Monday, 5 January 2009

In between

Primesc de la AK un link spre un recent articol scris de Andrei Pleşu pentru ziarul Adevărul: „Două feluri de necredinţă. Rândurile sale pledează pentru înscrierea benignă a oamenilor „în alt ritm al timpului, altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică”. Ilustrul filosof mai surprinde, în articolul său, două extreme comportamentale „cu adevărat reprobabile” în raport cu sacrul, aşa cum se regăseşte el în Tradiţia Bisericii.
Pe de o parte, zice Pleşu, s-ar situa cei - tineri sau maturi, atei militanţi - programatic „deştepţi”, „moderni”, „cu picioarele pe pământ”animaţi de o ireligiozitate totală, „purtată cu panaş, alergică la orice menţiune a sacrului, mereu dispusă să polemizeze, să batjocorească, să stigmatizeze”. Cei care „nu se lasă prostiţi de babe demodate şi intelectuali reacţionari” şi care „ştiu cum stă treaba, pentru că n-au întrebări, iar când le au, ele nu sunt decât pretextul unor răspunsuri gata-făcute”. Pentru aceştia, religia e „un capitol închis (când, de fapt, nu l-au deschis niciodată, fie şi din pură curiozitate sau dintr-un minim scrupul intelectual), un atavism pernicios, un moft. În radicalitatea lor, inşii cu pricina sunt mereu vigilenţi: luptă! Luptă cu trecutul, cu prejudecăţile, cu icoanele, cu preoţii, cu cei care se roagă sau îşi fac cruce, cu introducerea religiei în şcoli, cu kipa evreiască şi cu baticul musulman, cu inchiziţia, cu imperialismul misionar, cu fundamentaliştii, cu bisericoşii etc. Apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea”.
Ceilalţi („a doua specie care mă indispune”) se situează la polul opus. Sunt cei al căror purtător de cuvânt este, mai recent, unul ca Dan Puric: „Apare, din când în când, la televizor şi vorbeşte patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” şi despre Iisus Hristos. Mă frapează, de fiecare dată, subtonul de impostură, falsul acestui tip de discurs, semidoctismul lui, încântat să manipuleze grandilocvent cele mai obosite locuri comune ale retoricii naţionale: noi care am suferit, noi pe care „ei” vor să ne distrugă, noi care suntem creştini de două mii de ani, noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi. Totul asezonat cu câteva citate prost asimilate şi cu un fel de sfătoşenie şugubeaţă, pastişând, fără har, stilul Petre Ţuţea. Fiinţa fragedă a credinţei, umbra discretă a smereniei lipsesc cu desăvârşire din acest tip de vorbire. Vorbitorul nu „crede”. Ştie. Se ascultă pe sine cu plăcere, se pune în scenă, ridică mereu în sus un deget pedagogic, e ales de îngeri să ne dea curaj şi înţelepciune.”
Asta e, maestre. Printre cei „cu picioarele pe pământ” şi cei cu „capul în nori” trebuie să ne aşezăm cumva şi noi, cei care ne încăpăţânăm căutăm dreapta socotinţă şi ne apărăm de înşelare, sminteli şi ideologii (de dreapta sau de stânga) „fiinţa fragedă a credinţei”.

My Cinemateque (English)

· Meandre / Meanders (1967, Mircea Saucan)

· Stalker (II) (1979, Andrei Tarkovski)

· Stalker (I) (1979, Andrei Tarkovski)

My Cinemateque (RO)

FILM REVIEWS:


· 8 1/2 (1963, Federico Fellini)

· 100 lei (1973, Mircea Saucan)

· 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (2007, Cristian Mungiu)

· A bout de souffle / Cu sufletul la gura (1959, Jean-Luc Godard)

· A Little Romance (1979, George Roy Hill)

· All That Jazz (1979, Bob Fosse)

Amarcord (1973, Federico Fellini)

· Amintiri din "Epoca de Aur" (Ep. 1: Tovarasi, frumoasa e viata!) (2009, prod. Cristian Mungiu)

· Andrei Rubliov (1967, Andrei Tarkovski)

· Ardelenii (1978-1981, Dan Pita, Mircea Veroiu)

· Bobby Deerfield (1977, Sydney Pollack)

Broken Blossoms (1919, David Wark Griffith)

Capcana (2009, Leontina Vatamanu & Ion Terguta)

Chelovek s kinoapparatom (1929, Dziga Vertov)

Chudo (2009, Alexandr Proshkin)

Citizen Kane (1941, Orson Welles)

Concurs (1982, Dan Pita)

· Concurs (1982, Dan Pita)

Czelovek z marmuru (1977, Andrej Wajda)

Dancer in the Dark (2000, Lars von Trier)

· Deconstructing Harry / Viata lui Harry (1997, Woody Allen)

Der Letzte Mann (1924, Friedrich Murnau)

Disney's A Christmas Carol (2009, Robert Zemeckis)

Doua lozuri (1957, Jean Georgescu, Gheorghe Naghi, Aurel Miheles)

· Dreptate in lanturi (1984, Dan Pita)

· E pericoloso sporgersi / Duminici cu bilet de voie (1994, Nae Caranfil)

· Faleze de nisip (1983, Dan Pita)

· Fii cu ochii pe fericire (1999, Alexandru Maftei)

· Get Out (2009, Charlotte Boisson, Julien Fourvel, Pascal Han-Kwan, Tristan Reinarz, Fanny Roche)

· Giulietta degli spiritti (1965, Federico Fellini)

Greed (1922, Eric von Stroheim)

· Home (2009, Yann Arthus-Bertrand)

· Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelia dupa Matei (1964, Pier Paolo Pasolini)

· Imposibila iubire (1984, Constantin Vaeni)

