyeur – persoana care „sucombă fără limite, nici restricţii acelei libido vivendi (pofta vederii) pe care Părinţii au denunţat-o din totdeauna: plăcerea de a vedea, de a vedea totul şi mai ales ceea ce n-am dreptul sau puterea de a vedea” (Marion, 84). Părinţii invocaţi de eseistul francez sunt cei care, în Pateric, spuneau: „nu lăsa ochiul tău să vadă deşertăciuni căci slobozenia ucide sufletele”. Acele „deşertăciuni” îşi propun să „rezolve misterul”, dar „misterul nu trebuie rezolvat, de el trebuie să ne împărtăşim” (Louth, 91-129).

Un reuşit portret al voyeur-ului izbuteşte şi regizorul Cristian Mungiu în scurt-metrajul său, Zapping (2000): privitor ce întreţine un raport pervers şi neputincios cu lumea, jalnicul telespectator fuge de lume şi o posedă totodată în imagine, practicând un „onanism al privirii” (Marion , 84). Privire care se îndreaptă exclusiv către imagini ce reproduc - explicit - măsura unei dorinţe, căci „orice imagine emisă trebuie să satisfacă în mod exact dorinţa voyeur-ului de a vedea, să se facă idolul lui. Orice imagine e un idol sau nu este văzută”.

„Pentru Ortodoxie însă – iar Mihail Neamţu face apel neîncetat la dreapta socotinţă a Ortodoxiei - nu sublimul unei experienţe estetice contează, ci consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei. Nici timpul, nici spaţiul nu sunt doar ecrane ale subiectivităţii, ci cadre dinamice ale revelaţiei. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este erotic şi muzical, iar nu magic (justificând atracţia sublimului) sau mecanic (legitimând imperativul ideologic).”

Bizzare phantasy

Good news: a child is born! Dorin & Lia’s baby girl – we just learned – was born yesterday. By the way, last night I had this SF-like mental picture: the four of us were in Taiwan, where Raluca is now. We were chatting on a hill. And there was this pit we then used a shelter, when an unknown woman from a distance started firing a kind of pistol, aiming at an invisible target in the horizon. The result was astonishing: a high speed jet, a lightening rod came out of her gun. And then she shot again, and the jet passed right above as – we could see it from the crater. And suddenly we started moving as if our shelter pit turned instantly into a sort of moving vehicle. The noise was deafening. It looked as if we were involved in a nuclear war or something. Then I tried to climb our ‘car’ to see where we were. All I could see from the top was a huge tram garage and I surmised we were somewhere on the outskirts of that Tai metropolis. We clumsily tried to slow down the speed of our vehicle (which was moving on a railway) and dreaded to think what our way back to the city would be like. And then I opened my eyes.

Stele fără nume

Ne plănuisem să ajungem la concertul de orgă de la Dom, însă socoteala noastră de sâmbătă seara ne-a fost răsturnată de Sergiu, care ne-a chemat la recitalul organizat de elevi de la Liceul de Muzică din Timişoara (împreună cu o şcoală de acelaşi profil din Pančevo, Serbia). Supriza a fost nemăsurată: am urmărit, preţ de aproape două ceasuri, elevi cu vârstele între 8 şi 18 ani cântând (din voce şi la diverse instrumente: pian, vioară, violă, violoncel, fagot), dansând, interpretând arii din opere, operete şi variate alte muzici. M-am bucurat să le revăd pe două din fostele mele eleve de la Liceul de Muzică (de acum 13 ani) – acum profesoare de pian aici: Roxana şi Mădălina.
Urmărind recitalul acestor tineri mi-a părut rău de locurile – nu puţine - rămase libere. Pe de altă parte, prestaţia lor m-a încredinţat că nu e totul pierdut, că există şi altfel de tineri. Şi prin ei, gândurile şi emoţiile unora ca de Haciaturian, Debussy, Brahms, Beethoven, Bach, Mozart, Gherase Dendrino, Grieg, Telleman etc. au prins – preţ de câteva zeci de minute – viaţă din nou. Sala de concert e, pentru mine, un sanctuar for all, irrespective of differences of opinions, creed, race, gender, nationality, social status, etc.