Intolerance (1916, David Wark Griffith)

It Happened One Night (1934, Frank Capra)

· Ivanovo detstvo / Copilaria lui Ivan (1962, Andrei Tarkovski)

Jacob’s Ladder (1990, Adrian Lyne)

· Jesus de Montreal (1989, Denis Arcand)

· Katok i skripka / Compresorul si vioara (1960, Andrei Tarkovski)

· Kolja (1996, Jan Sverak)

· La battaglia di Algeri / Batalia pentru Alger (1966, Gillo Pontecorvo)

· La lengua de las mariposas / Lectia despre fluture (1999, Jose Luis Cuerda)

La passion de Jean d’Arc (1928, Carl Dreyer)

L’Avventura (1960, Michelangelo Antonioni)

· Le journal d'un cure de campagne / Jurnalul unui preot de tara (1951, Robert Bresson)

· Lepa sela, lepa gore / Pretty Village, Pretty Flame (Srdjan Dragoevic, 1996)

· Les Choristes (2004, Cristophe Barratier)

· Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg (1964, Jaques Demi)

· Ma-ma (1977, Elisabeta Bostan)

· Ma nuit chez Maud (1969, Eric Rohmer)

· Marshall / Fantoma Maresalului Tito (1999, Vinko Bresan)

· Meandre (1967, Mircea Saucan)

· Medalia de onoare (2009, Calin Peter Netzer)

· Memorias del subdesarrollo / Amintiri despre subdezvoltare (1968, Thomas Alea)

Nanook of the North (1922, Robert Flaherty)

· Nattvardsgasterna / Lumina de iarna (1962, Igmar Bergman)

· Natural Born Killers / Nascuti asasini (1994, Oliver Stone)

· Nazarin (1959, Louis Bunuel)

· Nostalghia (1983, Andrei Tarkovski)

Nunta de piatră (1972, Dan Piţa & Mircea Veroiu)

O lacrimă de fată (1980, Iosif Demian)

· Oedipus Wrecks (1989, Woody Allen)

· Offret / Sacrificiul (1986, Andrei Tarkovski)

Okuribito / Departures (2008, Yojiro Takita)

On Golden Pond (1981, Mark Rydell)

· Ostrov / Insula (2006, Pavel Lunghin)

· Pas in doi (1985, Dan Pita)

· Pi (1998, Darren Aronofsky)

· Point, The (1971, Fred Wolf)

· Poliţist, adjectiv (2009, Corneliu Porumboiu)

Pridel Angela (2008, Nikolai Dreyden)

· Que Viva Mexico! (1932, Serghei Eisenstein)

· Rang-e khoda / Culoarea paradisului (1999, Majid Majidi)

Ratacire (1978, Al Tatos)

· Religulous (2008, Larry Charles)

· Requiem for a Dream (2000, Darren Aronofsky)

Secretul armei secrete (1989, Alexandru Tatos)

Sfârşitul nopţii (1983, Mircea Veroiu)

· Shichinin No Samurai / Cei 7 samurai (1954, Akira Kurosawa)

Simon del Desierto (1965, Louis Bunuel)

· Singuratatea florilor (1976, Mihai Constantinescu)

· Skrivanci na niti / Ciocarlii pe sarma (1969, Jiri Menzel)

· Solyaris (1972, Andrei Tarkovski)

· Stalker / Calauza (I) (1979, Andrei Tarkovski)

· Stalker / Calauza (II) (1979, Andrei Tarkovski)

· Sunrise / Aurora (1927, Friedrich Murnau)

· Taking Off / Desprinderea (1969, Milos Forman)

The Birth of A Nation (1915, David Wark Griffith)

· The Crowd / Multimea (1928, King Vidor)

· The Duellists / Duelistii (Ridley Scott, 1977)

The Pilgrim (1923, Charles Chaplin)

· The Player / Jocuri de culise (Robert Altman, 1992)

The Soviet Story (Edvins Snore, 2008)

Tierra sin pan (1933, Louis Bunuel)

· Tini zabutykh predkiv / Umbrele stramosilor uitati (1964, Serghei Paradjanov)

· Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (1953, Yasujiro Ozu)

· Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide dupa ploaie (1953, Kenji Mizoguchi)

Viridiana (1960, Louis Bunuel)

Vogzal dlia dvoih / Gara pentru doi (1982, Eldar Riazanov)

· Vredens Dag / Dies Irae (1943, Carl Dreyer)

Weekend cu mama (2009, Stere Gulea)

What is that? (2007, Constantin Pilavios)

· Zapping (2000, Cristian Mungiu)

· Zerkalo / Oglinda (1974, Andrei Tarkovski)


FILM ESSAYS:


Pe scurt despre filiatia dostoievskiana a filmelor lui Andrei Tarkovski

De la Sfânta Treime a lui Rubliov, la treimea lui Tarkovski

Andrei Tarkovski despre filmul de arta ca hieroglifa a adevarului absolut

O binevenita privire bonoma asupra vietii - Politist, adjectiv

Real sau/si fantastic - Avatar

Film si metanoie

Forever Beauty - Antichrist

Alexandru Paleologu despre CALAUZA tarkovskiana

Bookmarks&RO.soundtracks

Constantin Noica - Zorba, o melodrama & Mickey Mouse

Nicolae Steinhardt -Monahul cinefil

DocumFest Timisoara 2009: ziua 1, ziua 2, ziua 3

Cinemateca STUDIO Timisoara (1993-1996)

Cele mai bune 100 de filme (top Contemporanul 1985)

90 regizori (top Contemporanul 1986)



My Christmas Carols

· Colo-n campul inverzit (Corul Madrigal)

· Corinda (STEPAN PROJECT)

· Doamne, Iisuse Hristoase (Corul Madrigal)

· Dom'-dom' sa-naltam (Corul Madrigal)

· Medley Carols (Corul Madrigal)

· Praznic luminos (Corul Madrigal)

· Sculati, boieri mari (Dida Dragan)

· Steaua sus rasare (Corul Madrigal)

· Sus in deal la Viflaiem (STEPAN PROJECT feat. George Popovici)

· Tanarul Crai (Dida Dragan)

· Velerim si Veler Doamne (Corul Madrigal)

Sunday, 4 January 2009

Întrebare, întrebare

De la librăria mănăstirii Lupşa ne-am cumpărat, între altele, o carte ce mi-a atras atenţia încă de când a apărut: Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric. Despre legionari, trebuie să recunosc, am primit informaţii mai ales măsluite, în perioada ante-1989, dar şi după aceea. Aş vrea, totuşi, să înţeleg faptele de atunci, nu părerile – mai mult sau mai puţin exaltate - despre acele fapte ale uneia sau alteia dintre părţi. În acest sens, cartea lui Sorin Lavric îmi pare meritorie, de vreme ce îşi propune să încerce – fără prejudecăţi şi fără poliţe secrete de plătit – „să dea răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită”. Nu o dată m-am întrebat cum ar arăta acea „Românie ca soarele de pe cer”, însă n-am mers cu gândul prea departe – imaginaţia mea în această privinţă este, mărturisesc, limitată. Am prins în schimb aproape două decenii „de împliniri măreţe” (anii 70 şi 80) ale unei alte ideologii. Şi, cum bine observa un simpatic elev de clasa a XII-a (cel care a venit, primul, în seara când am prezentat la UVT Concurs şi s-a contarzis cu câteva ASCOR-iste evlavioase care au cârcotit la adresa filmului) pe care m-am bucurat să-l revăd azi, la Liturghia de la Poliţie, oamenii sunt dependenţi de o ideologie şi pierd din vedere că mesajul creştin se adresează persoanei. Dacă nu mai e la modă ideologia roşie, e bună şi ailaltă. După ultima proiecţie de la UVT (cu Umbrele strămoşilor uitaţi) o doamnă pisăloagă ce confunda mereu sala de conferinţe şi îndoctrinare cu sala de cinematecă îşi dădea răstit cu părerea că e nevoie de un preot ca să „explice filmele, să înveţe spectatorii să le înţeleagă” etc. Comunismul, ca ideologie de stat a apus, dar – iată - nevoia de activist, de guru, de tătuci e încă vie. Dintru început mărturisesc că nu aş putea face parte dintr-o legiune (dintr-o grupare politică) guvernată de principiul „Să vină în aceste rânduri cel care crede nelimitat. Să rămână în afară cel care are îndoieli.” Activismul – de orice tip – l-am privit întotdeauna cu mari rezerve.
Reascult, cu Theodor un cântec de Florin Bogardo (feat Stela Enache, pe versuri de Saşa Georgescu) al cărui mesaj se apropie foarte tare de starea de circumspecţie şi căutare - singura în care mă simt cu adevărat în largul meu, Întrebare, întrebare:

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

întrebare, întrebare...

întrebarea moarte n-are

deci, ca-n vechea zicătoare, da

toată viaţa ai întreba

pentru ce-i verde poiana?

cine e fata morgana?

pentru ce-i sub pleoape geana?

şi vine noaptea după zi?

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

pentru ce de-o vreme-ncoace

îmi simt inima pe ace?

şi de ce atâta-mi place când

îmi spui că mă porţi în gând?

întrebare, întrebare

pe a gândului cărare

mă-nsoţeşti chinuitoare, dar

de n-ai fi, cât mi-ai lipsi

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

Orienteering

Într-una din zilele trecute zappam canalele TV şi am dat peste serialul Toate pânzele sus! – tot mai childish, mai fără nerv la fiecare nouă reîntâlnire cu el. Totuşi, o scurtă scenă mi-a atras atenţia pentru jocul ei secund: bucătarul turc (Izmail - Jean Constantin) e la cârmă, într-o noapte, iar piratul deghizat în călugăr (Spânul – Colea Răutu) profită de credulitate lui şi, în timp ce turcul îi arată cum funcţionează cârma, vicleanul Spân strecoară pe nevăzute un pumnal în cutia de lângă busolă. Rezultatul: corabia „Speranţa” îşi pierde direcţia şi rătăceşte pe mare. Continuarea aventurilor din film nu mă interesează. Altceva însă voiam să arăt: anume că şi sufletul omului poate fi „deviat”, „smintit”, „încremenit”, „virusat”, „înstrăinat” (de sine) de atâtea şi atâtea pricini viclene. O întâlnire nefastă, o anume raportare (pătimaşă, neghioabă) la imediata realitate ne face cu turcu’ acela frate. Unde până în acel ceas rău stam la cârmă cu credincioşie şi cu trezvie, deodată ne-am lăsaţi – pentru o clipă doar - furaţi de peisaj, destul cât să ne rătăcim, să ne abatem de la drum. Sigur, ceea ce contează, atunci când veghea ne-a fost tulburată, e descotorosirea de pumnalul buclucaş care ne-a magnetizat busola şi reorientarea (reaşezarea, reabilitarea) noastră. Nicolae Steinhardt (scriind despre Concurs-ul lui Dan Piţa, din 1982) avea dreptate: „Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci (...) simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.”

În aceeşi zi, dar seara, am revăzut (alături de Pildit) Dreptate în lanţuriexerciţiu de virtuozitate stilistică (imagine, muzică & coloană sonoră, interpretare actoricească – toate servind o interesantă viziune regizorală), replică inteligentă (şi singulară în cinematografia românească) la filmele cu haiduci şi la istoricele filme istorice, ce mizează pe senzaţional, pe scene „tari” cu bătăi şi împuşcături, pe giumbuşlucurile revuistice ale unor actori populari, pe situaţii ce frizează un naţionalism deşănţat, pompieristic.