Message in a bottle - Scřivánci na niti / Ciocârlii pe sârmă

Filmul lui Menzel este, în primul rând, o restituire. După ce a stat sechestrat vreme de douăzeci de ani, Ciocârlii pe sârmă avea să dezvăluie un adevăr transmis ca un message in a bottle. Ce conţine acest mesaj? Un portret de grup, o radiografie satirică a unei uniformizante lumi cenuşii (dar piperate cu câteva tuşe erotice) în care speranţa nu a murit, un microcosmos pentru întreg spaţiul concentraţionar (decoruri: Vladimir Macha; director de imagine : Jaromir Sofr; muzica: Josef Lojik) din care nu lipsesc lirismul, tandreţea, subtilitatea, burlescul, compasiunea şi curajul.

„Îmi găsesc o serie de trăsături comune cu Karel Capek. Asemeni lui – afirma Jiři Menzel - trebuie ca operele mele să fie astfel făcute încât să fie înţelese de toata lumea. Tata era intelectual, iar mama croitoreasă. Am vrut să fac filme cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tatei, dar pe care să le înţeleagă şi mama.” Povestea Ciocârliilor e inspirată din proza scurtă a lui Bohumil Hrabal: într-un oraş siderurgic din apropierea Pragăi se află un lagăr de reeducare – pe un fel de junkyard - pentru „duşmanii poporului” de origine burgheză: un bucătar, un profesor de filozofie, o bibliotecară, un magistrat, un saxofonist etc.. În imediata apropiere se află o închisoare pentru femei condamnate politic, astfel că tensiunea sexuală dintre cele două grupuri generează momente de umor savuros. În ciuda disciplinei draconice care vizează transformarea lor în „oameni noi”, toţi cultivă gândirea liberă şi nu îşi pierd speranţa.

Oricât de catifelată ar fi fost „Primăvara de la Praga”, autorităţile s-au „autosesizat” şi au interzis Ciocârliile ­(aceeaşi soartă au avut-o şi filme de referinţă din alte ţări ale blocului sovietic: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa, Pokaianjie / Căinţa de Tenghiz Abuladze etc.) sub pretextul caracterului „incendiar şi provocator” al filmului. Pe lângă fiare vechi şi maşini de scris (din secvenţa-uvertură) ce aşteaptă să fie aruncate la coşul de gunoi al istoriei, se află suflete şi – iată – filme care aşteaptă şi ele să fie eliberate sau topite. Lumea filozofiilor mărunte de viaţă de pe această insulă-microcosmos (înconjurată de sârmă ghimpată) a fost descătuşată abia în 1989, anul căderii Cortinei de Fier, când filmul lui Menzel a primit Premiul Ursul de Aur şi Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Berlin.

Când timpul se măsoară, cu umor, în funeralii - Kolja

În tradiţia unor regizori precum Miloš Forman, Jiři Menzel (dar fără tonurile lor grave) sau Giuseppe Tornatore (cel din Nuovo Cinema Paradiso), Jan Sverak izbuteşte în Kolja să fabrice – după reţeta hollywoodiană – o poveste ce are ca fundal evenimente politice cruciale (căderea Cortinei de Fier în Europa de Est), dar cu un substrat intens personal. Kloja este mai ales filmul unei treziri, al unei „umanizări”: în Praga anului 1988, un violoncelist urzuz (şi afemeiat) între două vârste – un burlac convins care-şi măsoară timpul în funeralii, fiind retrogradat şi mutat disciplinar de autorităţi de la filarmonică la un ansamblu ce cântă muzică funebră la crematoriu – se transformă peste noapte într-un devotat şi afectuos tată de ocazie al unui băieţel rus a cărui mamă a fugit în RFG.
Concesiile făcute cinematografului comercial prin apropierea de melodramă - băieţelul cute, prezentarea pitoresc-idilică (director de imagine: Vladimir Smutny) a realităţilor comunismului, happy end-ul, viziunea superficială şi schematică asupra experienţelor care schimbă viaţa unui om - au fost repede amendate de acea parte a publicului ceh care nu a uitat de tradiţia şcolii cehe de film a anilor 60, 70, 80 – acele filme ce denotă o profundă înţelegere a naturii umane, o mult mai atentă nuanţare a situaţiilor de viaţă, o analiză imparţială („necomercială”) a sistemului social.
Totuşi, chiar dacă „petele comercialului” (farmecul discret al clişeelor, predilecţia spre light entertaiment în defavoarea meditaţiei, a tonurilor grave şi a unei viziuni „realiste”) sunt evidente, Kolja rămâne un film care „îţi merge la inimă”. La urma urmei, un film (asemenea oricărei opere de artă) ar trebui judecat în funcţie de ceea ce şi-a propus să prezinte, nu după ceea ce ne-ar place nouă să găsim pe ecran. Din această perspectivă, Kolja (răsplătit cu Premiul Oscar 1996 pentru film străin) reprezintă o bătălie câştigată, iar Sverak s-a priceput să fie suficient de abil pentru a nu se lăsa stăpânit de clişeele filmelor de duzină. Există încă, în filmul său, destule secvenţe şi mai ales o atmosferă de o rară eleganţă (datorată şi muzicii originale scrise de Ondrej Soukup, precum şi citatelor muzicale din Dvořak şi Smetana) ce trimit, fără putinţă de tăgadă, la perioada de aur a cinematografiei cehe.