Saturday, 3 January 2009

Remember Mircea Săucan

Din Bucureşti, amicul meu cinefil Ionuţ Mareş (drumurile noastre s-au intersectat la cinemateca pe care, acum vreo 3-4 ani am organizat-o la o librărie timişoreană) îmi trimite - printr-un mutual friend (Vincenţiu) - o carte de Mircea Săucan, recent apărută la Editura Institutului Cultural Român: Colivia caută pasărea. De la Ionuţ aflu că scriitorul şi regizorul Mircea Săucan va fi evocat la Tel Aviv pe 7 ianuarie 2009, la sediul ICR din Tel Aviv. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul său de scrieri în proză publicat la Editura ICR în 2007 şi va fi vizionat ultimul film al regizorului, Le Retour / Întoarcerea (Franţa, 1994). „Săucan – scrie criticul A.L.Ş. - era un regizor discret, aproape secret. Un fel de Salinger al cinema-ului românesc. A plecat de mult din ţară, după câteva filme, puţine, dar fundamentale.”...Ce bine ar fi dacă acest corifeu al criticii de film din România ar întreprinde şi ceva concret pentru de-secretizarea şi difuzarea operei lui Săucan (nu de alta, dar are cu ce, că doar ICR îl plăteşte împărăteşte). Aşa, măcar într-o pauză de tămâiat filmele româneşti „minimaliste”, post-2000, cărora le acordă timp şi le închină energii - peste tot în lume, prin conferinţe, simpozioane, festivaluri, retrospective etc. - cu asupra de măsură. Despre proza lui Mircea Săucan, Adrian Marino aprecia că aceasta „continuă şi se integrează tradiţiei prozei absurde româneşti”.
Regizorul si scriitorul român Mircea Saucan (5 aprilie 1928, Paris - 13 aprilie 2003, Nazaret Ilit, Israel) s-a născut la Paris dintr-un tată român şi o mamă evreică a cărei familie va fi, practic, exterminată în lagărele naziste. Iniţial sincer pro-comunist, cu studii de film la Moscova, Săucan devine repede indezirabil şi, în cele din urmă, persecutat politic pentru calitatea artistică a filmelor şi a cărţilor sale. Emigrează în Israel în anul 1987. Printre filmele regizorului se numară: Le Retour (1994), Suta de lei (1973), Meandre (1967), Alerta (1967), Ţărmul n-are sfârşit (1961), Când primavara e fierbinte (1960), Casa de pe strada noastră (1957).

Friday, 2 January 2009

Start 2009

Anul 2008 a trecut ca şi cum n-ar fi fost. În ultima zi a lui am pornit (alături de Tatiana, Oana & Alex, cu Claudiu căpitan) spre Gura Râului. Ne-am oprit pe la mănăstirea Lupşa (jud. Alba) să-l luăm pe Ionuţ, fiul gazdei unde urma să ne cazăm. La mănăstire ne-am întâlnit cu Pr. Maxim (specialistul în sanscrită, Constantin Făgeţan), despre care – la Frăsinei – m-a întrebat Pr. Vlasie şi, mai recent, mi-a vorbit Octavian Cornea. L-am cunoscut acum vreo zece ani, apoi l-am mai zărit la biserica studenţilor de câteva ori. Când ne-am revăzut acum, în ultima zi din 2008, s-a purtat de parcă ne-am şti de o viaţă: un om de un firesc extraordinar cu care îmi doresc să ne mai întâlnim. De fapt ne-a invitat să mai mergem pe la Lupşa pentru mai multe zile şi sper să-i onorăm invitaţia în 2009. Lupşa este înconjurată, de puţină vreme, de un impresionant zid de piatră. Biserica veche (în reparaţii momentan) are o frescă superbă. Cea nouă, în construcţie, este împodobită de icoane de o rară frumuseţe şi bun gust (pangarul e plin de cărţi ce trădează o Ortodoxie...occidentală, aşa cum am văzut prin bisericile şi comunităţile de convertiţi la dreapta credinţă din Apus) şi semne de bună gospodărire – asta am găsit la Lupşa. Seara am făcut cunoştinţă cu Gabi the sailor man, prietenul lui Claudiu, cu soţia lui (Mihaela) şi cu...Pildit - the photographer (& stalker-ul meu pe blog, care a acceptat să petreacă aceste zile alături de noi şi care a pozat en gros). După o gustare, am pornit la plimbare, în căutarea pârtiei de schi din sat. Pentru că drumul era lung, fetele şi Theodor s-au întors. Noi însă am mers până când, la un moment dat, am ajuns la pârtie. Cu doar câteva ceasuri înainte de ora zero, schiorii erau toţi pe la casele lor sau pe unde – ca turişti - s-au cazat să petreacă. Ne-am întors şi noi, povestind cu Pildit despre Jesus of Montreal, despre câteva filme „minimaliste” româneşti (Moartea domnului Lăzărescu, 432) şi Zapping – discuţie care mi-a ţinut de cald pe gerul de-afară. La sosire, gazda ne-a aşteptat cu masa pusă. La TV am răs alături de Cârcotaşi (care au înregistrat ultima ediţie pe 2008 la Salzburg) şi de Toma Caragiu (TVR a prezentat sceneta Mefisto).
A doua zi am fost la biserică. Nu pot să pricep de ce n-am mers la bisericuţa veche din sat (ce datează, se spune, de la începutul secolului al XIII-lea). Ne-am luat după Ionuţ (care, în sumanul său brun, a oficiat ca assistant priest, citind pericopa epistolei şi, la sfârşit, aşezându-se în genunchi, alături de preot, în timp ce acesta citea Moliftele Sf. Vasile, revărsând blesteme asupra Părintelui Minciunii) şi am avut parte de un cadru pestriţ, cu multe dulcegării - pe pereţi şi nu numai. Am remarcat însă portul femeilor şi bărbaţilor din sat. Majoritatea (cu o medie de vârstă de peste 50 de ani) au venit la biserică în costum ţărănesc – un adevărat living musem. Când a venit momentul Împărtăşaniei, am aşteptat cu Theodor să se aşeze la rând localnicii. Care localnici aveau alte gânduri şi – fără excepţie – nu au venit să se împărtăşească. Aşa că am stat şi noi (eu cu Theodor) deoparte, ratând ocazia. După câteva clipe, Theodor a început să spună-n gura mare că el vrea să se împărtăşească. Cu greu, Raluca l-a pus în genunchi atunci când a început citirea moliftelor. Când preotul şi-a început speech-ul festiv (cu bilanţul anual: câte naşteri, câte decese, câte căsătorii etc.) am plecat, cu Claudiu, la bisericuţa alăturată. Acolo slujba se terminase şi preotul miruia. Ne-am întors după Raluca şi Theodor, însă ei (împreună cu Tatiana şi Oana) deja ieşiseră şi se îndreptau spre noi. Am intrat din nou în bisericuţă (recunoscând icoanele de pe pereţi, pe care le-am văzut întâia oară acum vreo trei ani, la prima noastră vizită) şi, în timp ce ne-am miruit, i-am spus preotului tânăr doleanţa noastră. S-a arătat înţelegător şi l-a împărtăşit pe Theodor. Eu am rămas cu regretul de a nu fi participat la slujba din această bisericuţă. Data viitoare voi şti - sper - să fiu mai ferm.
După-amiază am pornit, toţi zece, spre Păltiniş, ce respiră încă amintirea filosofului Constantin Noica. Am încercat (Oana, Pildit, Theodor şi cu mine) să-i găsim casa memorială însă ne-am ales doar cu o lungă plimbare pe un drum înzăpezit (afumaţi la un moment dat de un camion nemţesc ce scotea un fum gros pe ţeava de eşapament). Când ne-am reunit (ceilalţi fuseseră cu teleschiul) în spatele cabanei de unde se urca pe munte, ne-am dat cu sania vreo jumătate de oră. Maşina pilotată de Claudiu (un mini-lorry) ne-a dat ceva bătaie de cap (low battery), dar până la urmă am ajuns cu bine. În timpul mesei am ales să urmărim la TV un concert de muzică lăutărească (Romica Puceanu, Gabi Luncă) – o înregistrare de prin anii 70. Înainte de a merge la culcare am stat cu toţii de poveşti în camera lui Ionuţ. Dichisită frumos, ca o chilie, odaia lui are un aer auster şi totodată primitor. Pe pereţi am zărit câteva icoane şi desene de-ale lui (cu subiect religios, evident) şi – surpriză – o poză pe care Ionuţ a descoperit-o anul acesta la mine pe blog: o splendidă fotografie trimisă de Florin Doboş, reprezentând detaliul unui arhanghel din fresca unei biserici şi, în plan depărtat, blurred, altarul bisericii. Am vorbit (cum altfel?) şi despre mega-hit-ul (pentru spectatorii pravoslavnici, hiper-evlavioşi, care - deocamdată nu vor să descopere bucuriile pe care le poate aduce un film ca film) Ostrov, care i-a furat şi lui Ionuţ inima. Aşa cum, zice el, i-a furat-o cu vreo şapte ani în urmă (pe când era elev de liceu) poezia tribunului Vadim. Deh, ale tinereţii valuri. Oricum, se pare că Ionuţ învaţă din mers diplomaţia şi asta-i va folosi în viaţă. Pe spirala ascendentă a carierei ecleziastice la care visează, va trebui să ştie să perieze, să cânte-n strună, să fie diplomat cu ierarhii BOR. Eu, în primii patruzeci de ani de viaţă nu m-am învrednicit a mă deprinde cu diplomaţia.
Drumul înapoi a fost relativ OK, iar peisajul (copaci poleiţi de chiciură şi fulguiţi de zăpadă) mirific. Bateria maşinii a mai făcut nişte nazuri, drept care a trebuit să circulăm fără încălzire în maşină. Dar ne-am încălzit cu un pui de somn şi cu un...fazan (jocul, nu zburătoarea). Theodor, în rând cu noi, a ştiut să găsească şi el cuvinte care încep un diferite grupuri de două litere. It was fun.
Ajunşi acasă, aflăm de la mama că nepotul administratoarei de la ET (un tânăr de vreo 22 de ani) a murit într-un absurd accident de maşină. Pentru el, socotelile s-au încheiat la început de an. Popa de ieri a avut dreptate, în al său speech festiv şi contabil: „Am ajuns, iată, în prima zi a anului 2009. Dar câţi dintre noi vom apuca sfârşitul lui?”