De trei ori Mihăilescu

Cu un an în urmă, am fost – fără Theodor – la un concert simfonic în programul căruia figura Imperialul de Beethoven şi Peer Gynt de Grieg. În seara aceea ne-am zis că n-o să mai mergem niciodată fără Theodor la concert. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Ne-a părut multă vreme rău că nu l-am luat, eram convinşi că i-ar fi plăcut. Între timp s-a mai cântat ceva Grieg şi am recuperat o parte din muzica pierdută atunci. Iar astăzi a fost o zi mare pentru familia pianiştilor Mihăilescu. Au susţinut tustrei un recital extraordinar: Mozart – Concertul pentru trei piane şi orchestră K.V.242; Mozart – Concertul pentru două piane şi orchestră K.V.365 (solişti: Dragoş & Manuela Mihăilescu) şi, en fin, Beethoven – Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră, „Imperialul” (solist: Dinu Mihăilescu) - Allegro, Adagio un pocco mosso, Rondo-Allegro. Dirijor a fost Gheorghe Costin, care, după terminarea concertului, l-a îmbrăţişat părinteşte pe tânărul şi promiţătorul interpret al Imperialului (are doar 20 de ani).
Theodor a fost cuminte. Înainte de concert a continuat să mă bombardeze cu întrebările: cine e Tatăl din Vecernie? Dar Fiul? Dar Duhul Sfânt? Şi ce-nseamnă de-a pururea fecioară? etc. În prima parte ne stătea în spate o doamnă simandicoasă, dar răcită – a tuşit mereu, ceea ce i-a provocat lui Theodor o uşoară stare de uneasiness. După pauză ne-am mutat într-alt loc. Theodor a sesizat – încă înainte de începerea recitalului - lipsa Ralucăi. A întrebat: Cine lipseşte? Nu cine e în Taiwan? Ne-am văzut cu Anca şi Dora, cu foştii mei dascăli Cheie şi Vultur.
Involuntar, mi-am amintit de impactul pe care l-a avut asupra generaţiei mele filmul american The Competition (disponibil acum pe you tube), care a rulat în cinematografe (l-am văzut chiar în centru, în sala Capitol, a actualei filarmonici şi în cinematograful din apropiere, Timiş) prin 1983. Acolo aveam să aud pentru prima oară armoniile Imperialului, pe care l-am căutat de-atunci în programul filarmonicii sau la radio. Reaudiţia lui mi-a aminitit şi de discuţiile despre muzica simfonică pe care le-am avut în anii de liceu cu dl. ing. Laudacescu – personalitate de excepţie care mi-a netezit drumul spre muzica şi literatura clasică, spre înţelegerea şi valorizarea contextului politic. Astăzi am mers pe jos cu Theodor mai bine de o oră. S-a mai încălzit vremea şi am făcut mişcare. Prin unele grădini am zărit - pe lângă lalele - lăcrămioare. La întoarcere, pe când aşteptam tramvaiul, Theodor a pronunţat iar – o singură dată – unul din cuvintele pescuite de la acel şofer flecar. I rebuked him, but then I started to question my reaction. After all, why not saying – at least not in public - those blasted words? For the sake of prudence, of course. Man is a zoon politikon, indeed.

Inteligenţă, umor şi emoţie - Jésus de Montréal

De la bun început trebuie precizat că Jésus de Montréal / Iisus din Montreal (asemenea capodoperei lui Pasolini, Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelie după Matei, din 1964) evită în chip inteligent orice aer didacticist, moralizator. „Filmul meu – declara regizorul Denis Arcand - vorbeşte despre toate subiectele inevitabile ale zilei: despre Big Bang şi despre formula Coca-Colei, despre monologul lui Hamlet şi despre fascism.” Şi, am putea adăuga, despre limitele libertăţii artistice, despre loialitate şi perseverenţa investită în aflarea idealului – teme prezente şi în alte filme ale regizorului: Le declin de l’empire americain / Declinul imperiului american (1986), Love and Human Remains / Dragoste şi rămăşiţe omeneşti (1993); Stardom / Glorie (2000) şi Les invasions barbares / Invaziile barbare (2003).