Wednesday, 31 December 2008

Joy

Mi-am luat – la telefon - rămas bun de la 2008 (salutându-l pe 2009) împreună cu amicul meu, Florin Doboş. Luată la bani mărunţi, discuţia cu el (de care m-am bucurat foarte) a scos la iveală o meteahnă pe care de obicei omul preferă să o ascundă sub preş: neputinţa de a iubi oamenii. Sau, mai exact, neputinţa de a iubi anumiţi oameni (în ciuda sentimentului amăgitor că oamenii, la modul general, e uşor a-i iubi) – acea „listă neagră”, de noi înşine întocmită, cu persoanele antipatice pe care vrei să le eviţi. Sigur că, într-o astfel de situaţie, tentaţia de a te eschiva, de a da bir cu fugiţii e mare. Dar vine apoi, inevitabil, reîntâlnirea cu dumnezeieştile chipuri din icoane – singurele care, prin blândeţea lor supremă, ne osândesc. De fapt, privind parcă spre înlăuntrul lor, ele ne trezesc – atunci când conştiinţa ne e activată – nevoia de remuşcare, de ruşine. Florin are dreptate. Poate s-ar cuveni să stărui mai mult asupra desăvârşirii dintr-o operă de artă, atunci când artistul a izbutit să lase deoparte orice „grijă lumească”, să topească orice venin şi orice duşmănie şi să îl scuture pe privitor / cititor / auditor etc., trezindu-l din adormire (nepăsare, împietrire, nesimţire). Pe de altă parte, sus-pomenita „listă” e scrisă de pripa care nu ne lasă să stăm locului, care ne îmbie să sporovăim fără număr-fără număr. Ori, se ştie, filosof rămâne doar cel care tace. Rostirea e un risc. Un mare risc.
Whatever...Cele rele să se spele, cele bune să se-adune, iar 2009 – aşa cum, tot telefonic, ne ura azi-dimineaţă Adrian Enescu, primul nostru colindător pentru Noul An - să fie un an vesel. Maestrul chiar a insistat asupra acestui cuvânt (al cărui antonim - în acest context - nu e atât trist, cât acru). Să fim (să redevenim) veseli (dar fără să ne minţim!) asemenea pruncilor – iată drumul spre desăvârşire.

Tuesday, 30 December 2008

Chemare

Nu încetez a mă mira, chiar şi acum la săvârşirea încă unui an, de uşurinţa cu care oamenii, după ce au „deviat” într-un fel sau altul, devin moralişti, dogmatici, exclusivişti. Am reîntâlnit, după mai multă vreme, un fost profesor de liceu. Acum, împreună cu soţia sa, e extrem de bisericos, de evlavios şi de obedient faţă de preoţi. Ca să aflu că, prin atitudinea lui de acum, omul încearcă să-şi răscumpere vina de a fi trăit în familie o viaţă dublă, minţindu-şi consoarta ani de zile. Până când minciuna (mereu cu picioare scurte) a ieşit la iveală, cu toată sluţenia ei.
Sigur, dilema (eliberarea din chingile minciunii ademenitoare) poate fi tranşată atunci când te angajezi metanoic întru aflarea „făpturii celei noi”, prin ascultarea Celui Care a spus că e „Calea, Adevărul şi Viaţa” – probabil cel mai profitabil (şi mai de taină) business pentru un om, fiindcă este chiar umanizarea omului („înduhovnicirea”, „îndumnezeirea” sa). Până aici toate bune şi frumoase. De aici abia începe diversitatea (e normal să fie aşa), polivalenţa, polifonia trăirii.
Cu aceste gânduri şi cu privirea spre ochii lui Theotokos din icoana Maicii cu Pruncul din Vladimir mă pregătesc să mai sar tranşeea încă unui an. La urma urmei, după sporovăiala generală din jur, după pluralismul vocilor şi ideilor, privirea chemătoare a sfinţilor din icoane este o adevărată binecuvântare. Pentru mine, chipurile şi feţele lor sunt magnetul care – în ciuda opoziţiei aduse de mintea-mi ştampilată de poncifele modernităţii - mă atrage neobosit spre taina rugăciunii.

The butterfly effect

Un amic de-al meu îmi vesteşte că vede enorm şi simte monstuos pentru că, zice el, iubeşte. Şi, cum e şi firesc pentru el, realitatea devine suprarealitate. Pojarul iubirii amestecă logica lucrurilor, proporţiile sunt în inflaţie şi ai sentimentul că zbori, fără să fi apelat la ajutorul compuşilor etilici. Totul pare minunat, totul bun, totul curat fiindcă – aşa cum Florin Bogardo (feat Stela Enache) punea pe note, cândva, aceste gânduri în Azi e rândul meu – orişicât trăieşti, om începi să te numeşti doar din ziua când iubeşti. Pulsul amicului meu pare şi el să scrie – ascultând de o nevăzută voce – versuri. Once a caterpillar, now a butterfly, fiecare om, atunci când e hooked - devine poet:

ard ca un cuptor pe dinăuntru,

o topitorie de fier, de oţel, de aramă e-n mine

pot topi un gheţar cât ai zice

peşte sau Woaaaah sau Haaaai măăăă

un pojar hoinar îmi umblă prin vine

ca un general învins

poţi fierbe pe şoldurile mele

cafeaua de dimineaţă a iluziei

- cu mare băgare de seamă, însă,

căci poate da în clocot când nu te aştepţi,

cât ai clipi din ochi, din geană sau sprânceană -

poţi să-ţi faci liniştită omleta pe spinarea mea,

de toracele meu poţi să-ţi încălzeşti mâinile,

degerate de frigul aşteptării,

precum eschimosii de la Pol

sunt un aruncător de flăcări în carne şi oase

la cea mai mică adiere a surâsului tău

scot flăcări pe nas, pe urechi, pe gură şi pe ce se mai nimereşte

pot face scrum un raft întreg de cărţi

şi chiar Biblioteca din Alexandria

orice literă din numele tău poate declanşa un scurt circuit

în mecanismele de aprindere a plămânilor

în rotiţele bronhiilor gata să trimită,

ca pe nişte rachete nucleare,

flăcările de fix 451 grade Fahrenheit

icoana ta, iubito, cu adevarat făcătoare de minuni este

o privesc şi nu mă mai satur

izvor de apă sărată este

însetez cu cât o privesc mai mult

magnetismul ochilor tăi limpezi

îmi dă o ciudată ameţeală de Balloo,

moş-martinul hipnotizat de şarpele Kaa

trussssssst in meee

jusssssst in me

close your eyesssss,

trussssst in meeeeee

iar eu, iubito,

uit pe loc şi de mere, şi de reptile, şi de Dalile, şi de surâsul Evei

acela veşnic misterios

şi de dialogul ei de taină cu târâtoarea Kaa

atunci când n-a auzit nimeni,

nici Dumnezeu chiar,

ce anume i-a şoptit, chiar înainte de cădere, la ureche

în acea secundă ieşită din timp şi istorie

pot carboniza un întreg oraş cu fiecare respiraţie a mea

pot preface în scrum tot ce ating,

cu laserul privirii mele pot sa pârjolesc întreg pământul

şi chiar întreg universul

şi totuşi am o bolnavă nevoie de carnea privirii tale,

de clinchetul decibelilor tăi,

de suprafaţa velină a sentimentelor tale

peste care n-a călcat niciodată talpa îndoielii,

pentru ca toate aceste dezastre

să nu se întâmple

Monday, 29 December 2008

Masterminded by arrangerrs

Hotărât lucru: asemenea lui Nicu Alifantis (şi spre deosebire de alţi corifei ai „muzicii tinere”, folk, lansaţi şi promovaţi intens de Cenaclul Flacăra „al tineretului revoluţionar comunist”), Mircea Baniciu a ştiut – (şi) după ce a ieşit din formula Phoenix - să-şi aleagă colaboratori profesionişti (în calitate de music arrangers) pentru LP-urile sale ­ante-1989. Astfel, pentru cei care ascultă atent, Mircea Baniciu înseamnă, înainte de toate, formaţia timişoreană Post Scriptum condusă de Doru Apreotesei (care i-a orchestrat primele două albume), Dan Bădulescu (colaborator important la cel de-al doilea album, Ploaia) şi mai ales – pe atunci - tânărul Doru Căplescu (care i-a fost master mind la cel de-al treilea LP, Secunda 1) .
Ultima sa apariţie pe disc din vremea când dicta o ideologie politică (a partidului unic, a superiorităţii orânduirii comuniste, a „omului nou” etc.), nu economic-hedonistă, adună două nume importante în pop-ul românesc: orchestratorul Doru Căplescu, pentru care claviatura de synthesizer nu mai era o taină indescifrabilă, şi poetul-textier Dan Verona, care prelucrează inspirat, în albumul Secunda 1 (1989), câteva teme şi motive din basmul lui Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Discul are o structură unitară şi punctează principalele momente din viaţa omului de ieri, de azi şi din totdeauna: un prolog (Poveste despre poveste), naşterea (Promisiunea; Cântec despre cel ce vede întâia oară soarele), tinereţea şi treptele iubirii (Lume, lume; Balada dragostei; La-nceput de drum; Frunza; Scorpia şi gheonoaia) şi, peste toate, dorul – pur omenesc - de nemurire, de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (Secunda cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte), un epilog (În loc de final). Alte două piese (Drumul înapoi şi Romanţa iepurelui întâmplător), apărute în 1989 doar ca bonus tracks pe caseta audio, nu pe vinilul original, n-au mai încăput pe CD-ul ce – pentru prima oară, după 20 de ani – editează albumul din 1989.
Această relansare (sub numele de Mircea Baniciu Vinyl Collection – Anii 80-90) este un prilej de bucurie sporită, fiind un proiect mai amplu ce oferă publicului zilelor noastre – tinerilor mai ales - primele albume de vinyl ale lui Mircea Baniciu: cele patru piese de pe un mini-disc din 1979; albumul galben fără titlu din 1981, primul său LP (ce trebuia să se numească Tristeţi provinciale, însă cenzura vremii considera inacceptabil un tiltu despre tristeţi, pentru că – nu-i aşa? – cu toţii eram pe atunci condamnaţi la fericire şi la bucurie) ce conţine hit-urile deja clasicizate în istoria genului pop: Vara la ţară, Eşarfă în dar, Cu tine în gând; LP-urile: Ploaia, Secunda 1 şi Secunda 2 – toate masterizate digital, cu un sound competitiv, încă proaspăt (cel puţin în cazul primelor trei LP-uri) şi profund reprezentativ pentru stilul celor care le-au orchestrat: Apreotesei, Bădulescu şi Căplescu.

Absolutely incredible

După ce iese oripilată dintr-un porn house, unde – ca să epateze – a dus-o prietenul, Lauren (Diane Lane la primul rol în film), adolescenta americană upper class (foarte citită şi sensibilă) din A Little Romance (min. 03:00-05.00) îi spune lui Daniel, băiatul francez din lower class, de care s-a îndrăgostit: „I used to think...maybe a long time ago, like in the time of the pharaohs or Louis Xll...that there was somebody made just perfect for me. I mean, when you think about it and consider that your feelings of love begin when you're about 10 and if you live to, say, 70...well, that's pretty limiting, because what chance is there that he'll be alive at the same time you are?” Răspunsul lui, după ce a urmat-o şi-i cere iertare (It isn't like that. That's something else. It isn't love.) pentru agresiunea vizuală pe care a provocat-o: „I feel the same thing. I mean, even if she lived in my lifetime, what if my perfect woman lived in India or California or Brazil? What chance is there that I meet her when I live in La Garenne? It's incredible, isn't it?” „Absolutely. Incredible.” – conchide fata şi se iau de mână, plimbându-se pe străzile întunecate ale Parisului.