Undeva la o biserică din Montréal preotul se gândeşte să „modernizeze” şi să aducă „la zi” montarea Patimilor lui Iisus care - de peste 30 de ani - se joacă tot mai anchilozat în parcul de pe colinele bisericii. „Filmul” noii puneri în scenă – mult prea îndrăzneaţă pentru gustul comisionarilor prelaţi - are însă numeroase ecouri evanghelice. Lectura originală (şi radicală) a Evangheliei atrage mulţi spectatori, dar şi interdicţia spectacolului din partea consiliului parohial, în timp ce vieţile actorilor încep să reflecte treptat drama Patimilor: hotărârea de a le monta şi alegerea actorilor reflectă chemarea apostolilor de către Iisus; scandalul declanşat de întreruperea spectacolului (interzis la a treia reprezentaţie) aminteşte – prin tragicul, dar şi fericitul final noir - de răstâgnire şi înviere; cina actorilor după triumful primei reprezentaţii este o preînchipuire a împărtăşaniei; distrugerea furioasă a studioului de televiziune în care – printr-un cinic sexploitation – se înregistrau reclame este o imagine a alungării negustorilor din templu, iar propunerea avocatului – într-o discuţie ce are loc la ultimul etaj al unui zgârie-nori – de a-l transforma pe actorul care-l interprează pe Iisus (Lothaire Bluteau) într-un superstar ce ar avea lumea la picioare este o replică la ispitirea din deşert.

Filmul lui Denis Arcand (Marele Premiu al Juriului şi Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de la Cannes 1989), admirabil jucat, impresionant filmat (director de imagine: Guy Dufaux), ilustrat muzical (aria „Quando Corpus Morietur” din opera Stabat Mater de G.B. Pergolesi's, cântecul popular bulgăresc „Prituriţe Planinata", alături de segmente de muzică originală compusă de Jean-Marie Benoît, François Dompierre, Yves Laferrière) şi regizat cu multă imaginaţie, este o „capodoperă plină de inteligenţă, umor şi emoţie, un film pasionant prin reinterpretarea Evangheliei, dar si prin privirea critica asupra societatii moderne” (Laurent Aknin), o încercare originală ce-şi propune să prezinte ce s-ar întâmpla dacă spiritul lui Iisus ar fi printre noi în aceste vremuri ultramaterialiste.

Somn uşor

Printre ecteniile de la Vecernie se află şi rugăciunea pentru un somn uşor. Atât de banalizata urare de Somn uşor ascunde însă mult tâlc: nu este la îndemâna oricui să aibe parte de un somn uşor. Pentru ca să poţi dormi fără griji noaptea se cuvine să te porţi într-un anume fel peste zi. Altminteri, nu ne-ntâlnim cu somnul, ci cu insomnia. Şi sunt destui cei care – trecuţi de vârsta copilăriei – se plâng că nu pot dormi nopţile.

Îmi amintesc de vorbele lui Oscar Steinhardt. Înainte de a-l lăsa să plece la Securitate (unde urma să depună – aşa cum i s-a cerut - mărturie împotriva prietenilor săi arestaţi, Constantin Noica şi Vasile Voiculescu printre alţii), bătrânul „ovrei” îşi încurajează fiul, dar îl şi previne în privinţa faptului că oricare ar fi alegerea pe care o va face, destinul său nu va mai fi niciodată la fel, că viaţa i se va schimba complet: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare” - cuvinte urmate de o replică extrem de tăioasă, dar care - ce-i drept - avea darul de a-l încuraja: „Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fi jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”. Nedorind să fie un fricos şi ascultând sfatul tatălui său, Nicu Steinhardt refuză să depună mărturie, să-şi acuze prietenii, asumându-şi începând din acea alegerea. Intelectualul interbelic ce avea sentimentul ratării, al frivolităţii, a devenit astfel un destin.