Nevăzute şi nebănuite sunt căile dragostei...Totuşi, din clipa în care conştientizezi întâlnirea – prin voia sorţii – cu jumătatea despre care poţi spune „somebody made just perfect for me”, n-ar mai trebui să existe motive de tristeţe. Tot aşa cum un creştin nu ar mai trebui să fie nefericit, trist, în expectativă. Nu mai e nimic de văzut, de aşteptat. Întâlnirea a avut deja loc. El a venit, S-a-ntrupat. Iar ceea ce urmează nu este altceva decât, într-o formă sau alta, desăvârşirea darului primit. Ea, întâlnirea e darul. Pentru a „citi” (re-cunoaşte) semnele vieţii şi pentru a desluşi darul ce ni s-a pregătit este nevoie de pregătire, de asceză, de curăţire. Pentru a le asculta, pentru a răspunde chemării, e nevoie de curaj, de adevăratul curaj. Ei, dar viaţa e plină de capcane, de penumbre, de meandre, iar ochiul nostru nu e, vai, curat pentru a vedea (înţelege) cele de necuprins cu privirea. Şi atunci – ca-n Midsummer Night’s Dream – încurăm borcanele, gafăm, ne complicăm existenţa cu tot felul de angajamente false, minţim şi ne minţim. Când, în fond, totul e atât de simplu.

Sunday, 28 December 2008

Ionel, Ionelule

Tatiana şi Claudiu ne povestesc despre copiii unor amici de-ai lor care seamănă izbitor cu Ionel (ăla micu’ „îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă de mare ţinută” şi care i-a pus marmeladă-n şoşoni musafirului din schiţa Vizită), dl. Goe („puişoru’ mamii”, „marinerul cel simţitor”, care e „ceva de speriat” cât e de deştept) ori poate chiar cu Bubico ai lui nenea Iancu. Ceea ce – fără îndoială - catalizează însă zburdălnicia şi năzdrăvănia copiilor de azi (dar numai a lor?) este cutia Pandorei veacului XX: televizorul (cu variantele sale: cinematograful sau internetul), lăsat în eprmanenţă la discreţia noilor specimene de Ionel şi dl. Goe. Dincolo de gene şi alţi factori mai mult sau mai puţin importanţi în formarea unui tânăr, rămâne impactul decisiv produs asupra minţii şi sufletului copiilor de imaginile din monitoare şi ecrane de cinema. De mesajele – zic psihologii – subliminale pe care le preluăm chiar fără să ne dăm seama. Nicicând înainte aceaste „invazii barbare” n-au fost mai pârjolitoare şi n-au sluţit mai tare viaţa omului. Asediul lor e acum total, generalizat. Atacă din toate părţile. Şi nu iartă pe nimeni, indiferent de vârstă, de profesie, de sex, de convingeri etc. Sigur, toate aceste manifestări sunt, într-un fel, parte din „scenariul mântuirii”, la fel cum e şi ispita cu multele ei feţe. Finalul poate fi – dacă reuşim, până la urmă să vedem, înţelegem – ca-n Zapping. Putem – cu o hotărâre dată de sus, de undeva – să spunem nu „ielelor” din monitoare cu un singur click (ori cu apăsarea butonului off de pe telecomandă). Ar fi primul pas dintr-o lungă metanoia întru eliberarea de sub robia clişeelor audio-vizuale.
Copiii de azi sunt, într-adevăr, dependenţi de aparatura complicată a maşinăriilor electronice. By comparison, alde Ionel şi dl. Goe – primele odrasle celebre crescute în puful aristocraţiei emancipate pe care le consemnează literatura română - par nişte îngeri uşor răsfăţaţi şi-atâta tot. Din păcate însă, comportamentul de tip childish nu are limite. Oamenii mari spun şi fac lucruri infinit mai trăznite. Şi nici măcar nu au candoarea dezarmantă, child-like, a copiilor.

P.S. Ne-au vizitat şi colindat Adina, Sile & Răducu. La cei cinci ani ai săi, băieţelul lor cântă foarte frumos. Theodor l-a acompaniat la pian şi împreună au cântat, cu vocea, o serie de colinde. În plus, am descoperit uimiţi că Theodor ştia şi versurile - în germană - de la Stille Nacht (pe care a exersat-o, din proprie iniţiativă, toată seara), nu doar partea instrumentală de la pian. Le-a mai cântat şi alte piese din repertoriul său de până acum: Pavel, Cucul, Banul Mărăcine. Asemenea lui Andrei (fiul lui Gabi Nico), Răducu este înconjurat de părinţi şi bunici iubitori. Mare lucru – spun eu acum – e să ai parte de o educaţie full time (nu la fără frecvenţă) în cei şapte ani de-acasă...

Secrets & lies

A murit deunăzi, de cancer, poetul, dramaturgul şi eseistul englez Harold Pinter, de numele căruia asociez mai întâi piesa de teatru Betrayal, dar şi filmele Accident şi The French Lieutenent’s Woman, ale căror scenarii le semnase (ultimul fiind o adaptare după romanul omonim de John Fowles). Atmosfera conjugală apăsătoare, de secrets and lies, din Betrayal avea să-mi amintească de intriga din Offretultiimul (şi cel mai cehovian) film regizat de Tarkovski. Temele majore ale creaţiei sale - singurătatea, alienarea, dezintegrarea – îi străbat piesele în care personajele sunt copleşite de tulburare şi de sentimentul dureros al despărţirii, al pierderii ireparabile a unei prietenii, a unei legături matrimoniale etc. Background-ul său etnic (Pinter provenea dintr-o familie de evrei polonezi şi ucrainieni) avea să-şi pună definitiv amprenta asupra creaţiei sale străbătute kafkian de sentimentul acut al absurdului.
Dacă în teatru este apreciat drept un nou Beckett, în politică Pinter a militat susţinut împotriva încălcării drepturilor omului, având o poziţie anti-americană în cazul invaziilor americane din ultima perioadă.