Parroting

Theodor a prins din zbor câteva cuvinte licenţioase rostite, se pare, pe maşină (van) de şoferul slobod la gură care-l duce la (şi aduce de la) grădiniţă. A ţinut, desigur, să mi le reproducă. Cu tot cu adaosul şoferului, care a căutat să dreagă situaţia: Nu-i voie sa spui asta că e o prostie...Ce să mai înţeleagă copilul când te aude vorbind într-un fel şi apoi îi spui să nu pronunţe ce ţi-a ieşit din gură pentru că „e o prostie”? Nu sunt maniac şi nici puritan nu mi-aş dori să fiu - lumea e mare şi pestriţă, iar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, „fără perdea”. Complet nu putem să-l ferim pe Theodor de strâmbătăţile acestei lumi. Iar aceste „achiziţii” nedorite în limbajul său va trebui să le îndepărtăm cu mult tact, altminteri le transformăm într-un forbidden fruit. În plus, va veni o vreme în care Theodor se va izbi de realitatea din spatele acestor cuvinte. Practic, doar contextul în care-au fost rostite e deplasat.
Seara am ajuns la Vecernie. Toate rugăciunile din programul slujbei de seară vorbesc – în duhul Psalmilor - despre nevoia imperioasă a omului de a se curăţi de „cele rele” săvârşite peste zi (şi peste viaţă), de a fi ferit – peste noapte - de lucrarea celui potrivnic. Miezul rugăciunilor este foarte intens – o dată cu apropierea nopţii (ca interval de trecere spre o nouă zi sau spre „neant”), sufletul împovărat de atâtea poticneli şi vinovăţii caută să se primenească, să se scape cumva de ceea ce-l apasă. Şi iar ajungem la întrebarea lui Theodor: Ce-nseamnă: „curăţeşte păcatele noastre”?
Pe drum spre biserica de la Poliţie am zărit – în zona grădiniţei de lângă str. Filipescu - nişte grădini pline de narcise şi lalele roşii. În spaţiile verzi dintre blocuri, iarba a crescut înaltă după ultimele ploi. Peste tot ne-au însoţit păsărelele din copaci cu veşnicul lor concert de caritate pentru bieţii trecători.
Pentru Raluca a fost prima zi de lucru în Tai Pei şi primul meniu de prânz exotic. We miss her already and look forward to seeing her again.

Un trio formidabil

Amintiri din Epoca de Aur a Bisericii cu un trio formidabil: Sfinţii Grigore de Nazians, Ioan Hrisostomul şi Vasile cel Mare. Iată o axă a timpului punctată de Sf. Grigore de Nazians: „De-a lungul veacurilor, două au fost schimbările însemnate numite Testamente sau cutremure. În primul rând, trecerea de la idoli la Lege, iar apoi de la Lege la Evanghelie. Prin Evanghelie ni s-a vestit un al treilea cutremur, care începe cu Cincizecimea, în care Duhul Sfânt se încetăţeneşte între oameni, făcându-ne mai limpede arătarea Lui”. Teoretic, ne-am situa – nu-i aşa? - în intervalul închis la stânga (Cincizecimea) şi deschis la dreapta (sau, mă rog, pentru rigorişti, tot închis şi la dreapta, la momentul Last Judgement). As it happens, majoritatea citim şi descifrăm Evangheliile, însă - o spuneau şi Părinţii - tot la ce-a fost „înainte” ne întoarcem: „idoli” şi „Lege”. Liturghia – The Divine Liturgy, o „coloană infinită a unităţii Bisericii", de atunci şi până la sfârşitul veacului pentru întreaga Ortodoxie – redactată, „culeasă” de Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) şi Sf. Vasile cel Mare este, ca şi celelalte slujbe, reprezintă - gaudeamus igitur - un prilej de „întoarcere”, de „recuperare” şi „primenire”. So, there is hope.

Deh, toate bune şi frumoase în cărţi. Praxis-ul ne omoară. Dar unde se regăsec în viaţa socială a Bisericii (azi din ce în ce mai întortocheată, mai tensionată, mai contradictorie) eforturile susţinute şi responsabile depuse – o spune tradiţia Bisericii – de Sf. Vasile pentru a-i sluji pe oameni, demascând inegalităţile existente, intervenind cu simţ critic în desfăşurarea vieţii sociale, considerând „că nu poate exista pace socială fără o dreptate socială”? Şi câtă nevoie ar fi de actualizarea demersului Sf. Grigore de Nazians de a pătrunde dincolo de litera Scripturii, înaintând din adânc în adânc, ajungând să perceapă „frumosul ascuns” şi să simtă nemărginitul adevăr dumnezeiesc. În fine, cât de necesară ar fi o „sublimă slujire” preoţească, însoţită de conştientizarea „înfricoşătoarei responsabilităţi” când preoţii – aşa cum scrie la Carte - o să dea seama pentru fiecare dintre sufletele încredinţate. Drumul de la mântuială la mântuire este – pentru fiecare – o mare piatră de încercare.